Gânduri despre Majestatea Sa Regele Mihai I al Tuturor Românilor

Gânduri despre Majestatea Sa Regele Mihai I al Tuturor Românilor

Prof.univ.dr.ing. Alexandru-Grigore PISOSCHI


 

Motto : „Trădat de toți – Loial tuturor”  

Am ales acest motto, impresionant de adevărat, scris pe un afiș aflat pe gardul Palatului Regal din București, motto care caracterizează atât de bine pe Majestatea Sa Regele Mihai. Felicit și admir persoana care a creat această caracterizare, expusă cu ocazia trecerii la Domnul a Majestății Sale Regelui Mihai I.

„Amintirile unor locuitori din Sinaia, legate de persoana Regelui Mihai, au fost multă vreme vii și îl caracterizau ca pe un copil frumos, modest și educat, ajuns un adolescent distins, cu un destin dramatic”

Majestatea Sa Regele Mihai s-a născut la Sinaia, în Palatul Foișor la 25 octombrie 1921 ca fiu al Principelui Carol (viitorul Rege Carol al II-lea, fiu al Regelui Ferdinand I cel Loial și al Reginei Maria) și al Principesei Elena de Grecia, Prusia și Danemarca, fiica Regelui Constantin al Elenilor și al Sofiei, Principesă de Prusia (fiica Împăratului Germaniei Frederic al III-lea și al Principesei Victoria (fiica Reginei Victoria a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și a Principelui Albert de Saxa-Coburg și Gotha).

Regele Constantin al Elenilor (bunicul matern al Regelui Mihai) este fiul Regelui George I al Greciei, născut Prinț al Danemarcei, al doilea fiu al Prințului Christian de Schleswig-Holstein-Sonderburg și al Marii Ducese Olga a Rusiei.

Principele Carol al României și Principesa Elena a Greciei și Prusiei s-au căsătorit la data de 10 martie 1921 la Tatoi-Atena, iar nașterea Principelui Mihai a fost prematură și dificilă, constatându-se ca starea copilului este satisfăcătoare. Familia Regală și toți românii s-au bucurat pentru nașterea micului prinț pentru că astfel se asigura continuitatea și consolidarea Dinastiei.

Zilele frumoase au trecut, și după ce Principele Carol a rămas în străinătate cu amanta sa, în anul 1925, Principesa Elena s-a ocupat de educația fiului său, devenit Principe Moștenitor al Tronului, ea primind titlui de Principesă Mamă.

Principesa Elena, de o inteligență și o moralitate remarcabile a primit o educație elevată, cunoscând artele plastice, muzica, literatura universală și limbile străine: engleza, franceza, italiana și germana, pe lângă greacă și română.

Principesa Mamă Elena intentează divorțul de Principele Carol, care se pronunță la 21 iunie 1928 prin anularea căsătoriei.  În tot acest timp, Principesa Elena s-a preocupat intens de educația Principelui Mihai, moștenitor al Tronului. După moartea Regelui Ferdinand, Principele Mihai este proclamat Rege, sub Regența formată din IPS Patriarh Miron Cristea, Principele Nicolae (fratele lui Carol) și Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție Gh. Buzdugan până la 7 octombrie 1929, când a murit și înlocut cu Constantin Sărățeanu, consilier la Curtea de Casație.

Jurământul a fost depus în fața Parlamentului la 20 iulie 1927. Ce știa prințul-copil despre ce înseamnă să fii Rege, era din poveștile spuse de mama sa și de bunica sa Regina Maria.

Iată cum descrie I.G. Duca (1879-1933, ministru în mai multe rânduri, deputat și prim-ministru între 14 noiembrie și 30 decembrie 1933, când a fost asasinat la Sinaia de legionari):

<< La Parlament, scena a fost mișcătoare, toți deputații și senatorii au aclamat îndelung pe micul Rege, când a intrat împreună cu cei trei Regenți, în afară de reprezentanții Partidului Național Țărănesc, care s-au sculat în picioare, cu toată adunarea, dar care au păstrat o tăcere semnificativă […]. În fața acestor ovații, copilul, neobișnuit cu asemenea scene, s’a intimidat puțin și instinctiv, s’a lipit de fustele mamei sale. A fost sală un moment de intensă și legitimă emoțiune […]. Gestul instinctiv fusese simbolic, de altminteri, el nu a durat decât o clipă. Principesa Elena l-a împins ușor înainte, iar copilul […] a înaintat un pas ca și când ar fi fost conștient de astă dată de situație salutând demn și stăpân pe el, pe reprezentanții națiunii. Împreună cu Regenții a spus „Jur” >>.

Primii patru ani de școală primară (1928 – 1938) i-a urmat în particular cu profesorul Nicolae Saxu (profesor de muzică și desen, autorul cântecului „Vine, vine primăvara”) și cu profesorul Aurelian Soroceanu (sport). Înotul, echitația și schiul erau obligatorii în instrucția unui monarh cu o educație desăvârșită. Pe lângă celelalte, tânărul Mihai a studiat și pianul cu profesorul Nicolae Saxu.

Regența nu s-a ridicat la nivelul problemelor vieții politice, devenită din ce în ce mai complicată, astfel că Principele Carol, respectiv Carol Caraiman, după numele dat la eliminarea sa de la succesiunea la Tron, sprijinit de Iuliu Maniu și Partidul Național Țărănesc, intră în țară, după ce a promis că nu se va întoarce cu amanta. Carol nu întâmpină rezistență și depune jurământul de Rege în fața Parlamentului, dar nu este încoronat și binecuvântat de Biserică. Astfel, Mihai este detronat de tatăl său și, în schimb, primește titlul creat special pentru acesta de Mare Voievod de Alba-Iulia. Deceniul care a urmat a fost marcat de exilul Principesei Elena, exil care a produs o mare suferință tânărului Mihai, fiind lipsit de afecțiunea familiei.

Pentru tânărul Mihai, Regele Carol al II-lea a creat „clasa palatină”, fiind formată din elevi eminenți din toate regiunile României Mari, din toate clasele sociale și din etniile minoritare, maghiară și germană.

Clasa Palatină (denumire dată că funcționa la Palatul Regal) avea un dublu scop : pregătirea teoretică de cultură generală și pregătirea militară. Pentru aceasta, clasa a fost integrată Colegiului (liceului) „Sfântul Sava” din București (descendent din Academia Domnească Sf. Sava, creată în 1688, respectiv Colegiul Sf. Sava 1694-1864, divizat de domnitorul Al. I. Cuza în Universitatea din București și actualul colegiu) și Liceului Militar „Nicolae Filipescu” de la Mânăstirea Dealu (1932-1940), lângă Târgoviște.

Clasa Palatină era condusă de ofițeri, care alături de cei mai renumiți profesori ai țării care și-au depus eforturile, au asigurat o pregătire și o educație aleasă elevilor, iar tânărul Principe Mihai a dobândit cunoștințele teoretice de cultură generală, istoria românilor și pregătirea militară de ofițer.

După anul 1989, primul care a scris despre Clasa Palatină a fost avocatul Ion Jurchescu (1921-2008), fost elev al acestei clase și coleg cu viitorul Rege Mihai. Scrierile sale au apărut în periodicul „Coroana de Oțel”, editat de Asociația „Amicii Regelui Mihai” din Arad.

De copil, Principele Mihai a manifestat un interes deosebit pentru tehnică, în special pentru motoare, automobile și avioane, pasiune care l-a urmărit toată viața. Tânărul Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia, a fost educat, dar i-a fost și în fire să-și ajute semenii în orice situatie. Astfel sunt numeroase aduceri aminte despre astfel de fapte. A fost un tânăr sensibil, pe care l-a marcat în mod deosebit decesul colegului și prietenului cel mai apropiat, răpus de cancer, Doru Mavros din Clasa Palatină, premiantul clasei. Pentru aceasta stau mărturie Notele Reginei Maria (sâmbătă 29 mai 1937, Cotroceni).

La 1 septembrie 1939 a inceput Al Doilea Război Mondial prin invadarea Poloniei de către Germania nazistă, fără declarație de război, urmată la 17 septembrie același an, de Rusia bolșevică.

Anul 1940 a marcat sfârșitul României Mari care a pierdut fără luptă, în decurs de câteva luni, Basarabia, Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Transilvania de Nord și Cadrilaterul, în condițiile în care România putea dispare ca stat, în caz de împotrivire.

În condițiile descrise mai sus, Mihai Marele Voievod de Alba-Iulia termina liceul. Tradiția Casei Regale cerea ca la împlinirea vârstei de 16 ani, prințul moștenitor să devină ofițer al Armatei Române. Tânărul Mihai a parcurs stagiile de instrucție și pregătire teoretică, în special în cadrul trupelor de vânători de munte. La 25 octombrie 1937, Principele Moștenitor al Tronului depune jurământul cu mâna pe drapel cu ocazia înălțării la gradul de sublocotenent, fiind numit comandant al plutonului 1, compania 1 din Batalionul 1 Vânători de Munte.

Tinerii absolvenți ai Clasei Palatine au dat examenul de bacalaureat în Sala Tronului, în fața iluștrilor profesori, președintele comisiei fiind însuși profesorul Petre Andrei, Ministrul Educației Naționale (iunie 1940). Timp de trei zile absolvenții au susținut tezele la limbile română și franceză și la matematici, apoi în data de 27 iunie au susținut proba orală la care a participat și Regele Carol al II-lea pentru a observa dacă nu cumva absolvenții vor fi avantajați.

Vremurile erau grele pentru România. Încă din primăvara anului 1940, sovieticii au inventat conflicte la granița cu România, la fel cum a procedat Germania cu Polonia. Armata Roșie a trimis 26 de divizii la frontiera de la Nistru. În seara zilei de 26 iunie 1940, ministrul României la Moscova diplomatul Gheorghe Davidescu (n.1892-d.1959 în temnițele comuniste) primește ultimatumul Rusiei bolșevice.

Carol al II-lea numește prim-ministru pe generalul Ion Antonescu, dar este obligat de acesta să părăsească tronul și țara și să fie investit  cu puteri suplimentare in calitate de „Conducător al Statului”. La părăsirea tronului, Carol al II-lea nu folosește cuvântul „abdicare”, ci a folosit expresia că „trece grijile statului în mâinile fiului său Mihai”.

Începutul domniei Regelui Mihai, investit, încoronat și sfințit cu Sfîntul și Marele Mir la 6 septembrie 1940, a fost sub statul național-legionar, apoi sub regimul autoritar al generalului Antonescu. Regele Mihai nu a fost indiferent la intrarea României in război alături de Germania, pentru recuperarea teritoriilor pierdute prin forță, dar acest lucru l-a aflat de la Radio BBC, el nefiind anunțat de hotărârea primului ministru.

După batăliile de la Stalingrad și Kursk și pierderile deosebit de mari ale trupelor române la Cotul Donului, a devenit evident că Germania nu mai putea câștiga războiul.

Continuarea războiului dincolo de Nistru a avut oponenți în frunte cu Regele Mihai, politicieni, dar și generali ai armatei române. Continuarea războiului în adâncul teritoriului sovietic era peste posibilitățile logistice ale armatei române. Întinderea frontului peste posibilitățile asigurării densității de foc ale unităților și marilor unități române, lipsa acută a armamentului antitanc, mărirea distanțelor între etape și posibilitățile din ce în ce mai mici de aprovizionare a trupelor trebuiau să dea de gândit mareșalului Antonescu, mai ales că Germania nu a respectat promisiunile privind dotarea cu armament și tehnică de luptă a armatei române.

Desfășurarea războiului în defavoarea puterilor Axei și deci și a României a impus grăbirea guvernanților și a întregii clase politice de a încheia armistițiul cu Uniunea Sovietică, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii, necunoscând înțelegerile dintre aceste state, din care cităm numai Conferința de la Casablanca (12 – 14 ianuarie 1943) și Declarația de la Moscova (30 octombrie 1943), intitulată „Declarația celor patru națiuni asupra securității generale”, actul fiind semnat de miniștrii de externe ai SUA, URSS, Chinei și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Ambele înțelegeri specificau capitularea fără condiții ale puterilor Axei, deci și a Romaniei.

Astfel, s-a ajuns la convorbirile de la Cairo prin reprezentantul nostru Barbu Știrbey cu reprezentanții URSS – Nikolai Novikov, SUA – Lincoln Mac-Weagh și Marea Britanie – Walter E. Guiness Lord Moyne. În paralel au fost inițiate convorbiri cu reprezentanții statelor din coaliția antihitleristă la Ankara (Alexandru Cretzeanu) și Stockholm (Frederic Nanu).

Diplomația sovietică a căutat să câștige timp, făcând un joc „de-a pisica cu șoarecele”, inițiind propuneri care derutau reprezentanții noștri de la Cairo și Stockholm prin aspecte contradictorii sau oferte mai generoase, dar care s-au dovedit în final a fi încălcate.

În tot acest timp trupele sovietice au ajuns pe teritoriul României, Germania și-a mutat diviziile blindate de elită pe frontul din Polonia, iar în apărare am rămas, în principal, din punct de vedere al blindatelor cu Divizia Blindată „România Mare”, care nu a putut stăvili tăvălugul rusesc, raportul de forțe fiind, numai pentru blindate de 11,2 pentru ruși, contra 1 pentru români. Toate categoriile de arme au luptat cu eroism, dar frontul a fost spart.

Pe 23 august 1944, orele 16,00, la Palatul Regal unde a fost chemat, mareșalul Ion Antonescu a respins categoric îndrumarea combinatorie a Regelui Mihai de a înceta imediat războiul și de a încheia armistițiul. Mareșalul a răspuns cu vehemență că înccheie în condiții bune după stabilizarea frontului și comunicarea către Hitler a dezlegării alianței. În aceste condiții mareșalul Antonescu a fost arestat și destituit din funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri (prim-ministru), ținând seama de situația de pe front.

După proclamația către țară, Regele Mihai s-a retras în Oltenia pentru eliminarea posibilității de a cădea prizonier al trupelor germane. In răstimpul cât Regele era plecat, generalul Constantin Sănătescu, noul Președinte al Consiliului de Miniștri predă pe mareșalul Antonescu comuniștilor. Dacă nu îl preda putea muri în bombardamentul german asupra Palatului Regal și scăpa de prizonieratul în URSS și de procesul mascaradă când a fost condamnat la moarte.

In urma demersului telegrafic al noului guvern român, premierul sovietic Veaceslav Molotov a comunicat la 26 august 1944, guvernelor britanic și american prin ambasadorii de la Moscova ai acestor guverne, că guvernul sovietic a consimțit să amelioreze condițiile sovietice de la 12 aprilie 1944, oferite „Opoziției” prin reducerea despăgubirilor de război, prin stabilirea unei zone libere de reședință a guvernului și să acorde un termen limită de 15 zile trupelor germane de a părăsi România. Nici una din aceste condiții nu a fost respectată și nici Declarația solemnă din 2 aprilie 1944 a lui Molotov, anume că, „URSS nu urmărește dobândirea vreunei părți a teritoriului românesc sau schimbarea orânduirii de stat existentă în România” (Radio Moscova).

Delegația română plecată din țară la Moscova la 29 august pentru semnarea armistițiului, a trebuit să aștepte douăsprezece zile în condiții de izolare. În acest timp, în țară, armata sovietică lua prizonieri ostașii armatei române, iar mijloacele materiale întâlnite erau luate captură de război.

Președintele Asociației Istoricilor din Republica Moldova, Anatol Petrencu precizează că URSS a deportat, după încetarea luptelor, 170000 ostași români, 40000 dintre ei fiind închiși în lagărul de filtrare de la Bălți (Basarabia), unde a fost produs un adevarat genocid. După unii autori este vorba de „un Katyn românesc”.

În cursul celor două zile de dezbateri de la Moscova cu delegația română (10-12 septembrie 1944), ambasadorii Marii Britanii și SUA nu au intervenit în discuții decât pentru a întări afirmațiile neînsoțite de probe ale delegației sovietice. Convenția de Armistițiu a fost semnată la 12 septembrie 1944 la capătul unor nereușite intervenții ale delegației române. România a fost tratată ca țară învinsă, nu i s-a recunoscut cobeligeranța, deși i s-a cerut participarea cu trupe contra puterilor Axei, armata română achitându-se cu mult peste cererile Moscovei. Despăgubirea de război impusă României pentru pagubele provocate URSS a fost fixată la 300 milioane dolari aur, plătită în mărfuri, ulterior efectiv triplată printr-o interpretare oneroasă. În ce privește situația teritorială a României, referitor la Ardealul de Nord, istoricul Steliu Lambru face o analiză succintă și pertinentă : „Trebuie menționat că până la încheierea păcii orice variantă privind Ardealul de Nord a rămas posibilă. Indepedentiștii (susținători ai Transilvaniei independente sub protectorat sovietic) au avut o pondere însemnată în ședințele guvernului sovietic, iar planul de anexare a Maramureșului la Ucraina Transcarpatică din decembrie 1944 până în februarie 1946 a fost o intenție clar exprimată în direcția creerii unei noi republici sovietice. În cele din urmă propunerea diplomației maghiare de a se conferi autonomie Transilvaniei a fost respinsă, dar a fost adoptată cea privind crearea Regiunii Autonome Maghiare, menită să fie calea de mijloc ”

Adăugăm noi faptul că URSS socotea că Moldova Sovietică trebuie să fie până la Carpați.

Ajungem astfel la Planul Valev al „Complexului Dunării de Jos” (1964), când România rămânea numai cu Câmpia Dunării.

Rezultă faptul, că prin actul de la 23 august 1944 Majestatea Sa Regele Mihai a salvat existența statală a româniei.

Recunoștință și amintire veșnică Majestății Sale Regelui Mihai I al Tuturor Românilor !

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1 Channuyer Christian „Casele regale și suverane din Europa” (cu o prefață de Majestatea Sa Regele Mihai I al României), Editura Gavrilă, București, 1996.

  1. Coposu Corneliu „Armistițiul din 1944 și implicațiile lui”, Editura „Gândirea Românească”, București, 1990.
  2. Cristescu Sorin „Cu inima zdrobită”, în Magazin Istoric, sept. 2017, anul L, serie nouă, nr. 9 (606).
  3. Duca I.G. „Amintiri politice”, vol. III, Munchen, Jon Dumitru, Verlag.
  4. Lambru Steliu „Ardealul luat în 1940 Regelui Carol al II-lea…a fost dat înapoi Regelui Mihai I”, în „Historia”, octombrie 2011, (An XI, nr. 118).
  5. Launay, Jaques de „Mari decizii ale celui de Al Doilea Război Mondial 1942-1945”, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988.
  6. Pandea Adrian, Pavelescu Ion, Ardeleanu Eftimie „Românii la Stalingrad”, Editura Militară, București, 1992.
  7. Pisoschi Al.- Gr. „Actul de la 23 august 1944, o hotărâre necesară”, în „Coroana de Oțel”, nr. 127 (iulie-august-septembrie) 2012.
  8. Pisoschi Al.- Gr. „Din nou despre Actul de la 23 august 1944”, în „Coroana de Oțel”, nr 140 (octombrie-noiembrie-decembrie) 2015.
  9. Rădoi Ecaterina „Viața Regelui Mihai”, Editura „Mașina de scris”, București, 1988.
  10. Traxus Ares „Cum ar fi arătat harta României fără 23 august 1944, un posibil scenariu”, în „Vatra română. Etnogeneză și continuitate”, martie, 8, 2016.
30 decembrie 1947 – deznodământul unei inevitabile tragedii româneşti

30 decembrie 1947 – deznodământul unei inevitabile tragedii româneşti

Cornel Jurju


Către finalul anului 1947, cam toată arhitectura instituţională a României moderne era dezafectată. Exista o singură excepţie: monarhia. O instituţie de tradiţie, care reprezentase coloana vertebrală pentru evoluţia istorică a României ultimilor 80 de ani şi care, recent, trecuse printr-un proces suplimentar de relegitimare generat de acţiunea regelui Mihai de la 23 august 1944. Asemenea realităţi, transformau monarhia în principalul obstacol ce se găsea în faţa ofensivei comuniste de preluare integrală a puterii instituţional-politice. De altfel, nu ar trebui privit ca o simplă coincidenţă faptul că atacul împotriva dinastiei a fost lăsat la sfârşit şi numai după o atentă şi de durată acţiune de pregătire a terenului.

În toamna acelui an, cel puţin din punctul de vedere al sprijinului instituţional, regele Mihai rămăsese singur în faţa tăvălugului sovieto-comunist. Partidele democrate, care fuseseră stâlpii de susţinere ai dinastiei, erau pulverizate, iar populaţia, cu toate că manifesta ataşament faţă de Coroană, era tot mai timorată şi pătrunsă de teamă. Totuşi, rezistenţa regelui Mihai la condiţiile de anduranţă politică de la Bucureşti, generate de la Moscova, reprezenta o surpriză inclusiv pentru liderii comunişti. De pildă, aceştia se aşteptau ca tânărul suveran să suporte tot mai greu situaţia creată în ţară şi, implicit, să renunţe de unul singur la tron. Unii dintre ei chiar sperau că, odată plecat în Anglia la nunta principesei Elisabeta (noiembrie 1947), regele va alege să rămână în Occident. Ar fi fost un scenariu convenabil. Puterea comunistă putea scăpa de corvoada încă unui abuz constituţional-politic, înarmându-se, în acelaşi timp, cu acuzaţia de trădare şi laşitate pe care să o poată folosi relativ credibil împotriva regelui Mihai şi a monarhiei. În respectivele împrejurări, nu-i greu de imaginat deranjul pe care îl producea în culisele puterii vestea reîntoarcerii regelui în Bucureşti (21 decembrie 1947). Cu toate acestea, probabil în conformitate cu sarcinile trasate de la Moscova, cazul monarhiei constituţionale româneşti trebuia închis până la sfârşitul anului.

Pe 29 decembrie 1947, regele Mihai I primea la Sinaia un telefon prin care preşedintele Consiliului de Miniştri (Petru Groza) îi solicita o audienţă. Întâlnirea de a doua zi, din jurul amiezii, a avut loc la Bucureşti în casa principesei Elisabeta de pe şoseaua Kiseleff. Regele era însoţit de către mama sa, regina Elena. Partenerii de dialog erau versatilul Petru Groza, respectiv rudimentarul Gheorghiu Dej. Deşi în capitală se resimţea o atmosferă tensionată, regele Mihai spera într-o întrevedere tipică sfârşitului de an, care să prilejuiască şi un schimb de opinii privitoare la preconizata sa căsătorie cu principesa Ana de Bourbon-Parma. De partea cealaltă, intenţiile interlocutorilor numai protocolare şi amicale nu erau. Fără multe preparative, Petru Groza i-a înmânat regelui o hârtie, ce reprezenta un act de abdicare gata redactat. Imediat „scena” s-a tensionat, evoluând spre o altercaţie verbală, în care regele invoca neconstituţionalitatea procedurii, nevoia consultării populaţiei. Disputa a fost urmată de o tentativă de repliere, regele Mihai retrăgându-se într-un salon alăturat pentru a câştiga timp şi a reflecta asupra deciziei care putea fi luată. Dorind să obţină informaţii şi sfaturi suplimentare, în raport cu situaţia în care se găsea, regele a încercat să-i telefoneze mareşalului curţii, însă constata că linia de comunicaţie era tăiată. Reuşea, totuşi, să afle că batalionul de Gardă Regală fusese dezarmat şi înlocuit cu soldaţi loiali regimului. Mai observa că Palatul Elisabeta era în stare de asediu, fiind încercuit cu blindate. Revenit în salonul mare, cu evaluările cele mai pesimiste, regele Mihai a trebuit să suporte o nouă „rundă” de presiuni proferate mai ales de către Petru Groza. Printre altele, suveranul era ameninţat că dacă nu va accepta urgent abdicarea, o mie de tineri promonarhişti, în prealabil arestaţi, ar putea fi executaţi. Constrâns prin aceste mijloace puciste, Mihai I a procedat la iscălirea actului abdicării.

Exista şi o altă opţiune? Cu deosebire începând din 1990, adversarii regelui Mihai şi ai monarhiei româneşti, se căznesc să demonstreze că „da”, abdicarea putea fi respinsă „eroic”. Suporterii acestei teorii contrafactuale, care clamează „laşitatea” regelui, pierd din atenţie câteva importante elemente contextuale, dar şi necesara considerare a elementarului instinct de conservare, care nu-i poate fi refuzat nimănui, cu atât mai mult unui tânăr care abia împlinise 26 de ani. Cum am văzut, în interiorul ţării, din cauza represiunii comuniste generalizate, regele Mihai nu mai putea conta pe un sprijin politico-instituţional semnificativ. Susţinerea externă, din partea puterilor democrate, era exclusiv declarativă, prin urmare zadarnic de luat în socoteală. În asemenea condiţii, provocarea unui conflict cu puterea comunistă, pe care refuzul abdicării l-ar fi declanşat imediat, nu doar că era greu de imaginat, dar se înfăţişa ca o evidentă inutilitate. În rândul al doilea, neputându-se manifesta în ţară, opoziţia politică făcea eforturi de a se reorganiza în Occident. Erau anii în care încă se mai credea într-un comunism de „cursă scurtă”. Într-o perspectivă de tipul acesta, şansele unei acţiuni de răsturnare a comunismului organizată din exterior, păreau mai mari cu regele Mihai în prim-plan, perceput drept personalitatea simbol a României democrate şi pro-occidentale. Mai clar spus, României postcomuniste, dorită de către românii din străinătate şi de către marea parte a celor din ţară, îi era mai util un rege liber, chiar dacă în exil, decât un rege sacrificat, eventual după modelul romanovilor din Rusia.

În planul realităţilor, după întâmplările de coşmar de la Bucureşti, în ultima zi a anului 1947, regele Mihai şi regina mamă Elena reveneau la Sinaia. Aici surprizele neplăcute au continuat. Peleşul, deopotrivă strălucitorul simbol al statalităţii româneşti şi al dinastiei, trecuse printr-un subit proces de înstrăinare, de urâţire. Cu o zi înainte, când regele pleca spre Bucureşti, Peleşul era încă acelaşi: prietenos, seniorial, maiestuos. Peste noapte, demonica „baghetă” comunistă îl transfigurase într-un loc de nerecunoscut: ostil, înţesat cu priviri încruntate şi indiscrete, bântuit de paranoia. Membrii Gărzii Regale şi o parte a personalului de la Peleş fuseseră arestaţi. Locul lor era luat de forţe obediente puterii, de informatori, dar şi de o comisie, care răscolea legendara reşedinţă dinastică pentru a inventaria bunurile familiei regale. Pentru regele Mihai şi mama sa, Peleşul se metamorfozase în spaţiul unei terifiante captivităţi. Nemaiputând părăsi domeniul din Sinaia, bulversaţi de amintiri şi îngrijorări, ultimele zile trăite acasă au fost dominate de pregătirea bagajelor în care, cu precădere, au fost incluse  „lucruri strict personale: îmbrăcăminte, aparate de fotografiat etc.”. Inevitabil, înainte de a părăsi Peleşul, bagajele exilului au mai fost supuse unei ultime, temeinice şi „tovărăşeşti scotociri”. Într-un final, plecarea din Sinaia şi din ţară s-a făcut cu trenul, în noaptea de 3 spre 4 ianuarie 1948, conform voinţei puterii care dorea să reducă la minim riscul posibilelor tulburări sociale sau a unor gesturi de simpatie pentru suveran. Pentru comuniştii români, dar nu numai, timpul nocturn a avut întotdeauna o semnificaţie aparte. În sensul figurat, dar şi în cel propriu, comunismul a fost o reală putere a întunericului. Noaptea a fost timpul predilect în care comuniştii, măcinaţi de incomodul complex al lipsei de legitimitate, au exercitat puterea, au practicat teroarea, l-au expulzat din ţară pe principalul duşman politic şi ideologic: regele.

Ulterior, trenul cu care familia regală a părăsit România, mai ales prin „bogăţiile” pe care se insista că le-ar fi transportat, a devenit una dintre piesele principale în operaţiunea comunistă (mai târziu şi F.S.N.-istă) de manipulare a conştiinţei publice cu privire la monarhie. În realitate, pe lângă invocatele bagaje cu obiecte personale şi acelea atent selecţionate de către supervizorii comunişti, vestitul „tren încărcat cu averi„ foarte prezent şi astăzi în memoria românească, era mai degrabă plin de durerea şi spaima de necunoscut a pasaegrilor săi. Pentru că, trebuie subliniat, deşi membrilor familiei regale române le era transmis că vor merge în Elveţia, până la destinaţie a existat teama permanentă că vor fi direcţionaţi către Rusia unde ar putea împărtăşi soarta tragică a familiei imperiale ruse. „Deodată, trenul s-a oprit pe un pod. Nu se vedea nimic deoarece era încă prea întuneric, însă auzeam zgomotul unui râu care curgea pe dedesupt. Ce se întîmpă? A întrebat mama mea, era puţin înspăimântată. Dar trenul s-a repus în mişcare. Câţiva kilometri mai departe, s-a oprit din nou… Mama era din ce în ce mai nervoasă, în compartiment tensiunea creştea. În acel moment, am auzit apropiindu-se motorul unui automobil. Acesta s-a oprit în dreptul vagonului nostru. S-a trântit o portieră. Unul dintre noi a şoptit: Iată vin să ne asasineze! Mă aşteptam să văd apărând un soldat sovietic, cu pistolul mitralieră în mâini. Uşa vagonului s-a deschis şi un căpitan a luat poziţia de drepţi în faţa mea: Sire, Majestatea Voastră este liberă! Era un american! După ce traversasem Ungaria şi o parte a Austriei, intrasem în zona de influenţă americană. Eram salvaţi!”. (Nicolae Iorga, Mircea Vulcănescu, Mihail Polihroniade, Constantin Moisil, Mircea Ionniţiu, S. Teşu, Regii României – o istorie adevărată – Carol I, Ferdinand, Carol al  II-lea, Mihai I, Editura Teşu, Bucureşti, 2004, p. 173-175.) Oricum, este peste orice îndoială faptul că în intervalul 29 decembrie 1947-3 ianuarie 1948, regele Mihai s-a aflat în situaţia, aproape clasică, de ostatic al puterii comuniste, aceasta controlând integral pregătirile, dar şi condiţiile în care s-a realizat plecarea din ţară. Luând în considerare măcar această stare a lucrurilor, credem că orice analiză de bună credinţă poate observa derizoriul construcţiilor care vorbesc despre „averile” pe care, în ianuarie 1948, familia regală le-ar fi dus din România după bunul plac.

Revenind asupra celor întâmplate acum 70 de ani, este necesar a fi amintit că „abdicarea” regelui a fost urmată de alte evenimente care au desăvârşit „opera” loviturii de stat. Parlamentul s-a întrunit de urgenţă în şedinţă extraordinară proclamând Republica Populară Română. A fost reinvestit în atribuţii un nou Consiliu de Miniştri, condus tot de către Petru Groza. În aceeaşi după-amiază, pentru a ocupa cumva vidul insituţional creat prin înlăturarea monarhiei, a fost  numit un încropit prezidiu al R.P.R. alcătuit din 5 persoane obediente puterii comuniste (C.I. Parhon, M. Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. C. Stere, I. Niculi). Desconsiderând orice formalism procedural, eludând o necesară consultare a voinţei populaţiei, acţionând după principiul scopului care scuză orice mijloace, în seara zilei de 30 decembrie 1947 puterea comunistă de la Bucureşti, respectând orbeşte interesele şi indicaţiile Uniunii Sovietice, arunca România în prăpastia „luminoasă a orânduirii socialiste”.

De fapt, abuzurile legal-constituţionale, săvârşite în acea zi, marcau punctul terminus pentru operaţiunea comunistă de preluare a puterii în România. Procesul avea o certă origine externă, fiind iniţiat şi susţinut pas cu pas de către Uniunea Sovietică. Fără ocupaţia militară sovietică, în absenţa permanentelor hărţuieli, ameninţări şi intervenţii abuzive, orchestrate de la Kremlin, preluarea puterii în România de către minusculul Partid Comunist era cu siguranţă imposibilă. Slăbiciunile tradiţionale ale României au contat şi ele, dar mai mult ca factori secundari. Putem enumera mai ales vulnerabilităţile sistemului politic tradiţional, predispus la oportunism şi fragmentare, dar şi gradul redus de agregare, de organizare al societăţii civile româneşti. La nivel concret, ocuparea militară, politică şi apoi ideologică a României, formalizată în acel 30 decembrie 1947, a avut consecinţe de o mare gravitate. Destinul european al României, la care vreme de optzeci de ani lucraseră trei generaţii de români aflaţi sub cârmuirea celor 4 regi, a fost fragmentat violent în numai trei ani. „Într-un anumit sens, acţiunea lor [a comuniştilor – n.n.] a marcat pe plan intern subordonarea ţării modelului politic şi economic sovietic şi aservirea ei scopurilor sovietice în relaţiile internaţionale. Într-un sens mai profund, aceasta anunţa că epoca modernă a istoriei României, care începuse cu slăbirea legăturilor cu Răsăritul şi deschiderea către Apus, luase sfârşit”. (Keith Hitchins, România 1866-1947, ediţia a III-a revăzută, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 616)

Treptat, după anul 1989, România s-a recuplat, formal cel puţin, la lumea euro-atlantică. Însă la nivel de substanţă, multe dintre atuurile compromise în deceniile comunismului, nu au mai putut fi redobândite (monarhia constituţională parlamentară, calitatea elitelor, simţul meritocraţiei şi al ierarhiei, o simbolistică statală capabilă să suscite necesare sentimente de mândrie şi solidaritate patriotică etc.). Toate aceste goluri, incorporate profund în temelia României prezente, explică unele dintre dramele ultimelor trei decenii: disoluţia identitară, exodul creierelor, îngrozitorul recul demografic, permanenta degradare a sistemului de educaţie, corupţia, incapacitatea cronică de a elabora şi materializa proiecte economice majore. Recentele funeralii ale regelui Mihai, prin fenomenul socio-emoţional antrenat, cred că au exprimat şi nevoia disperată a societăţii româneşti de de a-şi regăsi demnitatea pierdută, de a-şi regăsi într-un fel sinele. Pentru câteva zile, chiar dacă inundate de tristeţe, asemenea trăiri esenţiale pentru viaţa unui popor s-au activat în jurul personalităţii regelui Mihai, dintr-o dată percepută la adevărata sa dimenisune sau în jurul unora dintre simbolurile monarhiei româneşti: Coroana, Casa Regală, Palatul Regal.

Mihai Tudose – noul Petru Groza al României

Mihai Tudose – noul Petru Groza al României

Cornel Jurju


În 30 decembrie 1947, Regele Mihai era forţat să abdice şi să părăsească imediat România. Autorii direcţi ai loviturii de stat au fost Petru Groza (primul ministru de atunci) şi Gh. Gheorghiu-Dej (liderul Partidului Comunist). Scena se consuma în Palatul Elisabeta din Bucureşti şi era săvârşită în numele instaurării republicii comuniste, pe care propaganda de partid o ilustra ca pe o patrie a democraţiei şi libertăţii absolute. Între timp, posteritatea s-a putut lămuri deplin cu privire la marea gingăşie şi vocaţie democratică a regimului comunist. Aceeaşi posteritate a reţinut în dreptul lui Petru Groza câteva aspecte sugestive: calitatea de personaj funest al istoriei româneşti, dar şi un comportament caracterizat de un oportunism feroce, de mitocănie, de înclinaţia spre trivialitate.

După 70 de ani, un alt prim-ministru, Mihai Tudose vrea să alunge din nou familia regală a României din Palatul Elisabeta. Mai are la dispoziţie câteva zile până în 30 decembrie… La fel de obraznic, suficient şi nesuferit, precum predecesorul său de la sfârşitul anilor 40, jupânul Tudose îşi justifică pornirile arogant-bădărane prin grija pentru „imaculata” republică, tulburată, sărmana de ea, de spiritul monarhist „iradiat” de la Palatul Elisabeta.

După şase luni în care a bramburit cu totul actul guvernării, Mihai Tudose încearcă să-şi dreagă imaginea şi respectul de sine răfuindu-se, acum în pragul Crăciunului, cu îndoliata familie regală a României. Statul român, afirmă spiritualul autoînchipuit Tudose, este nerăbdător să reia în folosinţă Palatul Elisabeta. Drăguţul de el stat, atât de priceput/abil în a imagina şi întreţine cele mai „profitabile” şi nevinovate combinaţii cu mafia imobiliară dâmboviţeană… Oricum, dacă lui Tudose îi vor ieşi socotelile nu ne vom mira peste câţiva ani dacă la Palatul Elisabeta se va instaura domnia unor merituoase specimene ale republicii precum Stelu, Truică, Becali etc.

Acum o săptămână, participând la funeraliile Regelui Mihai, Tudose îşi procurase o mască, aproape convingătoare, alcătuită din smerenie şi pioşenie. Astăzi, se proclamă mare apărător al republicii, fiind hotărât să expulzeze familia regală a României din Bucureşti, trimiţând-o la ţară sau poate chiar într-un nou exil. Cultura şi bunul simţ par să nu-l ajute să priceapă că instituţia Casei Regale este indisolubil legată de ultimii 150 de ani de istorie modernă românească. La fel, amnezia îl împiedică pe jupânul republican Tudose să ştie că Palatul Elisabeta a fost proprietatea mătuşii Regelui Mihai, Majestatea Sa refuzând, inclusiv din motive de decenţă, să-l revendice. Cât despre caracterul, consecvenţa, patriotismul lui Tudose, cred că este mai bine s-o lăsăm baltă… limitele personajului nu pot trece dincolo de aceleaşi, deja răsuflate, scene publice de sarcasm ieftin, fudulie tâmpă şi narcisism ridicol.

Scrisoare emoţionantă către Regele Mihai

Scrisoare emoţionantă către Regele Mihai

Către Majestatea Sa Regele Mihai I al României,

          Aţi fost şi veţi fi întotdeauna în inimile noastre suveranul de drept şi de merit al României; cel căruia îi păsa de noi mai mult decât oricui, care a luptat pentru noi şi dincolo de pământul ţării din care aţi fost alungat în exil şi apoi urmărit de cei care v-au alungat decenii la rând de frică să nu vă întoarceţi înapoi unde aparţineaţi.

Când aţi păşit pentru prima oară după decenii întregi pe pământul ţării aţi fost întors şi alungat a doua oară; v-aţi întors cu lacrimi în ochi şi cu inima frântă de dor; eraţi plin de speranţă şi aţi crezut (şi noi am crezut) că în sfârşit ne-am eliberat de „cortina dictatorială comunistă”, dar din păcate nici în ziua de azi, după 28 de ani nu suntem complet liberi de ei.

Cu demnitatea pe care ar trebui s-o aibă orice conducător şi cu grija unui tată ne-aţi susţinut şi încurajat de la distanţă prin mesajele transmise de la postul de radio Europa Liberă; ne-aţi încurajat să avem speranţă şi să nu cedăm în faţa lor.

Îmi pare rău că ne trezim mult prea târziu de cele mai multe ori şi îmi pare rău că nu v-am scris cât eraţi în viaţă.

M-aţi inspirat prin curajul pe care l-aţi avut, demnitatea, lupta continuă şi perseverenţa cu care aţi iubit această ţară şi suferinţa tăcută.

Aţi inspirat mulţi oameni şi veţi fi un model demn de urmat pentru noi întotdeauna.

Vă mulţumim din suflet pentru tot binele pe care l-aţi făcut acestei ţări. Aţi fost untdelemnul de pe rana ei deschisă.

          Dumnezeu să vă odihnească în pace, suflet blând. Rămas bun.

Cu stimă şi drag

Oana V.

Decembrie, 2017.

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Plicul cu scrisoarea redată mai sus a fost lăsat de către Oana pe B-dul Eroilor din Cluj, între miile de flori pe care oamenii le-au adus în semn de omagiu pentru Majestatea Sa Regele Mihai I.

Regalitatea: trecut, prezent și viitor

Regalitatea: trecut, prezent și viitor

Mihai Cucerzan


 

Odată cu trecerea la cele veșnice a Majestății Sale Regele Mihai I, România pășește într-o nouă etapă istorică. În pofida impresionantului val de simpatie manifestat în această perioadă față de Rege, Familia Regală și monarhie, este dificil de apreciat modul în care românii se raportează la schimbarea formei de guvernamânt și care sunt cunoștințele reale ale acestora în legătură cu ea. Fără îndoială, pentru unii cetățeni, îndeosebi cei formați în perioada comunistă, sunt încă valabile calomniile prin care sistemul totalitar a încercat denigrarea Regelui și discreditarea ideii de monarhie. După cum se știe, regimul comunist a încercat să se legitimizeze prezentând o imagine deformată a regalității, de care poporul s-ar fi ”eliberat” prin abdicarea din 30 decembrie 1947. În realitate, acest eveniment a avut nefaste consecințe politice, sociale, economice, morale și juridice. Politice, printr-o schimbare a formei de stat dictată de către Stalin și pe care nu a dorit-o aproape nimeni în țară. Sociale, întrucât regimul totalitarist a încălcat toate libertățile fundamentale. Economice, întrucât legile elementare ale pieței relevă că doctrina comunistă este utopică și falimentară. Morale, prin prisma victimelor crimelor comunismului ateu și prin acțiunea sa anticristă. Juridice, prin ”legalizarea” efectelor unui moment lovit de nulitate întrucât orice act realizat sub presiunea vreunui șantaj este considerat nul din punct de vedere juridic, iar abdicarea regelui a fost șantajată cu executarea a peste 1000 de studenți anticomuniști. În plus, legiferarea proclamării republicii (reprezentată de Legea 363) nu a întrunit în Parlament nici măcar cvorumul de ședință și nu a fost consultată populația, iar cei care au avut curajul de a se opune au fost martirizați în pușcăriile comuniste. De asemenea, din punct de vedere mistic, în fața Divinității, Majestetea Sa Mihai I a fost uns și binecuvântat de către Biserică cu Sfântul Mir în calitate de Rege al României, iar acest act reprezintă un legământ sacru care a fost desființat de teroarea ocupației bolșevice.

Din fericire, după Revoluția din 1989 noile generații au avut ocazia de a afla adevărul despre rolul fundamental al monarhiei în formarea și dezvoltarea statului român. Cu prilejul Sărbătorilor pascale din 1992, românii și-au reîntâlnit Regele și Familia Regală, în pofida regimului care încercase din răsputeri să nu îi permită suveranului revenirea în țară. Cu trecerea timpului, Casa Regală a devenit tot mai prezentă în viața publică din România, iar încrederea românilor Casa Regală a crescut constant, fiind una dintre instutuțiile de care se leagă multe speranțe.

 

În orice societate democratică este binevenită o dezbatere rațională, liberă și onestă în legătură cu oportunitatea unui sistem politic. În general vorbind, atât monarhiile constituționale, cât și sistemele republicane, au atât atât avantaje, cât și tare specifice. Așadar, faptul de a discuta generic despre superioritatea republicii sau a monarhiei cred că are un punct de plecare eronat. Alegerea unei forme adecvate de guvernământ depinde de tradiția statală și de realitățile socio-politice ale unei națiuni. De pildă, tradiția și specificul social pledează pentru monarhie în țări precum Belgia, Japonia, Danemarca, Olanda, Norvegia, Regatul Unit, Spania, Suedia etc. Alte țări, precum Statele Unite, Franța, Germania sau Italia au un profil social mai apropiat de sistemul republican și o tradiție în acest sens. Monarhia constituțională a jucat un rol esențial în istoria statului român, dovedindu-se o formă de guvernământ care s-a pliat foarte bine pe realitățile sociale românești și ea reprezintă în continuare o viabilă alternativă la actualul sistem politic. În ultimii ani, Regele s-a bucurat de o popularitate tot mai mare și fost printre personalitățile în care românii au avut cea mai mare încredere. De asemenea, numărul monarhiștilor a crescut constant. Pe de o parte, aceasta a fost o reacție față de realitățile dezamăgitoare ale clasei politice, dar și rezultatul unei mediatizări corespunzătoare a Casei Regale sau a faptului că istoria a început să fie prezentată pertinent în manualele școlare. În plus, foarte mulți români au ajuns în țări precum Spania sau Regatul Unit, unde au conștientizat că monarhia nu este nici perimată, nici retrogradă, așa cum au fost învățați înainte de 1989. De asemenea, dată cu trecerea anilor, mulți dintre cei care în anii 90 se manifestau virulent împotriva Regelui, și-au schimbat radical atitudinea, recunoscând că au greșit. Desigur, dispariția Regelui a provocat și un important val de emoție, iar mulți români regretă pierderea acestei marcante personalități. În fața catafalcului Regelui s-a perindat un număr semnificativ de persoane care nu au venit în urma unei comenzi politice, ci datorită unui apel al conștiinței și al sentimentelor sincere față de fostul suveran. De asemenea înmormântarea Regelui a fost un eveniment impresionant, demn de un veritabil șef de stat, aducând laolaltă zeci de mii de români, lideri politici, personalități ale vieții publice, dar și reprezentanți ai marilor case regale europene. În acest context, pentru câteva zile, România a cunoscut momente cu adevărat speciale, cu o semnificație istorică indubitabilă.

 

Eugen Ionescu afirma în 1990 că: „Doar un rege ar putea împiedica prăbuşirea în această sărmană Românie”. Tot atunci, Corneliu Coposu spunea că „Regalitatea e soluţia recuperării României”. Din păcate, excelăm la comemorări, însă mai avem de învățat cum să ne apreciem valorile atunci când sunt în viață. Astfel, s-a ajuns ca Regele să fie mai apreciat în străinătate decât aici pentru curajul de a fi scurtat cu aproximativ șase luni războiul, salvând sute de mii de vieți și oferind românilor din Ardealul de Nord speranța de a se reuni cu țara.

Desigur, foarte mulți se întreabă “ce ar fi fost dacă” Regele ar fi revenit pe tron după Revoluție. Din păcate, la o astfel de întrebare este foarte greu de răspuns. Suntem îndreptățiți să ne întrebăm și cum ar fi fost dacă România ar fi fost ocolită de comunism sau dacă în 1989 ar fi fost acea schimbare reală dorită de către toți. Este greu de estimat cum ar fi fost dacă Regele revenea pe tron, însă cu siguranță în fruntea statului era mai multă decență, eleganță, moralitate, coerență, stabilitate  și legitimitate. Indiferent de opțiunea politică, societatea era mai unită în jurul unui reper și a unui factor de coeziune socială. De asemenea, deschiderea internațională a României era mai mare, iar parcursul european era mai dinamic. Probabil, integrarea în structurile euro-atlantice s-ar fi realizat mai devreme. Indubitabil,  relațiile țării cu monarhiile occidentale ar fi fost incomparabil mai bune, în condițiile în care Casa Regală a României se înrudește cu multe familii regale europene. Desigur, nu ar fi existat episoade dureroase precum mineriadele sau marile dezbinări naționale din contextul alegerilor prezidențiale. Per ansamblu, sunt suficient de multe argumente să credem că  societatea românească ar fi avut mai mult de câștigat avându-l în fruntea statului pe Regele Mihai.

 

Regele Mihai spunea că atunci când vorbim despre Coroana regală nu vorbim despre un simbol al trecutului, aceasta fiind ”o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.” Astfel, dacă românii vor considera că monarhia reprezintă o alternativă și vor acționa pentru revenirea țării la această formă de stat, am convingerea că Familia Regală își va continua cu demnitate misiunea istorică, pe linia marilor monarhi care au oferit atât de multe acestei țări.

La catafalcul Regelui

La catafalcul Regelui

Cornel Jurju


 

Cu noi înşine suntem adesea critici, sarcastici, neiertători. Nu-i vorbă că tentaţia noastră spre masochism este cât se poate de justificată … Dar, nu-i mai puţin adevărat că uneori, noi românii, suntem capabili de minunate şi memorabile surprize.

Necontenit surprinzători ne-am dovedit din momentul în care am aflat că Regele Mihai ne-a părăsit. Subit, purtarea noastră a devenit exemplară, admirabilă, sublimă etc.

Am îmbrăcat în milioane de flori albe gardurile Palatului Regal. Am „pavat” trotuarele cu mii de lumânări şi candele. Ne-am deschis sufletele iar din ele au izvorât cele mai frumoase gânduri, mesaje, sentimente, rugăciuni. Am ştiut să tăcem, să suferim, să lăcrimăm, să îngenunchem. Am arătat că putem fi solidari, generoşi, inegalabil de răbdători. Am aşteptat în cuminţenie, seninătate, dârzenie 5, 6, 7, 8 ore (sau cât o fi fost nevoie) pentru a ajunge la catafalcul Regelui pentru câteva clipe de reculegere, pentru câteva priviri înlăcrimate aruncate spre marele dispărut al naţiunii române.

Ne-am ambiţionat să nu-l lăsăm o secundă singur pe Regele nostru. Am stat de veghe la Palatul Regal 24 de ore din 24, i-am fost alături metru cu metru pe trotuare, pe şosele, prin gări. L-am însoţit din Piaţa Palatului până la Patriarhie, din Gara Băneasa până la Piteşti şi apoi până la capătul măreţului său drum, la mormântul de la Curtea de Argeş.

Mi se pare că am traversat câteva zile în care am reuşit a fi speciali. Cred că am fost demni de emoţionanta declaraţie de iubire pe care Regele Mihai ne-o făcea în aprilie 1992, de la balconul Hotelului Continental din Bucureşti: „Cu toate că am fost departe de voi de mai bine de 45 de ani, nu v-am uitat niciodată şi vă iubesc din toată inima.”

Astăzi, de acolo din Ceruri, dintre cei Drepţi, cred că Regele Mihai priveşte spre noi cu mândrie, ne mai spune încă o dată cât de mult ne iubeşte…