Cornel Jurju


Trăim vremuri în care suntem mereu mai contaminaţi de nepăsare, de ignoranţă în legătură cu tot ce pare să fie exterioritate. Asta face ca, într-un fel de nesănătoasă decompensaţie, să fim tot mai accentuat interesaţi de noi înşine. Să fim năvăliţi de tiranice vanităţi din care se „hrănesc” obsesiile materialiste cele mai dezagreabile. Interioritatea, creativitatea, visarea ne sunt consumate, epuizate, schimonosite de aceleaşi exasperante fixaţii către cariere, conturi, maşini, vile, vacanţe. Deşertificarea sufletească a egoismului materialist, ne lasă prea puţin loc pentru semeni, spiritualitate sau memorie.

Mai mult decât orice, recursul la memorie indispune, oboseşte, provoacă adesea tâmpe rânjete de superioritate. Nu vrem să mai ştim că nu suntem şi nu putem fi altceva decât ceea ce am fost. Omitem să observăm că memoria contribuie la compoziţia irepetabilă a substanţei identitare individuale şi colective. Nesocotim faptul că în absenţa memoriei riscăm să ne descompunem, să ne pierdem sensul.

În mod evident, nici trecutul recent, sau poate cu atât mai mult acesta, nu-i scapă acestei distructive indiferenţe. Mă întreb, bunăoară, câţi dintre clujeni mai zăbovesc, cu gândul măcar, la pilda existenţială a Doinei Cornea? Câţi dintre noi mai putem spune câteva cuvinte despre Doina Cornea? Câţi dintre numeroşii tineri de astăzi ai Clujului, mai cunosc numele „Doina Cornea”?

Or, Doina Cornea chiar nu este „oricine”, nici pentru oraşul acesta, nici pentru istoria recentă a României. Doina Cornea este cel mai important opozant al comunismului din România anilor ’70 şi ’80. De subliniat: opozant şi nu disident! Ea nu s-a încurcat în subtilităţi de limbaj, metafore, aluzii, „comunismuri cu faţă umană”. Timp de opt ani, a supus „totalitarismul roşu” românesc, ca ideologie şi practică a puterii, unei complete negaţii. Într-un oraş adâncit, asemeni întregii ţări, în frică, laşitate, muţenie, poate complicitate, Doina Cornea a găsit curajul de a scrie şi vorbi liber/răspicat. Tipic oricărui regim totalitar, şi în cazul acesta preţul libertăţii asumate a devenit deosebit de costisitor: interminabile anchete, aresturi, bătăi, calomnii, injurii.

Nu aveau să întârzie nici aprecierile, chiar atitudinile de uimire pentru acest autentic episod de dârzenie pe care, în numele naţiunii române, Doina Cornea îl oferea lumii. Aproape absente acasă, printre români, gesturile de solidaritate şi admiraţie s-au multiplicat în ţările Europei Occidentale, dar şi în America. Nouă, poate, ne lipsea distanţa (ca spaţiu şi timp) pentru a reuşi să înţelegem dimensiunea reală a „cazului Doina Cornea”. În schimb, pentru temeritatea şi elocvenţa sa, izvorâte dintr-o profundă spiritualitate, Doina Cornea a devenit unul dintre românii cei mai cunoscuţi şi preţuiţi în străinătate. Valorizată într-o spaţialitate locală, aceeaşi Doina Cornea se înfăţişază ca românul clujean care a atins, probabil din toate timpurile, nivelul cel mai ridicat de recunoaştere şi notorietate internaţională.

Peste câteva zile (30 mai) Doina Cornea împlineşte 88 de ani. Poate, spre năuca surpriză a multora dintre noi, Doina Cornea este încă în Cluj. Bolnavă, ignorată, uitată, locuieşte în aceeaşi casă care, în deceniul nouă al secolului trecut, se transformase în cea mai importantă redută anticomunistă a României. Între anii 1982-1994, casa şi curtea Doinei Cornea ajunseseră un loc neîntrerupt asaltat de către dispozitivul de represiune comunist (apoi cel f.s.n.-ist) prin intermediul securiştilor, miliţienilor, informatorilor, a miilor de telefoane, scrisori saturate cu ameninţări şi jigniri.

Anul acesta, pe 30 mai, stafiile României brutale, hidoase, necioplite, ar putea fi alungate de pe strada Alba Iulia. Ar putea fi suficientă o floare… O floare propriu-zisă sau o floare a gândului pe care să i-o trimitem Doinei Cornea. Ar fi un indiciu că mai ştim privi în jur, că mai avem suficient discernământ pentru a ne alege corect modelele; că suntem capabili să preţuim normalitatea, curajul, demnitatea, autenticitatea; că, în definitiv, mai rămân speranţe pentru noi înşine.

Ar fi o floare pe care destinatarul, cu tot mai puţinele sale puteri, încă o va mai putea primi şi iubi.

La Mulţi Ani, Dragă Doamnă Doina Cornea!

%d bloggers like this: