Poveste şi Istorie. Cenuşăreasa şi Coroana României

Poveste şi Istorie. Cenuşăreasa şi Coroana României

Cornel Jurju

Un cunoscut istoric bucureştean spune bine că istoria ar putea fi cea mai frumoasă poveste. Mie îmi trece prin minte o poveste în sens propriu, care parcă mă ajută să înţeleg mai bine o importantă, frumoasă dar şi tristă pagină de istorie românească.

Cu toţii ne amintim de fascinanta şi surprinzătoarea Cenuşăreasă. Povestioara copilăriei noastre se ţese în jurul a trei personaje, fiecare principal în felul său: mama cea vitregă, Cenuşăreasa şi prinţul curtezan.

Mama vitregă, cum altfel, este rea, avară, invidioasă, intrigantă şi, în termenii noştri mai moderni, foarte performantă în demonica îndeletnicire a manipulării şi dezinformării. Prin aceste mijloace şi abilităţi reuşeşte să o urâţească, să o compromită pe, de altfel, hipnotizanta Cenuşăreasă.

Într-adevăr, Cenuşăreasa este înzestrată cu darurile cele mai alese: este manierată, frumoasă, inteligentă, harnică. Însă toate aceste rare calităţi nu pot răzbate prin aparenţe: mizerie, haine zdrenţuite, vorbe de ocară.

Prinţul de viţă imperială este fermecător, distins, consecvent dar afectat de o oarecare inocenţă. El cade în capcana manipulării, fiind incapabil, o vreme, să treacă dincolo de ecranul aparenţelor pentru a o descoperi pe adevărata Cenuşăreasă.

Ajungând pe tărâmul istoriei, am putea considera că, într-un anume fel, instituţia Monarhiei a fost ea însăşi sortită nefastei condiţii a Cenuşăresei. Faptul a devenit posibil imediat după 30 decembrie 1947. Era ziua fatidică a loviturii de stat comuniste, regizată la Moscova, prin care regele Mihai era obligat să abdice, iar Regatul României era substituit cu republica de tip bolşevic, continuată după 1989 printr-o republică democrată, apăsată şi ea de păcatul ilegitimităţii. Ei bine, de la sfârşitul anului 1947 puterea comunistă, cea străină şi „vitregă”, folosindu-se de instrumentele propagandei (manipulare, intoxicare, minciună) a supus imaginea regalităţii româneşti unui asiduu proces al demonizării, al „cenuşărizării”. Peste noapte, regii, reginele, principii şi principesele României au devenit exclusiv criminali, exploatatori, trădători ai neamului românesc, în fond exponenţii celor mai teribile vicii. Iar naţiunea, zăpăcită de tirul mistificărilor, şi-a pierdut discernământul confundând masca hidoasă, inventată de propaganda comunistă şi post-comunistă, cu adevăratul chip al Dinastiei Române.

Negăsindu-ne, totuşi, în ademenitoarea lume a basmului, evident că nu vom putea apela la vreo baghetă magică pentru a răzbi în sofisticata confruntare cu minciuna şi aparenţele. În schimb, am putea porni pe drumul adevărului cu ajutorul informării, al documentării, al cunoaşterii. Numai virtutea căutării adevărului este aceea care ne poate ajuta să descoperim înfăţişarea înţeleaptă, frumosă, demnă, distinsă, manierată, pe alocuri eroică, a regalităţii româneşti.

În privinţa aceasta, sărbătoarea Centenarului reprezintă o bună ocazie pentru a încerca să ridicăm de pe „obrazul” Dinastiei Române, măcar în parte, vălul sufocant al propagandei. Dincolo de el, am putea avea şansa unei minunate surprize: aceea de a afla că instituţia Monarhiei Constituţionale a fost axul central al procesului unionist românesc, finalizat atât de fericit pe parcursul anului 1918.

Despre Ferdinand I „Întregitorul”, trebuie să ne amintim că în octombrie 1918 fusese încoronat ca al doilea rege al României. Marele război era în plină desfăşurare în Europa, iar Ferdinand făcea parte din familia imperială germană. Apartenenţa familială şi originea etnică nu l-au împiedicat însă pe regele românilor ca în august 1916 să tragă sabia împotriva ţării natale, Imperiul German. O făcea printr-un gest cu valenţe sacrificiale, dar care era pus în beneficiul idealului unionist românesc. Când în Consiliul de Coroană din 14 august 1916, în care se încuviinţa intrarea României în război şi germanofilul P.P. Carp îşi exprima stupefacţia că o Dinastie germană poate duce ţara într-un război împotriva Germaniei, regele Ferdinand îi dădea următoarea replică: „Domnule Carp, respect toate părerile, dar nu pot lăsa să treacă, ultimele dvs. cuvinte. Ele nu pot fi expresia adevăratelor dvs. simţăminte. Îmi închipui că au izvorât în focul discuţiunii, dintr-un moment de necugetată mânie.

Ba nu, deloc – murmură Carp. Ba da – domnule Carp insistă regele părinteşte şi continuă… Aţi greşit şi odinioară, domnule Carp, când aţi vorbit de interesele Dinastiei. Nu cunosc interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării. În conştiinţa mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă după matură chibzuinţă eu am ajuns la convingerea, la convingerea adâncă şi nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspiraţiuni ale neamului a cărui răspundere o port în ceasul de faţă. Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece mai presus de toate, să ştiţi domnule Carp, că Dinastia mea este română. Rău aţi făcut când aţi numit-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o Dinastie germană la gurile Dunării, ci o Dinastie naţională şi revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o”.

În cei doi teribili ani în care Regatul României a fost prins în vârtejul  războiului, regina Maria a oferit adevărata măsură a capacităţii Sale de iubire şi jertfă pentru poporul român. A organizat serviciul de ambulanţă care a deservit frontul, a coordonat ridicarea şi înzestrarea mai multor spitale de campanie, a distribuit alimente prin înfometatele oraşe şi sate ale Moldovei. Mai presus de orice, zi după zi, din zori până în noapte a fost nelipsită de lângă patul răniţilor, al bolnavilor contagioşi, pentru a alina suferinţe, pentru a oferi sprijin moral. Pe drept cuvânt, ostaşii români i-au atribuit supranumele de „mamă a răniţilor”. Un „alint” pe care regina l-a onorat până la capăt. Mai mult decât atât, la sfârşitul anului 1918, parcă într-un act de supremă solidaritate cu poporul care se aflase în durere şi suferinţă, regina s-a îmbolnăvit de gripă spaniolă. Era în agonia sfârşitului dar şi-a revenit aproape miraculos pentru a interpreta un strălucit rol în arena internaţională postbelică.

Finalul războiului o aducea pe Maria a României pe culmile unui impresionant val de popularitate mondială. Regina devenea una dintre cele mai admirate şi respectate personalităţi feminine ale epocii sale, dar şi cel mai popular reprezentant al României în lume din toate timpurile. Un statut privilegiat pe care regina Maria nu a ezitat să-l folosească în beneficiul naţiunii române. Regina României a participat la Conferinţa Păcii de la Paris. A fost primită de preşedintele şi primul ministru francez, de regele Angliei şi primul ministru britanic, de preşedintele SUA, în faţa tuturor pledând cu argumentele cele mai convingătoare pentru recunoaşterea internaţională a unirii românilor. După o astfel de întrevedere, primul ministru francez, G. Clemenceau îi mărturisea unui diplomat român aflat la Paris: ”O Regină ca a voastră poate fi primită numai cu onoruri militare, cu mareşalul Foch în frunte!”.

Intensitatea cu care regina Maria a trăit idealul României Întregite este mărturisită şi din filele testamentare pe care Majestatea Sa le-a lăsat posterităţii: „Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am vazut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută”.

Indubitabil, la nivelul deciziei şi acţiunii instituţional-politice, dar şi al relevanţei simbolice, Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost personalităţi centrale ale Epocii Unioniste Româneşti. Autoritatea statului român asupra noilor teritorii era afirmată la nivel public prin intermediul numeroaselor şi importantelor vizite regale intreprinse în provinciile unite în anii 1919-1920. Pe acelaşi teren al relevanţei simbolice, trebuie reţinut momentul special al încoronării de la Alba Iulia. Ceremonialul din 15 octombrie 1922 consacra Unirea teritoriilor locuite majoritar de către români sub autoritatea Coroanei. De altfel, stema regală, pe care autorităţile de astăzi în mod neînţeles evită să o recunoască, realiza o inspirată proiecţie în registru heraldic a noii structuri teritoriale a României Întregite. Cred a nu fi exagerată observaţia că în anii 1918-1920, pentru cei mai mulţi dintre români, Marea Unire se articula la nivel perceptiv în jurul câtorva elemente aparţinătoare în mod special perimetrului regalităţii: Coroana şi Stema Regatului, Regele şi Regina.

Reîntorcându-ne la prinţul Fraţilor Grimm, vom observa că, într-un final, acesta a reuşit să învingă aparenţele, să o descopere pe Cenuşăreasa şi, în felul acesta, să-şi poată împlini soarta. Acum, în pragul Centenarului, ar fi de observat dacă noi românii putem ştirbi pojghiţa încă groasă a propagandei pentru a întrezări adevăratul chip al suveranilor Marii Uniri de la 1918: Regele Ferdinand şi Regina Maria.

Regina Maria a României – 80 de ani de la trecerea în eternitate

Regina Maria a României – 80 de ani de la trecerea în eternitate

de către Alexandru-Grigore Pisoschi


„Te binecuvântez, iubită Românie, patria bucuriei și durerii mele, frumoasă Țară care ai trăit în inima mea. Minunată Țară pe care am văzut-o îndoită, al cărui vis de veacuri l-am visat și eu, și care mi-a fost îngăduit să-l văd îndeplinit … Dacă toate cele frumoase vă vor aminti de mine, voi fi pe deplin răsplătită pentru dragostea ce v-am purtat-o, căci pentru mine frumosul a fost un crez.”
REGINA MARIA

Regina Maria a trecut în eternitate la 18 iulie 1938 la Castelul Pelișor-Sinaia, lăsând toată țara îndurerată, Regina fiind unul din importantele simboluri ale Marilor Uniri din anul 1918 și unul din factorii de decizie care au contat mult în fața Puterilor Europene pentru recunoașterea României Mari.
Regina Maria, cu numale întreg Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, Principesă de Marea Britanie și Irlanda, s-a născut la Eastwell Park, Comitatul Kent-Anglia, la 3/17 octombrie 1876, fiica lui Alfred, Duce de Edinburg și de Saxa-Coburg și Gotha, (1844-1900, al doilea fiu al Reginei Victoria, 1819-1901 ) și al Marii Ducese Maria Alexandrova, unica fiică a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei (1818-1881, camaradul de arme al Regelui Carol I al României în Războiul Ruso, Româno-Turc 1877-1978), Principesa Maria fiind vară primară cu Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei.

În anul 1801, prin Legea Uniunii, Regatul Unit al Marii Britanii și Regatul Irlandei s-au unificat și au format Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei (din 1922, din acest regat s-a desprins Republica Irlanda). Regatul Unit, ca monarhie constituțională era condus de Casa de Hanovra, care a urmat Dinastiei Stuart, din 1714. Casa de Stuart a domnit din 1603 până în 1714, cu un interregn între 1653 și 1659.

Principele Eduard, Duce de Kent și Strathearn (1767-1820), a fost al patrulea fiu al Regelui George al III-lea și tatăl Reginei Victoria. Atât Ducele de Kent cât și Regele George al III-lea au murit în 1820, așa încât Principesa Victoria a crescut sub supravegherea atentă a mamei ei, de origine germană, Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld, moștenind tronul la vârsta de 18 ani, după ce cei trei frați mai mari ai tatălui ei au murit fără să lase moștenitori legitimi în viață. Regina Victoria este ultima din Casa de Hanovra.
În anul 1840, Regina Victoria s-a căsătorit cu vărul ei primar Principele Albert de Saxa-Coburg și Gotha, așa încât, după moartea Reginei, în 1901, Casa Regală a primit numele de Casa Regală de Saxa-Coburg și Gotha.

În anul 1917, în timpul Primului Război Mondial, sub Regele George al V-lea, casa domnitoare a Regatului Unit și-a schimbat numele în Casa Regală de Windsor (după numele unui castel, proprietatea Regelui), datorită aversiunii populației față de Germania, iar Casa Regală Britanică a hotărât să rupă toate legăturile cu Germania.
Principesa Maria, în vârstă de 17 ani, se căsătorește la 29 dec. 1892/10 ian. 1893, cu Principele de Coroană Ferdinand al României (nepotul Regelui Carol I), în rit catolic, la Sigmaringen (Germania). Cu acest prilej, Principesa primește o cupă de argint, care se păstrează la Muzeul Național de Istorie a României, și pe care e gravată inscripția „Bine ai venit, mireasă a lui Dumnezeu, aleasă spre a Patriei cinstire. Ianuarie 1893”.

Principesa de Coroană Maria a avut următorii copii : 1. Carol (n. 12/24 oct. 1894, d.4 apr. 1953) Rege al României între 8 iunie 1930 și 6 sept. 1940; 2. Elisabeta (n. 12/24 oct. 1894, d. 14 nov. 1956), Regină a Greciei între 1922 și 1924, ca urmare a căsătoriei cu Principele George al II-lea al Greciei, la 27 febr. 1921; 3. Maria (n. 6 ian. 1900, d. 22 iun. 1961), Regină a Iugoslaviei între 1922 și 1934, ca urmare a căsătoriei cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei; 4. Nicolae (n. 3/15 aug. 1903, d. 3 iun. 1978), a facut parte din Consiliul de Regență pentru Regele minor Mihai, a trăit în exil în Elveția din 1937; 5 Ileana (n. 5/17 ian. 1909, d. 21 ian. 1991), căsătorită cu Arhiducele Anton de Habsburg-Toscana, Principe Imperial de Austria, Principe Regal de Ungaria, de Boemia și de Toscana (n.4 mart. 1901, d. 22 oct. 1987), de care a divorțat în 1954 și se căsătorește cu Ștefan Issărescu de care divorțează în 1965. Din 1948 a trăit în exil în Elveția, Argentina și SUA unde este și înmormântată la mănăstirea pe care a fondat-o. În 1967 a trecut la monahism sub numele de Maica Alexandra, fondând Mănăstirea ortodoxă „Schimbarea la față” din Ellwood City Pensylvania, SUA; 6. Mircea (n. 1/13 ian. d. 2/14 nov. 1916 de febră tifoidă.
După moartea Regelui Carol I, la 27 sept./10 oct. 1914, a doua zi 28 sept./11 oct., Principele de Coroană Ferdinand este proclamat Rege iar Principesa Maria Regină. Trebuie amintit faptul că încoronarea Suveranilor ca Regi ai tuturor românilor a avut loc la 15 octombrie 1922 la Alba-Iulia, capitala de suflet a românilor. De la început, Principesa Maria s-a identificat cu tradițiile și interesele țării sale adoptive cu un devotament cu totul deosebit. În timpul Campaniei din Bulgaria din 1913, ca soră de caritate, Principesa Maria, disprețuind moartea, a ajutat spitalele cu holericii proveniți din război. Alături de majoritatea oamenilor politici, a dorit ca România să se alăture Antantei în Primul Război Mondial pentru realizarea unității naționale, fiind alături de Regele Ferdinand în toate acțiunile ca factor determinant.

În timpul Războiului pentru Întregirea României, Regina Maria dă dovadă de un înalt eroism. Participă activ pe front, încurajează răniții și soldații din cele mai fierbinți puncte de luptă, nu se teme de gloanțe, nici de epidemii, de tifos exantematic sau gripă spaniolă, de răni sau sărăcie. Este supranumită „Mama Regina”, „Mama răniților” și „Regina soldat”. De altfel, Regina Maria a fost de când era Principesă de Coroană colonel și comandant onorific al viteazului Regiment nr. 4 Roșiori, căruia i-a purtat uniforma, fiind o pricepută cavaleristă.
Regima Maria a înființat organizația care îi poartă numele, care a dezvoltat o rețea de spitale în Moldova și serviciul de ambulanță. Nu numai că nu s-a temut, dar a primit apropierea de poporul său, ca un privilegiu pe care alte capete încoronate nu îl aveau.

După război, Regina Maria vizitează Franța și Marea Britanie, fiind trimisă de Rege și Primul Ministru Brătianu să susțină clasa politică pentru a pleda cauza României la Conferința de Pace de la Paris. Deși neoficiale, vizitele Reginei aduc multă simpatie cauzei românești, visul istoric al României Mari.
Vizita Reginei la Primul Ministru francez Clemanceau, la 7 martie 1919, a devenit legendară, într-o epocă în care implicarea femeilor în politică sau în societate nu era prea luată în considerare. Regina Maria a cutezat să îi ceară omului de stat francez ajutorul pentru unirea la Patria Mamă România, după Primul Război Mondial a Transilvaniei, până la Tisa, a Banatului în întregimea lui și a Maramureșului istoric în întregimea lui. Este evocat un schimb de replici, pe care nimeni nu-l poate confirma. Clemanceau, supranumit „Tigrul”, i-ar fi spus : „Madame, ceea ce imi cereți este partea leului !”, la care Regina Maria ar fi răspuns fără ezitare : „Este ceea ce Leoaica cere Tigrului !”
Tot la Paris, la 8 martie 1919, după dejunul cu Raymond Poincare, Președintele Republicii Franceze, este invitată să treacă în revistă garda de onoare, de la Palatul Elysee, o onoare ce nu i se mai făcuse niciodată până atunci unei regine prin căsătorie. În aceiași zi este primită oficial ca membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, singura femeie printre bărbații acestei instituții.

Alte personalități pe care Regina Maria le-a întâlnit la Paris, au fost : Președintele SUA, Woodrow Wilson (10-11 martie 1919), Lloyd George, Primul Ministru al Marii Britanii, Sir Robert Cecil, „arhitect” al Ligii Națiunilor, iar la Conferința de Pace a fost reprezentantul britanic responsabil cu negocierile pentru o Societate a Națiunilor, Anne Contesă de Noailles, scriitoare și poetă franceză de origine română (Ana Elisabeta Brâncoveanu, fiica Principelui Grigore Bibesco Bassaraba de Brancovan și a Anei Vogoride; s-a căsătorit cu Mathieu Conte de Noailles). Alte întâlniri, tot la Paris au fost : cu Mareșalul Foch, cu Aristide Briand, politician și om de stat francez, cu Elefterios Venizelos, Primul Ministru al Greciei, cu Artur Balfour, secretar de externe al guvernului Marii Britanii.

Farmecul și distincția Reginei Maria a transformat-o într-o stea mondială. Între 18 și 24 noiembrie 1926 vizitează SUA împreună cu fii ei, Principesa Ileana și Principele Nicolae, moment ce reprezintă apogeul personalității sale și a popularității României în lume. Aici i s-a oferit de către Primarul orașului New-York cheia orașului. Președintele SUA, Calvin Coolidge a primit-o la Casa Albă (19 octombrie 1926) și i s-a întors vizita seara, la Legația Regatului României.
Regina Maria a fost autoare a multor cărți, unele pentru copii, altele cu caracter biografic sau de prezentare a României. A scris poezii, povestiri, romane publicate în țară și străinătate, a dat interviuri și a scris articole în presă.
După știința noastră, ultimul mare eveniment la care a participat Regina Maria, a fost la 1 Decembrie 1936 la (re) inaugurarea Arcului de Triumf din București, refăcut, alături de Regele Carol al II-lea.

Regina Maria s-a îmbolnăvit în 1936 și a trecut la cele veșnice la Sinaia la 18 iulie 1938, în vârstă de 62 de ani. Prin testamentul său, Regina a cerut ca trupul său să fie înmormântat la Curtea de Argeș, alături de Regele Ferdinand, trecut la cele veșnice la 20 iulie 1927, iar inima să-i fie depusă la Capela „Stella Maris” de la Balcic.
Capela „Stella Maris” a fost pictată în anul 1930 de pictorii A. Demian și Tache Papatriandafil și închinată Maicii Domnului. Pe un perete al bisericuței este pictată Regina Maria, înfățișată ca o înaltă suverană bizantină, îmbrăcată într-o manta de zibelină și cu coroană de aur și pietre scumpe. De cealaltă parte este pictată Principesa Ileana, cu o corabie în mână, în timp ce Regina purta ăn mâini bisericuța în miniatură.

Au fost organizate funeralii naționale excepționale cu onoruri militare. Armata Română a oferit un salut unic, Reginei al cărui sicriu era așezat pe afet de tun. Salutul nu a mai fost folosit până atunci : baionetele au fost puse la arme, iar armele au fost ținute cu baioneta în jos și patul armei în sus. De asemenea, garda care insoțea cortegiul funerar, constituită din ostași ai Regimentului de Escortă Regală, au ținut lănciile cu vîrful în jos.
Regele Carol al II-lea și fiul său Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia au dus caseta care conținea inima Reginei la Capela „Stella Maris” de la castelul Reginei de la Balcic, unde a fost depusă cu toate onorurile. Distrugătorul Marinei Militare Române „NMS Regina Maria”, venit în largul Golfului Balcic (determinat de țărmul marcat de localitățile Sveti-Sfântul-Konstantin (lângăVarna)–Balcic–Bulgarevo), a tras în semn de salut 21 de salve de artilerie, iar gorniștii gărzii constituită dintr-o companie de marină au sunat stingerea.
În 1940, când România a pierdut Cadrilaterul cu Castelul Reginei de la Balcic și Capela „Stella Maris”, caseta cu inima Regineia fost dusă la Castelul Bran și depusă într-o criptă săpată în stânca muntelui de lângă castel, unde a stat aproape un an.

Fiica Reginei Maria, Principesa Ileana a ridicat pe un teren al Castelului Bran, între anii 1941 – 1942, o micuță capelă, identică cu „Stella Maris”, intitulată „Inima Reginei Maria”, pictată de pictorul Arthur Verona. În ziua de 27 iunie 1947, capela a fost sfințită de Părintele Arsenie Boca de la Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, la cererea Principesei Ileana.
În anul 1968 „autoritățile” culturii românești locale, de fapt o ceată de activiști comuniști, au profanat sarcofagul de marmură care conținea casetele cu inima Reginei. Treaba nu a fost ușoară, așa că au fost folosite răngile de șantieriști, reușindu-se spargerea pietrei tombale a sarcofagului. Casetele au fost luate și închise în casa de bani a Muzeului Bran, al cărui director era Titus Hașdeu. Inima Reginei era introdusă într-o casetă octogonală din argint avînd greutatea de 561 de grame, care la rândul ei era introdusă într-o casetă mai mare din argint aurit cu monturi de platină și 307 pietre prețioase (briliante, safire și rubine). Cele două casete au fost realizate cu mult timp înainte de către bijutierul Maurice Fermont. Pe o față caseta poartă inscripția „Alteței Sale Regale Principesei Maria – Doamnele Române”, iar pe capac Coroana Regală așezată pe drapelul Regatului României ; pe fețele laterale, monograma M, de la Maria și stemele României de dinainte de Marile Uniri. Caseta mare a fost dăruită Reginei Maria pe când era Principesă de Coroană, cu ocazia căsătoriei (1893). Cele două casete erau învelite cu drapelul Regatului României și al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

În anul 1971, casetele cu inima Reginei au fost luate în custodia Muzeului Național de Istorie a României.
La 3 noiembrie 2015, ca urmare a hotărârii Regelui Mihai și ale autorităților române, caseta mică cu inima Reginei a fost depusă cu mari onoruri ecleziastice și militare, cu participarea Familiei Regale la Castelul Pelișor-Sinaia, în Salonul de Aur, declarat Capelă Regală, acolo unde și-a găsit sfârșitul pământesc Regina Maria.
Regina Maria a ținut atât de mult la poporul român și atât de apropiată spiritualității românești, încât la 25 martie 1926 de Sărbătoarea Bunei Vestiri a trecut la religia ortodoxă, taina slujbei fiind oficiată de IPS Patriarh Miron Cristea.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1 x x x „Almanach de Saxe-Coburg-Gotha”.
2 x x x „Almanach de Saxe-Gotha – Online Royal Genealogical Ref”
3 Mihnea Petru Pârvu (EvZ.ro) „ Tragica poveste a inimii pribege a Reginei Maria. Din Castelul de la Balcic și Bran într-un depozit prăfuit”.
4 Creștin Ortodox – Capela din Bran „Inima Reginei Maria” .
5 Redacția Historia „Inima Reginei Maria este într-o cutie de pantofi”.

Doina Cornea – o viaţă sub efigia regalităţii

Doina Cornea – o viaţă sub efigia regalităţii

Cum era de aşteptat, trecerea doamnei Doina Cornea la cele veşnice a stârnit reacţie, emoţie, atitudine. Abundent şi necesar, publicistica românească dar şi aceea internaţională au consemnat trista ştire. A fost reconstituită, în datele sale esenţiale, biografia celei care, atât cât i-a stat în puteri, a apărat onoarea neamului românesc. S-a scris şi s-a vorbit despre curajul, patriotismul şi moralitatea Doinei Cornea. A fost evidenţiată contribuţia unică adusă la prăbuşirea regimului comunist, dar şi rolul important îndeplinit în procesul democratizării României pe parcursul straniilor ani ’90.

Voit sau nu, totuşi, ceva esenţial a fost omis sau lăsat în plan secund: filo-monarhismul doamnei Doina Cornea. Viziunea sa patriotică, în sfera politică şi instituţională, s-a definit în mod special prin invocarea apăsată a necesităţii ca România să revină la forma de guvernământ a monarhiei constituţionale parlamentare. În scrierile şi interviurile Doinei Cornea pot fi descoperite unele dintre cele mai înţelepte şi convingătoare formulări/inventarieri ale beneficiilor formei de guvernământ monarhice în cazul românesc. „Oamenii trebuie să creadă în ceva care să-i unească. Şi nu-i poate uni decât un ideal, un model ideal de autoritate statală care să nu-i frustreze şi care să nu aibă cum să intre în nici un fel de competiţie de putere. Un rege, neaparţinând nici unui partid, nu are nici un fel de interes competitiv şi nu poate stârni la nimeni sentimente de frustrare; el este deasupra. Un preşedinte de republică, oricât de bun ar fi, provine totdeauna din sânul unei formaţiuni politice, va rămâne mereu în competiţie cu formaţiunile rivale şi va fi mai vulnerabil. Cu cât idealul e mai înalt cu atât riscul rivalităţilor competitive este mai scăzut. Este ideea care stă la baza gândirii monarhiste a lui Rene Girard. Republica, prin esenţa ei, este supusă rivalităţilor şi provizoratului, datorită principiului alternanţei şi periodicităţii alegerilor. Pentru un popor, şi mai ales pentru unul atât de manipulabil ca al nostru, această stare de vremelnicie nu poate fi rodnică. În general, toţi oamenii simt nevoia să creadă în două lucruri: într-o stare de permanenţă care să-i unească şi în mirajul unei schimbări înnoitoare care să le dea speranţă. Nu-i poate uni decât un model ideal de autoritate statală care să nu creeze dezechilibre. În acelaşi timp, nu le poate da speranţe înnoitoare decât alternanţa unor guverne politice, rezultând în urma unor alegeri. Monarhia constituţională este această formă statală benefică. Ea ţine în echilibru aceste două tendinţe: cea de permanenţă şi cea de înnoire. Pe lângă toate acestea, poporul simte nevoia să aibă o relaţie mai umană, mai afectivă faţă de cel care îl conduce, să aibă încredere în el”. (Doina Cornea, Faţa nevăzută a lucrurilor. Dialoguri cu Rodica Palade)

Până la sfârşitul vieţii, Doina Cornea a rămas loială Majestăţii Sale regele Mihai şi instituţiei Casei Regale a României. Într-un interviu, probabil ultimul, pe care îl acorda în urmă cu doi ani revistei Sinteza, rostea următoarele fraze cu totul sugestive şi, poate, premonitorii: „Eu am vrut să-l evoc pe Regele nostru, pentru că sunt profund regalistă. Şi asta nu înseamnă că ies în stradă şi strig. Asta înseamnă altceva. Că-l iubesc, că-l stimez. Asta înseamnă. (…) Singura iubire a mea care a rămas este Regele (…) Şi aş vrea să pot să duc mai departe această iubire, dincolo. Dincolo …”

Din aceeaşi sferă a relaţiei speciale cu regalitatea românească, îmi stăruie în minte o scenă profund mişcătoare petrecută la sfârşitul slujbei de înmormântare. Erau clipele în care preoţii îşi săvârşiseră rostul. Familia şi ceilalţi participanţi, parcă încremeniţi, aşteptau tulburătoarea „prăvălire” a capacului peste sicriu. Acelaşi sicriu în care, alături de trupul neînsufleţit al Doinei Cornea, îşi găsea loc şi urna cu rămăşiţele trupului incinerat al unicei sale fiice, Ada, decedată în noiembrie 2016. Era acea împrejurare în care te simţi paralitic, în care timpul îţi pare efemeritate absolută, tortură. Nu ştiu cum şi de unde, dar Tin-Tin a găsit puterea să se ridice de sub apăsarea timpului, a durerii, pentru a realiza, la nivel simbolic, o minunată, firească, pilduitoare încheiere a memorabilul destin pământean al mamei sale. Ca într-un fel de hipnoză a suferinţei, Leontin s-a îndreptat spre multidudinea coroanelor funerare, destule oficiale, pentru a se opri în dreptul uneia. Era coroniţa trimisă de familia regală a României. După o scurtă contemplaţie a luat-o cu grijă în mâini, pentru ca apoi să o aşeze cu gingăşie peste pieptul părăsit de viaţă al mamei. Abia după împlinirea acestei ultime datorii a fiului, întotdeauna iubitor şi protector, sicriul a fost închis spre a fi dăruit ţărânii, eternităţii…

Într-adevăr, Doina Cornea a fost un om al credinţelor stabile, iar trei dintre acestea au fost fundamentale pentru gândirea şi viaţa ei: credinţa în Dumnezeu, în Patrie, în Rege/Monarhie.

Ritualul de despărțire de Doamna Doina Cornea

Ritualul de despărțire de Doamna Doina Cornea

Sidonia Grama


 

Demn și memorabil a fost ritualul de despărțire de Doina Cornea, din 7 mai 2018, cu slujba religioasă de adio, oficiată de înalți ierarhi ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, împreună cu cei ai Bisericii Ortodoxe din Cluj.

S-a bucurat Doina Cornea privindu-i din Înalt, crede Leontin Iuhas, fiul său.

Cele două mari biserici tradiționale și-au dat mâna acum și aici, într-un gest suprem de normalitate, la ceasul Centenarului Marii Unirii, săvârșit atunci Împreună.

Cuvintele mari și puternice au răsunat firesc și autentic: Adevăr, Libertate, Curaj, Demnitate. Sunt cuvintele cărora Doina Cornea, – suprem filolog- le-a restaurat sensul prin lupta și prin viața Sa.

Mesajul de adio rostit de tânăra nepoată a doamnei Cornea, într-o limbă românească fermecător de curată, în numele tuturor nepoților săi frumoși, a vibrat de emoție și de grație:

„Vă mulțumesc că ați venit azi pentru a adresa un omagiu Doinei și mamei, care este aici cu noi. Este un omagiu pentru sacrificiile lor și pentru lupta comună pe care au dus-o Doina, Tin Tin și Mama.

Pentru noi ca nepoți și copii, a fost uneori o povară această luptă, pe care a trebuit să o acceptăm. O parte din Bunica noastră nu ne mai aparținea. (…)Doina ne-a învățat să iubim țara aceasta și poporul român. Dragă Bunică, să te odihnești în pace lângă mama și lângă Dumnezeu.”

Urna cu cenușă a Ariadnei, brava fiică a doamnei Cornea, a fost apoi înhumată împreună cu mama sa, în Cimitirul Central.

Duhovnicul doamnei Doina Cornea, părintele Teodor Lazăr, cel care i-a fost aproape în ultimii 20 de ani, a recunoscut smerit că Doina Cornea îi era lui profesorul de morală. Cu convingere a pledat pentru recunoașterea sfințeniei Ei.

Între toate discursurile de recunoștință, o tăcere și o absență ciudate, inexplicabile acum, au fost percepute de auzul fin al câtorva dintre auditori: nicio referire la unul dintre stâlpii loialității și ai iubirii până la capăt ai doamnei Doinea Cornea: Regele Mihai și Regalitatea Românească.

Și totuși, discret și semnificativ, pe tot parcursul acestei ceremonii, steagul regal a înfășurat sicriul simplu care adăpostea pe cea care a fost întruparea Curajului, a Adevărului și a Libertății pentru România.

A Dio, Doina Cornea!

O Istorie simbolică a funeraliilor Regelui Mihai

O Istorie simbolică a funeraliilor Regelui Mihai

Sidonia Grama


 

Paște înseamnă, într-un alt ordin al realității, și trecerea dincolo, către Țara promisă, a oricărui drept credincios. Căci cetățeni ai Cerului sunt creștinii adevărați, iar urmele trecerii lor prin istorie rămân pline de semnificații. Ca o ironie și ca o revanșă a istoriei, trecerea dincolo, în lumea celor drepți, a Regelui Mihai I al României, în decembrie 2017, s-a petrecut în plină lumină a reflectoarelor lumii. O contrapondere la ocultarea istorică și la trecerea sistematică sub tăcere, prin diverse metode, la care a fost supusă, ideologic și istoriografic, viața Sa și a familiei regale în exil, timp de peste 4 decenii, din 1948 până în 1989 și, în mod insidios, și după 1989.  Un eveniment istoric și mediatic impresionant, impecabil organizat, au fost funeraliile regale de stat ale Regelui Mihai I al României. Ultimul dintre regii României, după cum s-au grăbit jurnaliștii români să declare, copleșiți și ei de importanța momentului, declamând peremptoriu sfârșitul unei istorii. Am descifrat și eu cu acea ocazie, ca observator-participativ la marele eveniment, dimpotrivă, tocmai semnele unei istorii simbolice, deschise și pline de potențial. Am reperat acolo corespondențe și indicii ale unei geografii și ale unei cronologii simbolice care merită a fi descrise.Vă propun în cele ce urmează un astfel de itinerariu.

Traseul candelelor aprinse la monumentele revoluției

Spre Palatul Regal am pornit târziu, înspre miezul nopții de 14 decembrie 2017, înconjurând mai întâi, cu emoție și curiozitate, Piața Universității. Revedeam astfel locul simbolic al marelui fenomen contestar din aprilie–iunie 1990, cel mai puternic și mai articulat discurs contestatar anticomunist al străzii de după revoluția din decembrie 1989, cum îl defineau cercetătorii. În semiobscuritatea ce înconjura piața mică, anodină, desfășurată rotund în jurul fântânii, mi-a atras atenția o candelă aprinsă, fumegândă, depusă (în avanpremieră) la crucea de metal artizanală, însemnul memorial comunitar al eroilor din 21 decembrie 1989.

„Aici s-a murit pentru Libertate, 21- 22 decembrie 1989”. Sublima și înfricoșătoarea inscripție plasată pe clădirea Facultății de Arhitectură amintește inconfortabil trecătorilor despre prețul greu al libertăților politice re-câștigate atunci prin jertfă. 49 de morti, 463 răniți și 698 de arestați, conform datelor Procuraturii Militare, a fost bilanțul reprimării Baricadei de la Intercontinetal, de către forțele de represiune ale regimului Ceaușescu, din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. „Vom muri și vom fi liberi!” și „Jos comunismul!” au scrijelit atunci pe zidurile din Piața Universității, frenetic și temerar, oamenii ieșiti în stradă. Sunt graffiti memorabile, pe care autoritățile comuniste s-au grăbit în noaptea aceea să le șteargă cu straturi groase de vopsea, dar care au rămas înscrise definitiv în conștiința publică.

Piața Universității a fost din acea noapte locul consacrat prin jertfă al revoluției anticomuniste. În primăvara lui 1990, ea va fi declarată, timp de aproape 50 de zile, „Zonă liberă de neocomunism”. A fost epicentrul unui câmp politic simbolic în care protestatarii din capitală s-au solidarizat programatic cu Proclamația de la Timișoara – cel mai vizionar proiect politic revoluționar elaborat de cetățenii primul oraș liber de comunism din România, autodeclarat astfel încă din 20 decembrie 1989.

Și tot în primăvara lui 1990 (ce coincidență!), românii aflau cu stupoare că „fostul” rege Mihai, cum era denumit oficial, este împiedicat să vină, după 40 de ani de exil, să-și viziteze țara prospăt eliberată. Era primul refuz dintr-un  lanț de încercări ale Suveranului de a se întoarce în patria și la poporul său. 10 încercări eșuate, împiedicate de autoritățile post-comuniste, la momente diferite de timp, din 1990 pînă în 1996, cu excepția unei singure, tulburătoare vizite: triumfătoarea vizită pascală din aprilie 1992. Despre prima Sa încercare de revenire în țară, în 1990, de Înviere, Majestatea sa rememora:

„Cum am declarat în comunicatul de presă din 13 aprilie 1990, am vrut să mă întorc în țară pentru a împărtăși cu românii Sfintele Sărbători de Paște. Speram să pot aduce tot atunci mesajul meu pentru făurirea unei adevărate democrații  în țara noastră, declara Regele în  primul interviu acordat în 1991 lui Mircea Ciobanu. „Un om nu poate fi oaspete al propriei case, chiar dacă a lipsit multă vreme din ea. Un român scos din casa lui cu forța, nu încetează, numai prin aceasta, să fie român, reflecta, cu amărăcine Măria Sa. Refuzul obstinat al autorităților postdecembriste de a-l primi în țară, ca pe orice om liber, era tâlcuit astfel de Regele Mihai: „Cred că la mijloc a fost vorba de teamă…(…). Eu văd în acest refuz o proiecție a actului ilegal de la 30 decembrie 1947”.

Atunci, în primăvara lui 1990, în inima fenomenului Piața Universității,  numele și chipul Majestății Sale era invocat discret și profund. Regele Mihai a fost, într-un fel special, centrul manifestației. Era „alfa și omega”, după cum își amintea regizorul Cristi Puiu într-o seară luminoasă de film antropologic la Sibiu, și după cum își amintesc și alți trăitori ai evenimentului. Aceasta este o dimensiune a istoriei recente, pe cât de semnificative, pe atât de rezervate într-o zonă de tăcere. De atunci, un graffiti imens – „Monarhia salvează România”-  a tronat pe clădirea Facultății de Arhitectură, rezistând, paradoxal, mulți ani; din 1990, în plin fenomen politic contestatar, reprimat brutal prin mineriadă, până prin anul 2000, când, din invocate motive estetice, autoritățile locale au decis, din nou, acoperirea lui cu straturi groase de vopsea.

Urmele acestor semnificații istorice, deși evanescente ori invizibile acum pentru mulți, rămân de neșters în memoria colectivă a unei generații istorice. Sunt semne indelebile ale marilor speranțe democratice trăite de unii dintre semenii noștri în 1989-1990. Acum, la moartea Regelui Mihai I al României, candelă aprinsă aici, în Piața Universității, înaintea comemorărilor revoluției din decembrie 1989, reactivează subtil și puternic astfel de semnificații. Pentru cine are ochi de văzut.

De altfel, monumentele din proximitatea Palatului Regal desenează un traseu sinuos de candele aprinse, în comuniune, ca tot atâtea indicii pe o hartă simbolică, pe care le umăresc cu uimire, de la monumentul revoluției din fața Senatului până mai departe, la statuia seniorului Corneliu Coposu, de lângă biserica Kretzulescu.

 

Țeapa Revoluției

În fața edificiului fostului Comitet Central al Partidului Comunist, lumina pâlpâindă din mijlocul piramidei stranii ridicate în semn memorial, reactualizează inevitabil momentul fugii cuplului prezidențial Ceaușescu, cu elicopterul, în ziua de 22 decembrie 1989, ora 12.10, de pe terasa aceleiași clădiri, sub asaltul mulțimii de protestatari care invadaseră Comitetul Central. Difuzată intens de mass media internațională, ea rămâne în iconografia revoluției drept imaginea emblematică a căderii de facto a regimului dictatorial ceaușist.

Însă, mai mult decât atât, pentru cei nonamnezici, candela aprinsă aici anonim, reactivează sinestezic ecoul  strigătelor la unison, ritmate, „Jos comunismul, fără comuniști !”  Ele au răsunat din toate piepturile în această piață, în după amiaza înserată a aceleiași zile de 22 decembrie 1989, curmate apoi, brusc și confuz, de rafale de mitraliere declanșate la scurt timp de la invocarea la televiziune a pretinsei prezențe, ubicue și invizibile, a teroriștilor.

Caracterul radical antitotalitar al revoluției române, legitimat în centrul de putere al revoluției din stradă, avea să fie sitematic trecut sub tăcere prin forța armelor. În acea seară, Piața Palatului a fost brusc asediată de anunțurile alarmiste că s-ar trage dinspre Muzeul de Artă- fostul Palat Regal, aflat în fața Comitetului Central. Într-o confuzie generală, armata a intervenit grabnic și inadecvat cu tunuri și mitraliere asupra presupușilor trăgători de elită din Palat. În ciuda apelurilor la calm, în scurt timp clădirea de patrimoniu a Palatului Regal va fi fost ciuruită și incendiată. În următoarea seară, Biblioteca Centrală Universitară din același areal, și ea ctitorie a Regelui Carol I, va fi fost distrusă  de incendii în proporție de 80 la sută. Prestigioase instituții de cultură și mărturii inestimabile ale României Regale, de dinainte de instaurarea comunismului, ambele clădiri au purtat pentru mulți ani rănile grave, de neșters, ale finalului incert și violent al comunismului românesc din decembrie 1989.

Focurile care au început atunci, în seara de 22 decembrie 1989 în Piața Palatului, provocate de presupușii trăgători necunoscuți, au continuat în diverse puncte ale capitalei și s-au răspîndit în țară până la sfârșitul anului, producând un număr impresionant de victime. De 6 ori mai multe victime decît cele provocate de represiunea ceaușistă. Acesta este unul din paradoxurile cele mai redutabile ale revoluției române, greu de metabolizat, deopotrivă de istoriografia trecutului recent și de memoria colectivă. Aceasta este și miza juridică, dincolo de intrumentalizările politice, a redeschiderii proceselor revoluției.

Nu e de mirare, deci, faptul că, în jurul complexului memorial oficial al revoluției, ridicat în piața omonimă, n-am văzut nicio lumină aprinsă și nicio ofrandă depusă. Deși centrală și ostentativă, notoria piramidă străpungînd în înalt o sferă informă – „Țeapa Revoluției”, cum o denumesc cu subânțeles locuitorii- arată abandonată, supusă unei acute deteriorări; o grefă refuzată cu aversiune de memoria colectivă și cea culturală a capitalei.

Altarul Palatului Regal

În schimb, în jurul unei aripi a Palatului Regal, remarc lumina blândă a mai multor lumânări și buchete de flori depuse la baza monumentului dedicat Seniorului Corneliu Coposu, bustul stilizat, de lângă Biserica Crețulescu. Aud în treacăt cum, grăbit, un tată îi arată fiului său urmele gloanțelor, cicatrici adânci în carnea de piatră a bisericii, explicându-i frugal momentul istoric greu de decriptat, de altfel. Întreb cu un aer novice, ca un antropolog străin, pe niște localnici tineri care-și plimbau nocturn copilașul prin Piața Revoluției: – „Mereu sunt aprinse candele la monumentele acestea?” „-Nu, de obicei nu sunt aprinse, mi se răspunde, doar acum, în cinstea Regelui… Carol, îmi spune tatăl, cu mândrie locală, privind spre statuia ecvestră din fața Bibliotecii Central Universitare, Fundația Universitară Carol I. „-Mihai, îl apostrofează afectuos soția.” Regele Mihai I al României.

În fața statuii Regelui Carol I, întemeietorul dinastiei, curtea Palatului Regal se deschide privirii, metamorfozată într-un imens altar, un loc de pelerinaj și de priveghere. Puzderie de candele aprinse pe trotuar de-a lungul gardului de fier forjat sunt tot atâtea constelații de gânduri pioase adresate regelui defunct. Timp de trei zile și trei nopți, peste 30 de mii de oameni, după cum se estimează, au încercuit de fiecare dată Palatul Regal, îmbrățișându-l efectiv, de jur împrejur, așteptând disciplinat și răbdător, preț și de 12 ore, la cozi lungi, șerpuitoare, care începeau din spatele edificiului regal, dinspre Sala Palatului sau chiar dinspre aripa bisericii Kretzulescu, și ajungeau până la intrarea în corpul Palatului ce duce spre Sala Tronului. O mulțime de oameni ce înconjura ceremonios Palatul Regal, ca pe o biserică în noaptea de Înviere. Căci denie mi s-a părut a fi periplul acesta continuu, diurn și nocturn, de dinaintea impresionantelor funeralii de stat regale, din 16 decembrie 2017; ziua începutului revoluției române din decembrie 1989, în Piața Maria din Timișoara.

„Comunismul a început pe Neva și s-a terminat pe Bega”, afirma cu mândrie și cu tâlc Regele Mihai, conștient de reverberația istorică universală a gestului de revoltă politică al conaționalilor săi, din decembrie 1989. „Jos comunismul!”, aveau să strige, ca un ecou retro și insolit, câteva glasuri puternice dintre participanții la ceremoniile funerare din 16 decembrie 2017. Vocile lor articulau eliptic, dincolo de partizanate și antipatii guvernamentale, o nevoie mult mai profundă a societății românești; Nevoia imperioasă de a se elibera de practicile și mentalitățile totalitare, nedemocratice, încă reminiscente și rezistente transpartinic. Practici care se perpetuează din nou, cu înverșunare, camuflate sub un discurs democratic, dar care încălcă grav și iresponsabil drepturi și libertăți cetățenești  recucerite cu preț mare, imens, în decembrie 1989. Drepturi și libertăți pentru care Regele Mihai a pledat o viață întreagă, mai ales din exil și din post-exilul Său și al nostru, și pe care societatea românească postcomunistă pare să și le ignore amnezic și periculos.

Și încă un gest subtil, de remarcat după impresionantele ceremonii funerare, sacerdotale și militare, dedicate Regelui Mihai, cel onorat postum ca șef de stat, ca mareșal al Armatei Române și ca arhiereu al Bisericii Ortodoxe; Hristos a Înviat!, au cântat atunci, în plin post al Crăciunului, soborul de preoți, Regelui Uns al țării. Se spune că, în urma cortegiului funerar, din puzderia de flori aruncate în calea Regelui pe ultimul său drum, câteva au fost luate și depuse apoi la monumentele revoluției din decembrie 1989. Un  gest consumat discret și consemnat în treacăt, în avanpremiera ceremoniilor comemorative, tot mai palide, ale evenimentului fondator al democrației românești postcomuniste.

Astfel de semne, oricât de discrete, sunt, după mine, tot atâtea repere ale unei istorii simbolice. Ea circumscrie un cu totul alt regim de istoricitate, după expresia lui François Hartog. Este o istorie alternativă, și nu una contrafactuală, o istorie grea de semnificații și de potențial, ce rămâne deschisă și încă de descifrat.

( va urma)

Majestatea Sa Margareta- simbol, lider, speranță

Majestatea Sa Margareta- simbol, lider, speranță

Sidonia GRAMA

Cuvântare cu ocazia aniversării Majestății Sale Margareta a României. Eveniment omagial organizat la Cluj-Napoca, Centrul de Cultură Urbană, de Clubul Monarhiștilor Clujeni și Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei (Cluj).


 

Aniversăm astăzi, cu bucurie și respect, ziua de naștere a Majestății Sale Margareta, Șeful Casei Regale a României și Custodele Coroanei României. La mulți ani, Majestate!

Omagiem astfel, nu numai o persoană admirabilă, pe care mulți dintre noi suntem încântați și onorați să o cunoaștem ori să-i fim contemporani. Facem o reverență astăzi unei personalități, aș spune fără egal, a societății românești postcomuniste. Un model de leadership feminin regal. O persoană consacrată, aproape în sensul monahal al cuvântului, dedicată  trup și suflet  României.

Anvergura personalității Majestatății Sale Margareta este pe măsura predecesoarelor sale istorice din panteonul României Regale: Regina Elisabeta- distinsa poetă Carmen Sylva  și Mecena  a artelor, Regina Maria-  inegalabila eroină a primului război Mondial și a Marii Unirii al cărei centenar îl celebrăm anul acesta, Regina Mamă Elena- bunica paternă a Majestății Sale,  declarată Dreaptă între Popoare, cea care i-a influențat atât de mult formarea spirituală, Regina Ana- iubita sa mamă, personalitatea de diamant care i-a stat alături, umăr la umăr, Regelui Mihai I al României, cel Statornic și Drept. Ultimul, dar nu cel din urmă rege al României.

Un nume și un destin, nomen est omen ; Margareta este prenumele, numele de botez al Majestății Sale. Mărgărita, cum o alinta Tatăl în grai neaoș românesc, rezonând, poate, cu înșiră-te mărgarite, incantația magică a poveștilor, pe care MS Margareta, cu grație, pulverizând din căușul palmelor puțin praf de stele, o adresa an de an copiilor veniți să asculte Lecturile copilăriei și să vadă o prințesă adevărată. „A României”, acesta este  numele de familie al Majestății Sale, marea familie al cărei nume îl poartă, cu onor, chiar și în actele de identitate.

S-a născut la 26 martie 1949, în exil, la Lausanne, Elveția. Într-o istorie și o cronologie simbolică, pe care, de altfel, familia regală o cultivă subtil și intens, venirea pe lume a Margaretei a României poate fi citită sub semnul a trei coincidențe fericite.

Ziua Sa de naștere coincide semnificativ cu ziua în care a fost proclamat Regatul României (14-26 martie 1881). Destinul Margaretei a României, poartă, așadar, pecetea simbolică a acestei continuități dinastice, a cincea generație  a Familiei Regale Române. În al doilea rând, a venit pe lume la începutul exilulului Regelui Mihai alături de regina Ana, în aceeași lună în care, cu un an în urmă, în martie 1948, Regele Mihai declara pentru prima oară Lumii Libere faptul că actul abdicării sale forțate este nul și neavenit și își reafirma public jurământul de credință față de poporul român:

Cu credință, (…) voi continua să servesc poporul român de care destinul meu este legat inexorabil.”, afirma Regele la BBC în 1948.

MS Margareta a fost crescută și este pregătită să respecte și să ducă mai departe acest legământ de credință. S-a născut, de asemenea, în preajma marii sărbători creștine a Bunei Vestiri. Trăiește astfel sub semnul bucuriei, al ascultării și al împlinirii unei misiuni.

Știrea venirii pe lume a celei dintâi născute a regelui Mihai în exil a făcut atunci înconjurul lumii prin presa internațională. În jurnalul său, Regina mamă Elena, bunica paternă, nota:

Sâmbătă, 26 martie. (…)S-a născut o fetiță dulce, angelică, o emoție atît de mare. (…) Bineânțeles, mare dezamăgire pentru români că nu este băiat, dar Dumnezeu știe cel mai bine…”

A crescut frumos și simplu în mijlocul unei familii iubitoare și al unui tată special, bun și drept, dar care avea o tristețe adîncă, despre care, copil fiind, aflase cu uimire că provenea din faptul că  pierduse o țară.

A studiat la Universitatea din Edinburgh, Marea Britanie, licențiată fiind în Sociologie, Științe Politice și Relații Internaționale. A reușit mai apoi o carieră profesională interesantă în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Și, cumva brusc, în august 1989, – cu 5 luni, așadar, înaintea căderii regimului lui Ceaușescu și în plină schimbare din temelii a regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Răsărit, –  Margareta a  României ia o decizie radicală și ireversibilă.  Renunță la cariera sa profesională și se dedică alături de tatăl său, Regele Mihai, trup și suflet cauzei României.

Admirabilă mi se pare această hotărâre. Ce intuiție, ce curaj, ce dăruire!

„Am avut sentimentul foarte puternic în acel moment că  n-aș mai putea trăi fără să fac ceva pentru țara mea.”,declara Principesa presei internaționale înainte de a porni spre țară.

Patruzeci și doi de ani avea Margareta a României când românii își cîstigau eroic și tragic, libertatea față de comunism. Era  vârsta maturității, vîrsta biblică a încheierii exilului și a întoarcerii acasă, în țara Tatălui, în patrie, literalmente. Momentul 18 ianuarie 1990 rămâne și pentru MS Margareta, și pentru noi, ca societate, de referință.

„Atunci m-am simțit o persoană întreagă”, mărturisește Majestatea Sa.

În 1990, imediat după întoarcerea în patrie, Margareta a României creează, alături de Regele Mihai, Fundația care îi poartă numele. De atunci, Fundația Principesa Margareta a României a devenit o organizație nonguvernamentală de elită, prin programe sociale, culturale și educaționale care se adresează întregii societăți. Împreună cu echipa, foarte restrânsă la început,  Fundației Principesa Margareta a României s-a implicat în proiecte concrete, menite a reface țesuturile sociale destrămate, a aduce împreună, la aceeași masă, bunăoară copii olimpici și copii ai străzii, tineri școlari și vârstnici pensionari, încurajând comunicarea intergenerațională, împlinând visele tinerilor talentați, premiind excelența, ori tămăduind singurătăți și vulnerabilități sociale.

De peste un sfert de veac, Margareta a României este  prezentă activ în societatea românească, exercitând o dubla calitate și responsabilitate publică. Majestatea Sa Margareta este Custodele Coroanei României. Coroana regală, „nu ca simbol al trecutului, ci ca reprezentare unică a independenței, suveranității și unității nostre”, după cum declara Regele Mihai în memorabila sesiune din plenul Parlamentului, în octombrie 2011.

Incă din 30 decembrie 1997, o dată aleasă deliberat, în cheie simbolică, Regele Mihai declara :

„Doresc ca prima mea fiica, Margareta, să succeadă în toate drepturile și prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa. Conștient de responsabilitațile mele constituționale, pun soarta ei și a mea, ca întotdeauna, în mâinile poporului român. Finalmente poporul va decide ceea ce doresc eu azi.

În toate responsabilități publice majore, asumate cu succes, Majestatea sa Margareta împlinește cu pasiune o vocație. Vocația de a uni, vocația de a vindeca răni și vulnerabilități sociale, vocația de a recupera demnitatea, memoria și conștiința istorică a unui popor.

MS Margareta lucrează cu tenacitate și cu rost pentru societatea românească, alături de ASR Principele Radu și de membri familiei regale. De aproape trei decenii a fost mâna dreaptă a Regelui Mihai. A împlinit voința tatălui în perioada post-exilului Său, recâștigând încrederea românilor în monarhie. A învins cu grație și cu perseverență poverile uitării, ale ignoranței ori ale ostilitații politice la care fusese supusă societatea românească. A re-cucerit, în numele tatălui său, Regele Mihai, și în nume propriu, inimă cu inimă și conștiință cu conștiință.

Sondajele de opinie dedicate monarhiei în ultimul sfert de veac reflectă și ele acestă stare de spirit. În 1990, „România profundă nu își cunoștea Coroana, precum un copil care nu și-a întâlnit părinții”, afirma Majestatea sa Margareta. Atunci sondajele (publicate doar în străinătate) măsurau un procent infim, doar 5 % din populație care înclina spre monarhie.

În 1992 a fost vizita triumfală de Paște a Regelui și, să ne amintim, prima intrare a Regelui Mihai pe sub Arcul de Triumf. După această întâlnire exemplară a românilor cu Suveranul, sondajele institutului de cercetare condus de Pavel Câmpeanu înregistrau o creștere a încrederii în Regele Mihai cu 18 la sută, în timp ce 1/6 din populație își exprima o intenție de vot promonarhie în cazul unui referendum. Erau atunci procente nu foarte mari statistic, dar semnificative din punct de vedere istoric. În 2016, în studiul „Casa Regală a României la 150 de ani – Percepţii şi reprezentări”, realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie, 61% dintre cei chestionaţi își exprimau încrederea în Casa Regală, pe coordonate pozitive (multă şi foarte multă), iar 82% dintre respondenţii care au auzit de Casa Regală apreciau relaţiile dintre Casa Regală şi români ca fiind bune și foarte bune. În același timp, profilul Regelui Mihai era îndeaproape secondat de profilul Principesei Margareta în ceea ce privește percepția prestigiului pe care aceste personalități regale le aduc românilor.

Nu cunosc vreun sondaj de opinie făcut public, care să fi înregistrat starea de spirit a românilor după impresionantul eveniment istoric al funerariilor Regelui Mihai I al Românie, din 16 decembrie 2017. Cert este că această creștere substanțială a încrederii societății românesti în Familia Regală a României și în monarhie, în acest răstimp de aproape trei decenii, se datorează, fără doar și poate, personalității istorice covârșitoare a Regelui Mihai, pe care românii au redescoperit-o, târziu, și, în același timp, implicării pline de devotament a Majestății Sale Margareta.

Prin tot ceea ce este, prin tot ceea ce face, prin tot ceea ce reprezintă, Majestatea sa Margareta a devenit un simbol, un lider, un etalon de speranță. Sunt exact dimensiunile a ceea ce înseamnă a fi monarh.

Într-o scrisoare publică semnată în 18 ianuarie 2015, cu ocazia celebrării a 25 de ani de la întoarcerea Principesei Margareta în Patrie, Regele Mihai afirma :

(…) „Mă uit  cu liniște sufletească și cu încredere la ceea ce ea a făcut, în numele meu, în acest sfert de secol, în Țară.”

Din înălțimea acestei liniști regale celeste, dați-mi voie să îmi afirm credința că Regele Mihai I al României, ilustrul predecesor al Majestății Sale Margareta, nu este nici ultimul, nici cel din urmă Rege al României. Memorie Sa este vie și germinativă în conștiința noastră istorică.

Iar Istoria, nu cea contrafactuală, a lui ce ar fi fost dacă, prea des invocată, ci Istora vie, ca orizont, rămâne mereu deschisă. Și gata de a fi împlinită, împreună.

La mulți an buni, Majestății Sale, Margareta!