Regele trezirii noastre

Regele trezirii noastre

Cornel Jurju


Regele a murit iar România se cutremură.

Abia în aceste zile, nevolnicii de noi, pricepem statura istorică uriaşă a celui care a fost Mihai I al românilor. Abia acum resimţim cu adevărat puterea simbolică a Coroanei: de a uni, de a mobiliza suflete, de a reda demnitate unui popor cu inima sfâşiată.

Tot dintr-un decembrie, acela din 1989, nu cred că România a mai fost traversată, electizată de un asemenea uragan de emoţie colectivă.

Majestatea Sa ne părăseşte întorcându-se acasă şi luminându-ne. Noi ne putem părăsi nenorocul, „ceasul” negru al celor 7 decade de rătăcire, întorcându-ne acasă, sub pavăza Coroanei.

Ultimul Drum al Regelui Mihai poate căpăta pentru neamul românesc semnificaţia revelatoare, profundă a biblicului Drum al Damascului.

Să fim cu luare-aminte:

Regele ne mai trimite această ultimă rază de lumină!

Noi – după moartea Regelui

Noi – după moartea Regelui

Cornel Jurju


Inevitabilul omenesc s-a produs. Regele Mihai a murit. Este o propoziţie ce pare încă neverosimilă, dar ea exprimă o imperturbabilă săvârşire a sentinţei destinului. Tăcut, discret, suferind, cum a fost marea parte a vieţii Sale, Regele ne-a părăsit. Totul are o limită, inclusiv proverbiala răbdare şi îndurare a Regelui. Indiferenţa, indolenţa noastră trebuiau să-şi primească răsplata, chiar dincolo de voinţa înţeleptului şi atât de iertătorului Rege.

Iar ştirea morţii Regelui ne cutremură. Pare că reuşeşte să ne îmboldească din „iglul” nostru existenţial: al indiferenţei şi ignoranţei, al „ochelarilor de cal”, al şmecheriilor şi ticăloşiilor ieftine etc.

De marţi de la amiază am căzut într-o grozavă logoree. Una vinovată, poate, prin a cărei zgomot şi colorit încercăm cu disperare să ne ascundem de noi înşine, să ne uităm păcatul nepăsării, al imaturităţii, al grosolăniilor de peste ani. De marţi, vorbim şi scriem infernal. Îi cerem scuze Regelui. Îi spunem că-L admiram. Îi mărturisim că-L respectam. Îi declarăm că-L iubeam. Îi promitem că nu-L vom uita.

Nu-i potrivit, mai ales acum, să ne întrebăm cât suntem de sinceri sau de ipocriţi. Nu-i clipa mirării de transformarea acelora, să sperăm durabilă, care până marţi aveau mânile murdărite de lăturile cu care aruncau (abjectă îndeletnicire) spre ceea ce-i era Regelui mai drag: Familia, Casa Sa, Coroana României. De acord, sunt zile de doliu şi de suferinţă. Se cade să fim înlăcrimaţi, smeriţi, cuminţi, iertători. Să cuvine să mergem la catafalcul Regelui defunct cu o rugăciune, o floare, o lumânare.

Totuşi, găsesc a fi pertinent să ne gândim spre ce ieşire o vom apuca din această asurzitoare volubilitate funerară. Ne vom întoarce, aceiaşi, în atât de obişnuitul, ademenitorul şi cinicul „iglu” al decăderii noastre? Cel mai probabil! Vom reuşi să ajungem la înţelepciunea seriozităţii şi a tăcerii din care se poate naşte dorinţa reală de a înţelege şi însuşi câteva dintre pildele/sensurile acestui mare destin? Ar fi de dorit!

Mihai I al României a fost un patriot luminat care şi-a iubit necondiţionat neamul şi ţara. „Cu toate că am fost departe de voi, mai bine de 45 de ani nu v-am uitat niciodată şi vă iubesc din toată inima”. (aprilie 1992).

Mihai I al României a fost un mărturisitor neobosit al darurilor credinţei creştine. Mihai I al României şi-a împlinit viaţa, în dimensiunea sa publică şi privată, după cele mai riguroase şi binefăcătoare norme morale. „Lumea de mâine nu poate să existe fără morală, fără credinţă şi fără memorie”. (octombrie 2011)

Mihai I al României, în mulţii şi vitregii ani ai exilului, a fost realmente subjugat de dorul şi de voinţa întoarcerii acasă. Noi, dimpotrivă, suntem astăzi dominaţi de un instinct atât de contrar, tulburător şi îngrijorător – acela al rătăcirii înspre toate zările.

Până la ultima suflare, Mihai I al României a fost convins că românii vor putea fi mai demni, mai puternici, mai prosperi prin revenirea ţării la forma de guvernământ a monarhiei constuituţionale parlamentare. „Privind către viitor, simt că trebuie să vă împărtăşesc astăzi o decizie pe care am luat-o recent. Când a fost scrisă Constituţia din 1923, pe care am repus-o în drepturi la sfârşitul războiului şi pe care comunştii au înlăturat-o acum cincizeci de ani, femeile nu aveau foarte multe drepturi şi erau excluse de la succesiunea la Tron. De atunci multe s-au schimbat. Femeile acum votează şi sunt alese în poziţii de mare responsabilitate peste tot. Cele mai multe democraţii europene au făcut de mult aceste schimbări. Constituţiile monarhiilor moderne au fost şi ele modificate, nu numai pentru a permite femeilor dreptul la succesiune, dar şi pentru a permite primului născut, indiferent de sex, să succeadă la tron. Nu am sugerat niciodată că tradiţiile noastre ar trebui păstrate împotriva realităţilor prezente.  În acest spirit, vreau să vă spun că doresc ca prima mea fiică, Margareta, să succeadă în toate drepturile şi prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa. (…) Sunt sigur că Margareta va fi înconjurată cu afecțiune şi încredere, în acelaşi fel în care au fost înconjurate Reginele Elisabeta, Maria şi Elena, cu aceeași afecţiune şi speranţă cu care a fost înconjurată alături de mine, Regina Ana. (…) Coştient de responsabilităţile mele constituţionale, pun soarta ei şi a mea, ca întotdeauna, în mâinile poporului român. Finalmente, poporul va decide ceea ce eu doresc astăzi”. (decembrie 1997)

Sâmbătă 16 decembrie, Anul Domnului 2017, ne vom găsi, conştient sau nu, într-o grea şi importantă răscruce a destinului nostru românesc. Trupul Regelui Mihai o să fie depus în Necropola Regală de la Curtea de Argeş, alături de importanţii şi drepţii Săi înaintaşi: Carol I, Elisabeta, Ferdinand I, Maria. Noi va trebui să ne hotărâm ce vom face cu Învăţăturile Vieţii Regelui Mihai. Le vom lepăda în ţărâna mormântului, cum pare să ne îndemne felul notru uşuratic de a fi ori dimpotrivă, le vom păstra vii în memorie, transformându-le, astfel, într-o premisă fundamentală prin care să ne putem renaşte soarta şi ţara?

 

Regele Mihai, Îndelung-Așteptătorul, simbolul demnității noastre uitate

Regele Mihai, Îndelung-Așteptătorul, simbolul demnității noastre uitate

Sidonia Grama


 

Așa va fi hotărât Atotputernicul, Cel căruia Majestatea sa Regele Mihai, cu adâncă reverență, și-a închinat întreaga viață. Să fie acum, la câteva zile după sărbătoarea națională a Unirii tuturor românilor, celebrate de noi buimac și în dezunire, cu puțin înaintea primului Centenar al statului român modern, înfăptuit la 1 decembrie 1918 prin voința liberă și demnă a românilor și sub auspiciile Casei Regale a României. Acum, în ajun de Moș Nicolae, sfântul educator al copiilor uituci și capricioși într-ale istoriei și memoriei, ce suntem. Acum, în plin post al Nașterii Domnului, evenimentul cosmic al creștinătății.

Bătrân și împovărat de zile, asemenea patriarhilor biblici, venerabil și înțelept, Regele Mihai se naște de acum în Ceruri! Mihai I al României: 25 octombrie 1921- 5 decembrie, A.D. 2017. Aproape un secol (și ce secol!) de istorie. Cruntă și sublimă, memorabilă și amnezică.

Ce nume îi va rezerva Regelui nostru Mihai, Istoria cu majuscule?

Cum va fi numit El printre monarhii constituționali ai României moderne, alături de Carol I, Fondatorul dinastiei și Modernizatorul României, Ferdinand cel Leal și Întregitorul de neam, ori Carol al II lea, descumpănitorul? Cum va fi pomenit Regele în istoria îndelungată a domnitorilor și voievozilor români ? El, Mihai, purtătorul numelui celui dintâi visător cu ochii deschiși ai unirii politice premoderne a tuturor românilor, sub același sceptru, în numele apărării creștinătății?

Căci regele este, prin excelență, un simbol viu, symbolon, cel care unește.

Mi se pare potrivit să-I spunem Regelui Mihai, cel-Îndelung-Răbdătorul, Regele Mihai, cel Îndelung-Așteptătorul. I se potrivește Măriei Sale figura biblică a Tatălui care-și așteaptă fiii rătăcitori ce suntem în continuare. Mihai I al României rămâne și Regele îndelungatului nostru exil interior, al ne-întoarcerii noastre acasă, din prea multă uitare (auto)impusă, din  prea slabă voință de a ne re-cunoaște propria istorie și tradiția democratică.

Cert este că în constelația șefilor de stat ai lumii, mai cu seamă ai celui de-al doilea război mondial, între care Majestatea sa era pâna mai ieri singurul și venerabilul supraviețuitor, regele Mihai are un nume de bun augur, recunoscut pe deplin ca unul din marii lideri ai lumii, cel care, prin deciziile sale, a scurtat durata războiului cu aproape 6 luni. Înaltele decorații conferite la sfârșitul  celui de-a doilea război mondial de președinții ambelor super puteri, sovietice și americane, confirmă această recunoaștere internațională de care Regele s-a bucurat: Ordinul Victoriei, cea mai înaltă decorație militară sovietică decernată Regelui Mihai la 19 iulie 1945, printr-o ceremonie desfășurată în Sala Tronului, și Legiunea de Merit în grad de Comandant Șef, conferită un an mai târziu, în 1946, din partea președintelui American Harry S. Truman.

„Majestatea Sa Regele Mihai I al României a dat dovadă de un comportament excepțional de merituos în exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza Națiunilor Aliate în lupta lor împotriva Germaniei hitleriste. (..)Prin judecata lui superioară, prin ascuțimea acțiunii sale și prin înaltul caracter al cârmuirii sale personale, Regele Mihai I a adus o contribuție extraordinară la cauza libertății și democrației”, se afirma în brevetul de decorare semnat de Harry Truman, Președintele Statelor Unite ale Americii în 1946.

În același timp însă, istoria tulbure, crepusculară ce a urmat celei de a doua conflagrații mondiale a cunoscut o paradoxală pace postbelică, așa cum o numea însuși Regele, cu amară ironie, pacea care a fost Războiul Rece, care a divizat maniheist întreaga lume, vreme de mai bine de 4 decenii. În plină instaurare în forță a comunismului pe jumătate din continentul european, Regele Mihai a rezistat redutabil, a fost  ultima redută a democrației și a constituționalității din această parte a Europei sovietizate, până la abdicarea sa forțată, odată cu abolirea ilegală a monarhiei din România și instaurarea ilegitimă a republicii populare.

Rezistența împotriva dictaturii și lupta constantă pentru re-stabilirea democrației și a drepturilor și libertăților cetățenești, călcate în picioare de regimul comunist, a fost exercitată de Regele în exil prin diverse forme diplomatice, reverberate în mass media internațională mai intens sau mai slab, în funcție de contextul internațional, dar de fiecare dată trecute sub tăcere, total și brutal,  de Securitatea regimului paranoic comunist.

Ca Rege al României am luptat pentru respectul demnității omului și m-am împotrivit nazismului și mai târziu comunismului. Am fost detronat în zilele stalinismului. Continui lupta din exil, nu pentru a cere drepturile mele, ci pentru a restabili drepturile poporului român.”  ( Regele Mihai, 4 decembrie 1989)

Erau cuvintele Regelui Mihai într-o scrisoare din 1989, despre care se știe prea puțin, adresată Papei Ioan Paul al II lea, liderul charismatic care însuflețise Solidaritatea poloneză prin mesajul Cristic „Nu vă fie frică!” În anul marilor transformări revoluționare din Europa de Est, Majestatea Sa i se adresa acestui ilustru personaj istoric, amintindu-i cu ardoare de România, înaintea summit-ului de la Malta între liderii sovietici și americani, din 4 decembrie 1989.

Așadar, la sfârștiul secolului al XX-lea, Regele Mihai se putea număra cu onor printre drepții veacului, cei care, în numele unor principii democratice perene, se împotriviseră curajos și totalitarismului nazist, și, mai cu seamă, celui comunist.

O rezistență care  s-a prelungit în cei peste 40 de ani de exil, o jumatate de secol chiar, dacă punem la socoteală cele 10 încercări eșuate ale Regelui de a se întoarce în propria-i țară după Revoluția din decembrie 1989. Din 1990 până în 1997, autoritățile române postdecembriste, înfricoșate de autoritatea morală și de legitimitatea istorică a Regelui, au acționat  confuz și violent, împiedicându-l sistematic pe Suveran să-și revadă propria țară eliberată cu preț de sânge în 1989, dar nu și pe deplin liberă. O singură excepție luminoasă pentru noi și de temut pentru liderii politici, în tot acel răstimp: astrala Întâlnire de Paște din 1992, cînd peste 1 million de români, după cum estima atunci CNN, au venit să-și (re)vadă cu ochii lor Regele !

Iar între toate aceste forme de rezistență activă, rezistența prin memorie este cea în care Majestatea Sa a excelat de-a lungul întregii vieți. Stâlp de aducere aminte și monument a fost El însuși, prin personalitatea și statura sa istorică și prin longevitatea sa, piatră de poticnire a fost Regele Mihai  deopotrivă pentru complicitatea postbelică a lumii occidentale și pentru tiraniile comuniste și confuziile post-comuniste din țară.

Însă, mai presus de istorie, cum va rămâne Regele Mihai în inimile și în mințile noastre, contemporanii Măriei Sale? A celor mai bine de trei generații de vrednici ori nevrednici contemporani? Cum vom vorbi noi despre El copiilor noștri ? Ce fel de narațiune le vom transmite, fie în concordanță cu ce vor scrie sau vor trece sub tăcere manualele, cărțile, ebook-urile și facebook-urile, fie într-o contra-memorie pe care le-o vom mărturisi noi înșine ? Cum vom povesti istoria întânirilor noastre, reușite ori ratate, cu copleșitor de simpla, de ascetica și de puternica sa personalitate?

Viața mea a fost o lungă și loială așteptare”, spunea din nou, sapiențial, Regele, într-un discurs din 8 noiembrie 2014, la aniversarea a 25 de ani de la căderea comunismului. „Așteptare ca Europa să-și revină în fire, așteptare ca România să se reîntoarcă la ea însăși. Răbdarea poate fi, uneori, o armă împotriva destinului istoric. Așteptarea și credința. Iubirea și simțul datoriei.”

Când ne vor întreba, poate, de ce L-am lăsat să ne aștepte atât de mult timp, ce le vom răspunde copiilor noștri? Pentru că Regele, să nu ne ascundem după deget, pe noi ne-a așteptat. Să creștem, să ne maturizăm, să fim în stare să alegem în cunoștință de cauză. Se pare că mai avem încă nevoie de ceva timp.

Or, tocmai generațiile viitoare sunt cele pe care Majestatea Sa le avea în fața ochilor minții atunci când rostea memorabilul discurs la împlinirea vârstei de 90 de ani. Se întâmpla în 25 octombrie 2011, în fața camerelor reunite ale Parlamentului României, una dintre instituțiile statului de drept pe care Regele Mihai, ca Rege Constituțional, le-a respectat.

„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. (..)Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.  Așa să ne ajute Dumnezeu!”

Cât despre Numele său scris în Ceruri, Unsul Domnului, cel consacrat Episcop al Bisericii Ortodoxe Române și demn de a intra prin Ușile Împărătești, nădăjduim că va fi pomenit cum se cuvine, cum s-ar fi cuvenit în toți anii aceștia, în toate bisericile românești de pretutindeni.

Din respect pentru noi înșine, indiferent de opțiune politică, de cunoaștere sau de necunoaștere istorică, fie ca memoria Regelui Mihai I al României să fie onorată de românii de pe tot pământul și de toți concetățenii noștri.

A Dio, Rege drept și bun! Atotputernicul să ne ierte pentru că nu te-am re-cunoscut și să Te răsplătească pentru îndelunga-Ți răbdare, vrednica așteptare și longeviva verticalitate!

( text apărut și în revista Transilvania Business, www.transilvaniabusiness.ro)

1918 – Anul Marilor Uniri și Suverani României

1918 – Anul Marilor Uniri și Suverani României

Alexandru-Grigore Pisoschi


Anul 2018 se constituie ca mare sărbătoare pentru națiunea română împlinindu-se un centenar de când Basarabia, Bucovina și Transilvania cu Maramureșul, Crișana și Banatul s-au unit cu Țara Mamă România.

În gândirea autorului acestui articol, toate sunt MARI UNIRI, deoarece nu contează mărimea teritoriului și numărul de locuitori, ci faptul că unirile s-au făcut prin voința locuitorilor. De aceea, zilele in care s-au votat unirile au aceiași importanță istorică.

Realizarea unirii tuturor spațiilor românești prin voința tuturor românilor s-a datorat unui proces istoric, începând cu conștiința de limbă și de neam aflată latent în populație și constatată în procesul de transhumanță și care s-a reflectat mai târziu în operele cronicarilor și învățaților noștri. Primul act politic a fost, pentru o foarte scurtă perioadă, unirea celor trei Țări Române sub Mihai Vodă Viteazul la 1600, care reflecta unitatea românilor și refacerea vechii Dacii.

Al doilea act politic a fost Unirea Principatelor de la 1859 sub un singur principe domnitor și apoi dezvoltarea Unirii prin realizarea la 1862 a unei singure reprezentanțe naționale și a unui singur guvern pentru ambele principate, precum și unificarea instituțiilor statale.

După venirea pe tronul țării a Principelui Carol I și depunerea jurământului că va „domni ca bun român” la 10 Mai 1866, primul act care va consacra Principatul României ca stat modern este Constituția, aprobată de Suveran la 1 iulie 1866, una dintre cele mai progresiste din Europa, după modelul belgian.

La 10 Mai 1877 a fost declarată Independența de Stat, apoi cucerirea Independenței pe câmpul de luptă și recunoașterea ei la Congresul de la Berlin din 1878 precum și dobândirea de către România a Dobrogei și Insulei Șerpilor cu pierderea Sudului Basarabiei.

La 14/26 martie 1881 a fost votată în Parlament legea privind înălțarea României la rangul de Regat, iar Principele Carol I depune jurământul de Rege constituțional la 10 Mai, același an.

În anul 1913, ca urmare a celui de Al Doilea Război Balcanic, Regatul României dobândește Sudul Dobrogei (Cadrilaterul) pe care îl ridică din punct de vedere social.

După aproape douăzeci de ani de la căsătoria Regelui Carol I cu Regina Elisabeta, singurul vlăstar al acestei căsătorii, Domnița Marioara a trecut la cele veșnice la vârsta de patru ani.

Pentru statornicirea Dinastiei, Regele Carol I s-a hotărât ca Moștenitor al Tronului să fie rânduit Alteța Sa Regală Principele Ferdinand, al doilea fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele Regelui Carol I.

Principele Ferdinand s-a născut la 11/24 august 1865 și avea vârsta de 15 ani când a fost numit Moștenitor al Tronului la 9/21 noiembrie 1880. În țară bucuria a fost mare, prin acest act se întărea Dinastia și se asigura viitorul neamului românesc.

Principele Ferdinand primește primele învățături în familie prin profesorul Grubels apoi urmează Gimnaziul din Dusseldorf cu o reușită deplină, însușindu-și cunoștințe pentru întreaga viață, inclusiv cunoașterea limbilor clasice, latina și elina. Acest lucru se datorează firii sale studioase, cât și grijii deosebite a mamei sale Infanta Antonia de Braganza, sora Regelui Portugaliei, de o bunătate excepțională și de o înaltă concepție asupra rostului vieții și îndatoririlor. De asemenea, ASR Principesa Antonia avea gust și talent deosebit pentru picturi, broderii și în general pentru toate operele de artă.

Principele Ferdinand urmează ca elev Școala Militară din Kassel pe care o absolvă în anul 1885 cu gradul de sublocotenent, apoi este numit ofițer în cadrul Regimentului 1 Gardă de la Curtea Regală a Prusiei, după care studiază la universitățile din Tubingen și Leipzig (1889) unde a audiat pe eminenții profesori de atunci, în diferite domenii, ca filosoful Wundt, istoricul cruciadelor Maurenbecher, de economie politică Schonberg, de drept administrativ von Martitz, de drept penal Wach, de drept canonic Friedberg și de statistică Romelni. Din acel timp avem o descriere a tânărului principe : „însușirea caracteristică era o extremă modestie, amestecată cu o timiditate aproape chinuitoare”. Iubind din fire retragerea, era foarte puțin comunicativ. Îi plăcea singurătatea, natura, arta și studiul. Avea un respect deosebit pentru legi și forme. Disciplina a fost pentru el principala linie a educației sale și un simț al datoriei deosebit. Învață limba română și istoria românilor cu profesorul de prestigiu de limbile română și latină Vasile D. Păun (1850-1908, poet, traducător, teoretician și critic literar, licențiat al Facultății de Litere și Filosofie din București și cu specializare in Germania) începând cu anul 1883.

Când a primit alegerea ca Principe Moștenitor a promis :

„toate actele mele vor fi însuflețite de cea mai adâncă iubire față de Țară, pe care mă voi sili să o servesc cu toate puterile mele, luând pilda marilor săi Domni din trecut, inspirându-mă din frumoasele amintiri ce au lăsat”.

În aprilie 1889 se stabilește definitiv în țară, fiind primit pretutindeni cu entiziasm și bucurie. Este ales membru de onoare al Academiei Române și în Senatul României. La 16 martie 1890 rostește o aleasă cuvântare de recepție de o frumusețe rară, strălucitoare în fața membrilor Academiei Române, în care prea-mărește cultura și literatura română.

La 29 decembrie 1892/11 ianuarie 1893 se căsătorește cu Principesa Maria  Alexandra Victoria de Marea Britanie și Irlanda de Nord, fiica lui Alfred, Duce de Edinburg, (acesta fiu al Reginei Victoria a Marii Britanii și Irlandei de Nord) și al Ducesei Maria, fiica lui Alexandru al II-lea, împărat al Rusiei. În prealabil a avut loc logodna în luna mai 1892 serbată ca și nunta, la Castelul Sigmaringen în prezența părinților și Împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea. Oficierea căsătoriei s-a făcut în rit catolic, familia de Hohenzollern-Signaringen fiind catolică, iar Principele Ferdinand fiind un catolic practicant.

Principesa Maria se va dovedi o regină de mare prestigiu care avea să contribuie foarte mult la înălțarea poporului român și la unirea lui politică.

Din această căsătorie s-au născut trei fii și trei fiice: Carol n. 1893, Elisabeta n. 1894, Marioara n. 1899,  Nicolae n. 1903, Ileana n. 1908 și Mircea n. 1912, d. 1916. Având în vedere că Principele Ferdinand și-a botezat copii în rit ortodox, a suferit prima traumă, fiind excomunicat de Papă (Leon al XIII-lea). A doua traumă a fost aceea a trecerii la Domnul a micului Principe Mircea în toamna anului 1916, din cauza febrei tifoide, când Familia Regală se pregătea să meargă în refugiu la Iași.

Principele Ferdinand a trecut la rând, sub aspra disciplină a Regelui Carol I, prin toate ierarhiile militare, până la gradul de general de corp de armată și inspector de armată. A străbătut țara de-a lungul și de-a latul pentru a-i cunoaște bogățiile naturale și mai ales poporul. A studiat necontenit trecutul și prezentul, cu toate problemele complicate, pregătindu-se temeinic pentru marele rol ce avea să-l joace in țară ca rege. Nu i-a rămas necunoscută nicio ramură de  conducere din viața de stat. „Ostaș viteaz, dorea o armată cu dotare și pregătire modernă” pentru a ajuta neamul spre realizarea scopului politic. În 1913, cu ocazia Campaniei din Bulgaria, conduce armata română în calitate de comandant suprem.

Principesa Maria, înzestrată cu talente multiple, cu o îndrăzneală și energie aproape necunoscute la capetele încoronate, miloasă și gata de ajutor imediat, cu riscul sănătății, ba chiar al vieții sale viteze a intervenit ori de câte ori a fost nevoie. Astfel, în 1913, a vizitat lagărele de holerici și în 1916 – 1917 a organizat serviciul sanitar și a mers în spitalele pline de soldați contaminați de tifos exantematic, fără sa-i pese de viața ei, considerând acest lucru o datorie de regină. De la venirea ei în România a fost legată cu toată ființa sa de țară și de viitorul tuturor românilor. La Vălenii de Munte, în 1923 declara : „Am venit în țară foarte tânără și am devenit una cu voi. Am dorit de la început viziunea României Mari, am purtat-o în inima mea și am luptat pentru împlinirea ei”. Altă dată, la începutul războiului mondial, în 1914, când se vorbea de abdicarea Regelui Carol I și plecarea familiei regale întregi din țară, dacă nu va merge alături de germani, Principesa Maria a declarat hotărât : „ Cum ! Să părăsesc acest popor care începuse să se încreadă în mine și să privească spre mine ca la nădejdea viitoare; să părăsesc munca mea, viitorul meu, dreptul meu de a mă odihni pe veci în pământul românesc ? Nu, nu ! Așa ceva nu se va putea întâmpla niciodată…! Chiar dacă alții s-ar hotărî să plece, eu m-aș fi înfipt cu copii mei în pământul acesta și, ca să ne despartă de el, ar fi trebuit să smulgă și inima din noi !”

Regina Maria a fost cu trup și suflet pentru intrarea României ăn război alături de Antantă, fiindcă credea că numai așa vor ajunge românii să înfăptuiască idealul național.

În anul 1914, Principele Ferdinand înființează un orfelinat de fete la Iași care purta numele Regelui Carol I, cu nu milion de lei și dă 200 mii lei pentru invalizii armatei, iar în anul 1916, pentru populația săracă a orașelor țării dă 1.250.000 lei.

Regele Carol I își dă obștescul sfârșit la 27 septembrie/10 octombrie 1914. A doua zi, urmeaza la tron, ca rege, Principele Ferdinand.

În dimineața zilei de 14 august, stil vechi, valabil atunci, s-a ținut în sala de mese a Palatului Cotroceni istoricul Consiliu de Coroană convocat de Regele Ferdinand, cu scopul de a cere oamenilor politici fruntași ai țării aprobarea pentru intrarea în Războiul pentru Întregirea României și sprijinul lor. Au luat parte miniștrii Ion I.C. Brătianu, Em. Costinescu, Em. Porumbaru, Al. Constantinescu, V.G. Morțun, Al. Radovici, I.G. Duca, C. Angelescu, Victor Antonescu, președintele Camerei Deputaților Mihail Pherekyde, vicepreședintele Senatului C.F. Robescu, foștii prim-miniștri Th. Rosetti, Petru P. Carp, Titu Maiorescu, șefii de partide N. Filipescu, Take Ionescu, Al. Marghiloman, și foștii președinți de Cameră, C. Ollănescu și C. Cantacuzino-Pașcanu. A prezidat Regele Ferdinand. Oamenii politici filogermani, în special Petre P. Carp și Al. Marghiloman au fost împotriva războiului contra Austro-Ungariei și Germaniei. Majoritari în Consiliu au fost cei pentru realizarea idealurilor naționale cerând lupta alături de Franța, Anglia, Italia și Rusia. Cel mai vehement a fost Petre P. Carp care a reproșat, între altele, Regelui că Dinastia e germană și că trebuie să-și vadă de interesele Dinastiei.        Replica Regelui Ferdinand a fost și a rămas memorabilă :

„Ați greșit, domnule Carp, când ați vorbit de interesele Dinastiei. Nu cunosc decât interesele Țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă după matură chibzuință eu am ajuns la convingerea adâncă și nestrămutată că el corespunde cu adevăratele aspirații ale neamului, a cărui răspundere o port în ceasul de față. Dinastia va urma soarta Țării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece mai presus de toate, să știți domnule Carp, că Dinastia mea este română ! Rău ați făcut când ați numit-o străină, germană. Nu, este românească ! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, Regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la Gurile Dunării, ci o Dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o ”

A doua zi, 15 august, stil vechi, de Sărbătoarea Înălțării la Cer a Maicii Domnului, sub protecția Preasfintei Fecioare Maria, oștenii României rupeau granița nedreaptă dintre frați.

Regele Ferdinand, deși născut german și ofițer german, a tras sabia contra țării sale de origine, încheind mesajul către Armata Română :  „Cu Dumnezeu înainte !”

Ca urmare, Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei și șeful Casei de Hohenzollern, l-a exclus pe Regele Ferdinand din dinastie, de atunci dinastia va fi DE ROMÂNIA.

Înainte de intrarea în război, diplomația română s-a asigurat prin tratate că la sfârșitul războiului România va căpăta teritoriile românești detrunchiate de țară.

În toamna anului 1916, România se afla într-o situație critică, cu toată vitejia ostașilor săi. Țara a suferit intervențiile militare concertate germane, austro-ungare, bulgare și turce, pierzând capitala București, iar autoritățile și armata română s-au refugiat în Moldova, aici constituindu-se un teritoriu reprezentând statul român și organizată o rezistență până la sacrificiul suprem.

Iașii au devenit capitala țării până în noiembrie 1918. Aici s-au aflat reședința și cartierul general al Regelui Ferdinand la Palatul Cuza-Vodă (azi Muzeul Unirii), reședința Reginei Maria și a copiilor la Palatul Cantacuzino (azi Palatul Copiilor). Trebuie menționat faptul că Regina Maria și copii au stat două săptămâni cazați în tren, în gara Grajduri, pe ruta Vaslui – Iași. La Iași și-au desfășurat activitățile Guvernul României, Senatul în Aula Universității (aula aparține acum Universității Tehnice „Gh. Asachi”), Ministerul de Război la Universitate, Camera Deputaților la Teatrul Național. În diferite clădiri au funcționat Banca Națională, Curtea de Casație și Justiție și alte autorități.

Primar al Iașilor a fost un excelent organizator și administrator, Gheorghe G. Mârzescu, cunoscut mai târziu, ca parlamentar, și pentru legea anticomunistă de interzicere a Partidului Comunst din România (decembrie 1924), lege care, de altfel, îi poartă numele.

Încet, dar sigur, s-a pus ordine în ce privește sistemul sanitar, organizarea vieții cotidiene a civililor, organizarea armatei, dotarea și instruirea ei cu ajutorul Misiunii Militare Franceze, în frunte cu generalul Henri Mathias Berthelot.

În Parlamentul refugiat la Iași au fost votate cele două legi reformatoare, promise de Regele Ferdinand, Legea electorală și Legea agrară.

Războiul de neagră suferință, de retragere a armatei române până la Siret și de ocupare germană mai bine de o jumătate din țară, n-a putut frânge sau micșora credința Regelui Ferdinand în biruința finală, în care el a crezut fanatic. În ajunul celor mai grozave atacuri pe front, înaintea ofensivei biruitoare de la Mărăști (iulie 1917) și defensivei strivitoare a dușmanilor de la Mărășești (august 1917) și pe tot timpul luptelor mari, viteazul Rege a străbătut trupele încurajând soldații.

Silit de trădarea rusească să încheie armistițiu cu germanii și apoi să înceapă tratative de pace, Regele Ferdinand nu si-a pierdut speranța că biruința finală va fi a noastră. Astfel, el nu a ratificat niciodată Pacea din 1918 cu Germania.

Regele Ferdinand a avut marea bucurie că, după prăbușirea Imperiului Rus, la 27 martie 1918, Basarabia „se unea pentru totdeauna cu Mama Sa România” în urma votului Sfatului acestei Țări. La fel se petrece și cu Bucovina, la Cernăuți, la 15/28 noiembrie 1918 și la Alba-Iulia la 1 decembrie 1918, când aceste teritorii, potrivit dorinței locuitorilor lor „se unesc pe veci cu România Mamă”.

Viteaza armată română, mobilizată din nou, pătrunde în Bucovina și Ardeal, apărând totodată și hotarul Nistrului.

După doi ani de pribegie grea, Regele Ferdinand împreună cu întreaga Familie Regală și autoritățile se întorc de la Iași și intră în triumf în București la 18 nov./1 dec. 1918.

Regele Ferdinand a avut rara bucurie de a intra personal în capitala Ungariei, Budapesta, cucerită de către armata română, fiind singurul dintre aliații care a stat biruitor într-o capitală dușmană, supusă cu forța sa militară (august – octombrie 1919).

Regele Ferdinand și Regina Maria, după înfăptuirea României Mari, au căutat să cunoască personal noile provincii. Astfel, Suveranii străbat tot Ardealul (mai 1919), Bucovina și Basarabia (mai 1920), și Banatul (noiembrie 1923), revenind în fiecare cu ocazia diferitelor serbări. Participau foarte des la comemorarea bărbaților de seamă ai neamului astfel, la Putna lui Stefan cel Mare (mai 1920), la Rășinari, unde este înmormântat Mitropolitul Andrei Șaguna (iulie 1923), la Țebea la mormântul lui Avram Iancu (august 1924).  Participau des la ședințele Academiei Române. Au participat la inaugurarea Universităților din Cluj și Cernăuți (1 februarie și 28 octombrie 1920), precum și a Politehnicii din Timișoara.

Regina Maria a participat la toate durerile poporului român cauzate de război, cu prezența ei pretutindeni, mărind și dând tuturor siguranța biruinței finale. A desfășurat în țară și străinătate o activitate extraordinară pentru realizarea României Mari. Avea o vastă cultură, suflet de poet, cu dar minunat de a povesti și de a convinge. A fost o călătoare pasionată care a străbătut toate țările mari ale Europei și America de Nord. A cunoscut în amănunt România pe care a străbătut-o în lung și în lat și pe care a descris-o în cartea sa admirabilă „Țara mea”, plină de poezie și farmec cuceritor. Regina Maria spune :

„Eu scriu pentru a atrage atenția lumii asupra țării mele pe care o iubesc din toată inima și căreia îi consacru cele din urmă gânduri, căci fericirea și nefericirea acestei țări fac fericirea și nefericirea propriei mele vieți”.

La 15 octombrie 1922, Regele Ferdinand și Regina Maria se încoronează la Alba-Iulia, capitala de suflet a țării, ca Suverani ai tuturor românilor.

La 10 mai 1927 s-a încheiat Concordatul dintre Regatul României și Sfântul Scaun, semnat de Vasile Goldiș, ministru al Cultelor în guvernul Averescu și cardinalul Pietro Gasparri, secretar de stat.

Pe ultimele clipe ale vieții, Regele Ferdinand primește din partea Vaticanului reprimirea în Biserica Catolică de rit Latin, astfel încât trece la Domnul împăcat sufletește, cu sentimentul datoriei împlinite, la 20 iulie 1927, fiind înconjurat de familie. La un moment dat a părut să-și revină. A spus : „Am obosit…”. Au fost ultimele lui cuvinte.

Abnegația Regelui a făcut ca țara să nu se prăbușească. Jertfa soldatului român a fost efectul atitudinii sale ferme, a exemplului dat de Rege. Ferdinand s-a făcut iubit de soldat, de țăranul român și de toți românii. Funeraliile au fost impresionante. Marele Rege Ferdinand I cel Loial a fost înmormântat la Biserica Episcopală din Curtea de Argeș, lângă înaintașul său Carol I.

Marea Regină Maria a trecut la cele veșnice la 18 iulie 1938, venerată de o țară întreagă și înmormântată cu funeralii naționale la Curtea de Argeș, alături de Regele Ferdinand I cel Loial.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.Regina Maria „Povestea vieții mele”, trei volume, Editura RAO, București 2013.

2.Ștefan Meteș „Regele Ferdinand al României”, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1925, lucrare premiată de Academia Română.

3.Ion Popescu-Băjenaru „Povestea neamului românesc”, ediția a II-a, Editura „Cartea Românească S.A.”, București, 1925, lucrare premiată de Academia Română.

4.Lucian Predescu „Enciclopedia României”, Editura „Cugetarea”, București, 1940.

Rămânem Monarhiști!

Rămânem Monarhiști!

Călin Roșu


Acest razboi al comunicatelor , a adus in ultimele zile mari deservicii mișcării monarhiste din România stârnind membrilor ei sentimente de deziluzie, indignare, dezamagire si mai grav dezbinare si descurajare. De la primele ore ale primului comunicat, media romaneasca, aflata azi la un minim istoric de credibilitate având in vedere aservirea bolnavicioasa de care sufera, își arata slăbiciunile. Puține analize obiective, bazate pe statutul Casei Regale sau pe chestiuni juridice, ci doar atacuri calomnioase împotriva cuplului princiar Margareta-Radu. Iminența moarții MS Regelui, coroborată cu scandalul cu pricina dau aripi detractorilor sa proclame cu trufie compromiterea definitivă si implicit sfarsitul Casei Regale a Romaniei si o data cu ea si a sperantelor noastre referitoare la reinstaurarea monarhiei constituționale. Doar că istoria ne arată că lucrurile nu stau chiar asa. Tensiunile actuale din familia regala generate de o posibila “violare” de domiciliu urmata de o “imbranceala” par a fi scene de vodevil fata de profundele crize succesive provocate de Carol II in tumultoasa sa tinerete. Chiar daca ar fi sa acceptam compromiterea actorului mini-“scandalului” actual, Familia Regala are destule vlastare, iar in eventualitatea unei restauratii, parlamentul are puterea de a legitimiza pe cel/cea vrednic(a) si dispus(a) de a purta coroana de otel. Trebuie doar vointa politica si un larg consens public. Pentru o mai buna intelegere se poate aminti cum clasa politica a vremii a rezolvat de fiecare data crizele dinastice de a lungul timpului. La 1866, satui de Cuza, politicienii vremii nu cauta solutii republicane, nici nu era la moda atunci, ci printr-un larg consens fata de necesitatea aducerii unui print strain il aleg pe Carol. Se vede preocuparea pentru legitimizare prin organizarea unui plebiscit. Apoi, cum Carol nu a avut urmaș direct, s-a găsit fericita se va vedea soluție, prin aducerea nepotului său de frate, prințul Ferdinand. Din nou legitimatea actului este data de gradul I de rudenie dintre prinț si Rege. După căsătoria morganatică din 1919 a tânărului Carol cu Zizi Lambrino, nu s-a urmarit excluderea definitiva ca măsură pecuniară și inlocuirea prințului compromis ci din contra s-a căutat o ieșire elegantădin criză prin anularea legală a mariajului. Acest moment dovedește din nou că preocuparea principală a fost respectarea principiului consființit în Constituție al mostenirii ereditare in linie directa masculină pentru a asigura legitimitate succesiunii. De amintit de asemenea ca dupa a doua fugă a lui Carol(cea din 1923), de această dată cu duduia Lupescu, chiar dacă parte a politicului susține dezmoștenirea, din contră Regele Ferdinand insistă pentru reîntoarcerea fiului chiar si după renunțarea “definitivă” la tron prin scrisoarea din 1925. Regența instalată după moartea Regelui Ferdinand se sfârșește cu restaurația din 7 iunie 1930, cand Carol se intoarce în urma unei acțiuni conduse de Maniu si consfințită printr-un vot in Parlament. Să fi fost strict interesul de moment al largii majoritați parlamentare a PNT-ului, sau totuși soluția se dorea a fi una spre stabilizare pe termen lung ca efect intrinsec al legimitații dreptului de primogenitura? Am convingerea ca Iuliu Maniu, omul care calcula cu atenție fiecare pas, a fost sigur că readucerea lui Carol era mai bună decat păstrarea regenței, văzută ușor manipulabilă de fortele politice. Decizia clasei politice de la 1930 a fost de a readuce pe tron, cu toate riscurile, pe prințul problema. Trăiesc cu convingerea ca acea clasă politică a vremii a acționat prin demersul restaurației strict in interesul national indiferent de orientarea doctrinara. Prăbușirea României Mari a fost provocată în mod evident de catastrofica conjunctură internatională ulterioară ticălosului pact de neagresiune sovieto-german. Carol II a fost găsit responsabil de esecul politicii externe si de succesivele rapturi teritoriale. Soartă poate nemeritată , căci in acei ani state mult mai stabile se vor prabuși in fața tăvălugului fascist și/sau sovietic. Să fie si suveranii Belgiei,Olandei, Danemarcei sau Norvegiei vinovații principali pentru nefericita soarta a țărilor pe care le conduceau ? Evenimentele fatidicului an 1940 îl readuc pe tron, cei drept cu prerogative mult reduse față de cele ale predecesorului, pe tânărul Mihai, iata din nou, legitimitatea succesiunii primeaza in logica momentului. Dacă monarhia era asa de rea, de ce nu s-a renunțat atunci la ea atunci? Cu toate ca Regele Carol II dezamăgise cu siguranță o parte a publicului, poporul va ramane cvasi-monarhist, iar asta se vede in susținerea pentru Rege atâl la momentul 23 august 1944 cât și după. De ce le-a luat comuniștilor aproape trei ani să-l îndepărteze pe Rege? E simplu! Pentru că era singurul element legitim la momentul abdicarii atunci când instituții ca justiția, parlamentul si armata erau de ceva vreme comunizat iar regimul “democrat” într-o profundă stare de ilegimitate. Anunț așadar fericiții “detractori de serviciu” ca ideea monarhica nu se incheie aici, România a trecut cu bine prin crize mult mai grave, când era incercuita aproape complet de vecini hăpăreți. Condiția posibilei restaurații ar fi voința politică într-un climat de larg consens pro monarhie, caci solutii se vor găsi intotdeauna pentru a asigura legitimitatea viitorului suveran. Convinși fiind însă de ilegimitatea republicii bastarde in care suntem trăitori, rămânem așadar neclintiti in credința noastra. Rămânem monarhiști!

Ochii Lucreţiei şi senatorul Şerban Nicolae

Ochii Lucreţiei şi senatorul Şerban Nicolae

Cornel Jurju


Lucreţia Jurj a fost un monument al bunului simţ, al suferinţei, al curajului. În anii ’50 s-a numărat printre miile de români prinşi în vârtejul rezistenţei anticomuniste. A făcut parte din Grupul Şuşman care, între anii 1948-1958, a ţinut aprinsă (în triunghiul montan Huedin-Beiuş-Câmpeni) flacăra libertăţii, a democraţiei, a credinţei, a speranţei. Arestată în 1954, Lucreţia a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă. A cunoscut, pe parcursul a 10 ani, multe dintre locurile de exterminare aflate pe “ofertanta” hartă a gulagului românesc. Soţul şi cumnatul său au fost bătuţi, torturaţi şi apoi ucişi de către “patriotul” stat criminal comunist.

Pe Lucreţia am avut preţioasa şansă să o cunosc, iar în ultimii câţiva ani ai vieții ei, să-i fiu chiar apropiat. În pofida aproape perfectei similitudini a numelor noastre, n-am fost legaţi prin vreun grad de rudenie. Am cunoscut-o din întâmplare, dacă ţin bine minte, pe la sfârşitul anului 1999.

Întâlnirea cu Lucreţia Jurj, undeva în preajma sălii de conferinţă a Bibliotecii Universitare din Cluj, este una dintre experienţele de neuitat ale vieţii mele. Aveam să găsesc la ea verticalitate, tărie de caracter, bunătate, eleganţă, umor, puterea de a privi în faţă tragediile vieţii, inclusiv moartea. Dar ce mi-a atras cel mai mult atenţia la Lucreţia, de fapt m-a răscolit profund, au fost ochii ei. Acei ochi trişti şi ofiliţi de suferinţă n-am să-i pot uita vreodată, mă vor urmări până la capătul timpului meu. La fel, n-am să pot scăpa vreodată de amintirea lacrimilor ei, care, atunci cand vorbea despre torţionarii şi dramele trecutului, îi inundau ochii şi obrajii, venind parcă, dintr-un izvor nesecat al sufletului.

Şi Lucreţia nu fusese nici legionară, nici ţărănistă, nici liberală, nici “duşman” al României sau al poporului. La 20 de ani, cand a luat calea muntelui, era “o simplă” şi inocentă tânără îndrăgostită, hotărată să-şi urmeze alesul inimii, pe Mihai, la bine şi la greu. Şi nici iubitul ei soţ, Mihai, nu fusese vreodată legionar, trădător de ţară etc. Era un tanăr la fel de “simplu”, frumos, idealist, curajos, iubitor de semeni şi de neam. Şi ca să fiu clar până la capăt, nici Şuşmanii nu fuseseră vreodată legionari sau simpatizanţi ai acestora, cu atât mai puţin “duşmani ai poporului”. Familia Şuşman din Răchiţele (Cluj) întruchipa un adevărat model de solidaritate comunitară, de patriotism, de onoare şi demnitate. Ca să pricepem hotărârea şi tăria morală a acelor oameni trebuie spus că, pentru a evita să fie prinşi de Securitate, au ales moartea eroică. Au făcut-o conştienţi fiind că nu au scăpare, dar mai ales pentru a-i proteja de agresiunile regimului pe sătenii care, ani la rând, îi ajutaseră cu mâncare, haine, adăpost sau cu o vorbă bună. Pentru Teodor (senior), Teodor (junior), Visalon, Lucreţia, Mihai, Oneţ, Gheorghe, Ion – pentru a pomeni numele eroilor din Grupul Şuşman – onoarea s-a dovedit mai importantă decât promisiunea şubredă a unei viitoare vieţi dusă în compromis, umilinţă şi ruşine.

Lucreția Jurj Costescu (2003)

Zilele trecute, cu aroganţa şi obrăznicia cunoscute, senatorul Şerban Nicolae (PSD) aprecia, în Parlamentul României, că luptătorii anticomunişti din anii ’40 şi ’50 au fost legionari sau că au sabotat intenţionat interesele ţării. Profund ofensatoare, cu atât mai mult cu cât deţine importante calităţi oficiale în statul român, enunţurile lui Şerban Nicolae îl transpun în neverosimila ipostază de profanator, de torţionar moral al memoriei Lucreţiei, al lui Mihai, al Şuşmanilor, al tuturor celor care au fost călcaţi în picioare de puterea comunistă totalitară.

Dacă Lucreţia Jurj ar mai fi printre noi, auzind grosolăniile lui Şerban Nicolae, ar suferi, s-ar închide în sine, ar tăcea. Modalităţile ei de a înfrunta durerea, bădărănia, impertinanţa erau mereu aceleaşi: cuminţenie, tăcere, lacrimi în ochi şi pe obraji.