Doina Cornea – o viaţă sub efigia regalităţii

Doina Cornea – o viaţă sub efigia regalităţii

Cum era de aşteptat, trecerea doamnei Doina Cornea la cele veşnice a stârnit reacţie, emoţie, atitudine. Abundent şi necesar, publicistica românească dar şi aceea internaţională au consemnat trista ştire. A fost reconstituită, în datele sale esenţiale, biografia celei care, atât cât i-a stat în puteri, a apărat onoarea neamului românesc. S-a scris şi s-a vorbit despre curajul, patriotismul şi moralitatea Doinei Cornea. A fost evidenţiată contribuţia unică adusă la prăbuşirea regimului comunist, dar şi rolul important îndeplinit în procesul democratizării României pe parcursul straniilor ani ’90.

Voit sau nu, totuşi, ceva esenţial a fost omis sau lăsat în plan secund: filo-monarhismul doamnei Doina Cornea. Viziunea sa patriotică, în sfera politică şi instituţională, s-a definit în mod special prin invocarea apăsată a necesităţii ca România să revină la forma de guvernământ a monarhiei constituţionale parlamentare. În scrierile şi interviurile Doinei Cornea pot fi descoperite unele dintre cele mai înţelepte şi convingătoare formulări/inventarieri ale beneficiilor formei de guvernământ monarhice în cazul românesc. „Oamenii trebuie să creadă în ceva care să-i unească. Şi nu-i poate uni decât un ideal, un model ideal de autoritate statală care să nu-i frustreze şi care să nu aibă cum să intre în nici un fel de competiţie de putere. Un rege, neaparţinând nici unui partid, nu are nici un fel de interes competitiv şi nu poate stârni la nimeni sentimente de frustrare; el este deasupra. Un preşedinte de republică, oricât de bun ar fi, provine totdeauna din sânul unei formaţiuni politice, va rămâne mereu în competiţie cu formaţiunile rivale şi va fi mai vulnerabil. Cu cât idealul e mai înalt cu atât riscul rivalităţilor competitive este mai scăzut. Este ideea care stă la baza gândirii monarhiste a lui Rene Girard. Republica, prin esenţa ei, este supusă rivalităţilor şi provizoratului, datorită principiului alternanţei şi periodicităţii alegerilor. Pentru un popor, şi mai ales pentru unul atât de manipulabil ca al nostru, această stare de vremelnicie nu poate fi rodnică. În general, toţi oamenii simt nevoia să creadă în două lucruri: într-o stare de permanenţă care să-i unească şi în mirajul unei schimbări înnoitoare care să le dea speranţă. Nu-i poate uni decât un model ideal de autoritate statală care să nu creeze dezechilibre. În acelaşi timp, nu le poate da speranţe înnoitoare decât alternanţa unor guverne politice, rezultând în urma unor alegeri. Monarhia constituţională este această formă statală benefică. Ea ţine în echilibru aceste două tendinţe: cea de permanenţă şi cea de înnoire. Pe lângă toate acestea, poporul simte nevoia să aibă o relaţie mai umană, mai afectivă faţă de cel care îl conduce, să aibă încredere în el”. (Doina Cornea, Faţa nevăzută a lucrurilor. Dialoguri cu Rodica Palade)

Până la sfârşitul vieţii, Doina Cornea a rămas loială Majestăţii Sale regele Mihai şi instituţiei Casei Regale a României. Într-un interviu, probabil ultimul, pe care îl acorda în urmă cu doi ani revistei Sinteza, rostea următoarele fraze cu totul sugestive şi, poate, premonitorii: „Eu am vrut să-l evoc pe Regele nostru, pentru că sunt profund regalistă. Şi asta nu înseamnă că ies în stradă şi strig. Asta înseamnă altceva. Că-l iubesc, că-l stimez. Asta înseamnă. (…) Singura iubire a mea care a rămas este Regele (…) Şi aş vrea să pot să duc mai departe această iubire, dincolo. Dincolo …”

Din aceeaşi sferă a relaţiei speciale cu regalitatea românească, îmi stăruie în minte o scenă profund mişcătoare petrecută la sfârşitul slujbei de înmormântare. Erau clipele în care preoţii îşi săvârşiseră rostul. Familia şi ceilalţi participanţi, parcă încremeniţi, aşteptau tulburătoarea „prăvălire” a capacului peste sicriu. Acelaşi sicriu în care, alături de trupul neînsufleţit al Doinei Cornea, îşi găsea loc şi urna cu rămăşiţele trupului incinerat al unicei sale fiice, Ada, decedată în noiembrie 2016. Era acea împrejurare în care te simţi paralitic, în care timpul îţi pare efemeritate absolută, tortură. Nu ştiu cum şi de unde, dar Tin-Tin a găsit puterea să se ridice de sub apăsarea timpului, a durerii, pentru a realiza, la nivel simbolic, o minunată, firească, pilduitoare încheiere a memorabilul destin pământean al mamei sale. Ca într-un fel de hipnoză a suferinţei, Leontin s-a îndreptat spre multidudinea coroanelor funerare, destule oficiale, pentru a se opri în dreptul uneia. Era coroniţa trimisă de familia regală a României. După o scurtă contemplaţie a luat-o cu grijă în mâini, pentru ca apoi să o aşeze cu gingăşie peste pieptul părăsit de viaţă al mamei. Abia după împlinirea acestei ultime datorii a fiului, întotdeauna iubitor şi protector, sicriul a fost închis spre a fi dăruit ţărânii, eternităţii…

Într-adevăr, Doina Cornea a fost un om al credinţelor stabile, iar trei dintre acestea au fost fundamentale pentru gândirea şi viaţa ei: credinţa în Dumnezeu, în Patrie, în Rege/Monarhie.

Ritualul de despărțire de Doamna Doina Cornea

Ritualul de despărțire de Doamna Doina Cornea

Sidonia Grama


 

Demn și memorabil a fost ritualul de despărțire de Doina Cornea, din 7 mai 2018, cu slujba religioasă de adio, oficiată de înalți ierarhi ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, împreună cu cei ai Bisericii Ortodoxe din Cluj.

S-a bucurat Doina Cornea privindu-i din Înalt, crede Leontin Iuhas, fiul său.

Cele două mari biserici tradiționale și-au dat mâna acum și aici, într-un gest suprem de normalitate, la ceasul Centenarului Marii Unirii, săvârșit atunci Împreună.

Cuvintele mari și puternice au răsunat firesc și autentic: Adevăr, Libertate, Curaj, Demnitate. Sunt cuvintele cărora Doina Cornea, – suprem filolog- le-a restaurat sensul prin lupta și prin viața Sa.

Mesajul de adio rostit de tânăra nepoată a doamnei Cornea, într-o limbă românească fermecător de curată, în numele tuturor nepoților săi frumoși, a vibrat de emoție și de grație:

„Vă mulțumesc că ați venit azi pentru a adresa un omagiu Doinei și mamei, care este aici cu noi. Este un omagiu pentru sacrificiile lor și pentru lupta comună pe care au dus-o Doina, Tin Tin și Mama.

Pentru noi ca nepoți și copii, a fost uneori o povară această luptă, pe care a trebuit să o acceptăm. O parte din Bunica noastră nu ne mai aparținea. (…)Doina ne-a învățat să iubim țara aceasta și poporul român. Dragă Bunică, să te odihnești în pace lângă mama și lângă Dumnezeu.”

Urna cu cenușă a Ariadnei, brava fiică a doamnei Cornea, a fost apoi înhumată împreună cu mama sa, în Cimitirul Central.

Duhovnicul doamnei Doina Cornea, părintele Teodor Lazăr, cel care i-a fost aproape în ultimii 20 de ani, a recunoscut smerit că Doina Cornea îi era lui profesorul de morală. Cu convingere a pledat pentru recunoașterea sfințeniei Ei.

Între toate discursurile de recunoștință, o tăcere și o absență ciudate, inexplicabile acum, au fost percepute de auzul fin al câtorva dintre auditori: nicio referire la unul dintre stâlpii loialității și ai iubirii până la capăt ai doamnei Doinea Cornea: Regele Mihai și Regalitatea Românească.

Și totuși, discret și semnificativ, pe tot parcursul acestei ceremonii, steagul regal a înfășurat sicriul simplu care adăpostea pe cea care a fost întruparea Curajului, a Adevărului și a Libertății pentru România.

A Dio, Doina Cornea!

O Istorie simbolică a funeraliilor Regelui Mihai

O Istorie simbolică a funeraliilor Regelui Mihai

Sidonia Grama


 

Paște înseamnă, într-un alt ordin al realității, și trecerea dincolo, către Țara promisă, a oricărui drept credincios. Căci cetățeni ai Cerului sunt creștinii adevărați, iar urmele trecerii lor prin istorie rămân pline de semnificații. Ca o ironie și ca o revanșă a istoriei, trecerea dincolo, în lumea celor drepți, a Regelui Mihai I al României, în decembrie 2017, s-a petrecut în plină lumină a reflectoarelor lumii. O contrapondere la ocultarea istorică și la trecerea sistematică sub tăcere, prin diverse metode, la care a fost supusă, ideologic și istoriografic, viața Sa și a familiei regale în exil, timp de peste 4 decenii, din 1948 până în 1989 și, în mod insidios, și după 1989.  Un eveniment istoric și mediatic impresionant, impecabil organizat, au fost funeraliile regale de stat ale Regelui Mihai I al României. Ultimul dintre regii României, după cum s-au grăbit jurnaliștii români să declare, copleșiți și ei de importanța momentului, declamând peremptoriu sfârșitul unei istorii. Am descifrat și eu cu acea ocazie, ca observator-participativ la marele eveniment, dimpotrivă, tocmai semnele unei istorii simbolice, deschise și pline de potențial. Am reperat acolo corespondențe și indicii ale unei geografii și ale unei cronologii simbolice care merită a fi descrise.Vă propun în cele ce urmează un astfel de itinerariu.

Traseul candelelor aprinse la monumentele revoluției

Spre Palatul Regal am pornit târziu, înspre miezul nopții de 14 decembrie 2017, înconjurând mai întâi, cu emoție și curiozitate, Piața Universității. Revedeam astfel locul simbolic al marelui fenomen contestar din aprilie–iunie 1990, cel mai puternic și mai articulat discurs contestatar anticomunist al străzii de după revoluția din decembrie 1989, cum îl defineau cercetătorii. În semiobscuritatea ce înconjura piața mică, anodină, desfășurată rotund în jurul fântânii, mi-a atras atenția o candelă aprinsă, fumegândă, depusă (în avanpremieră) la crucea de metal artizanală, însemnul memorial comunitar al eroilor din 21 decembrie 1989.

„Aici s-a murit pentru Libertate, 21- 22 decembrie 1989”. Sublima și înfricoșătoarea inscripție plasată pe clădirea Facultății de Arhitectură amintește inconfortabil trecătorilor despre prețul greu al libertăților politice re-câștigate atunci prin jertfă. 49 de morti, 463 răniți și 698 de arestați, conform datelor Procuraturii Militare, a fost bilanțul reprimării Baricadei de la Intercontinetal, de către forțele de represiune ale regimului Ceaușescu, din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. „Vom muri și vom fi liberi!” și „Jos comunismul!” au scrijelit atunci pe zidurile din Piața Universității, frenetic și temerar, oamenii ieșiti în stradă. Sunt graffiti memorabile, pe care autoritățile comuniste s-au grăbit în noaptea aceea să le șteargă cu straturi groase de vopsea, dar care au rămas înscrise definitiv în conștiința publică.

Piața Universității a fost din acea noapte locul consacrat prin jertfă al revoluției anticomuniste. În primăvara lui 1990, ea va fi declarată, timp de aproape 50 de zile, „Zonă liberă de neocomunism”. A fost epicentrul unui câmp politic simbolic în care protestatarii din capitală s-au solidarizat programatic cu Proclamația de la Timișoara – cel mai vizionar proiect politic revoluționar elaborat de cetățenii primul oraș liber de comunism din România, autodeclarat astfel încă din 20 decembrie 1989.

Și tot în primăvara lui 1990 (ce coincidență!), românii aflau cu stupoare că „fostul” rege Mihai, cum era denumit oficial, este împiedicat să vină, după 40 de ani de exil, să-și viziteze țara prospăt eliberată. Era primul refuz dintr-un  lanț de încercări ale Suveranului de a se întoarce în patria și la poporul său. 10 încercări eșuate, împiedicate de autoritățile post-comuniste, la momente diferite de timp, din 1990 pînă în 1996, cu excepția unei singure, tulburătoare vizite: triumfătoarea vizită pascală din aprilie 1992. Despre prima Sa încercare de revenire în țară, în 1990, de Înviere, Majestatea sa rememora:

„Cum am declarat în comunicatul de presă din 13 aprilie 1990, am vrut să mă întorc în țară pentru a împărtăși cu românii Sfintele Sărbători de Paște. Speram să pot aduce tot atunci mesajul meu pentru făurirea unei adevărate democrații  în țara noastră, declara Regele în  primul interviu acordat în 1991 lui Mircea Ciobanu. „Un om nu poate fi oaspete al propriei case, chiar dacă a lipsit multă vreme din ea. Un român scos din casa lui cu forța, nu încetează, numai prin aceasta, să fie român, reflecta, cu amărăcine Măria Sa. Refuzul obstinat al autorităților postdecembriste de a-l primi în țară, ca pe orice om liber, era tâlcuit astfel de Regele Mihai: „Cred că la mijloc a fost vorba de teamă…(…). Eu văd în acest refuz o proiecție a actului ilegal de la 30 decembrie 1947”.

Atunci, în primăvara lui 1990, în inima fenomenului Piața Universității,  numele și chipul Majestății Sale era invocat discret și profund. Regele Mihai a fost, într-un fel special, centrul manifestației. Era „alfa și omega”, după cum își amintea regizorul Cristi Puiu într-o seară luminoasă de film antropologic la Sibiu, și după cum își amintesc și alți trăitori ai evenimentului. Aceasta este o dimensiune a istoriei recente, pe cât de semnificative, pe atât de rezervate într-o zonă de tăcere. De atunci, un graffiti imens – „Monarhia salvează România”-  a tronat pe clădirea Facultății de Arhitectură, rezistând, paradoxal, mulți ani; din 1990, în plin fenomen politic contestatar, reprimat brutal prin mineriadă, până prin anul 2000, când, din invocate motive estetice, autoritățile locale au decis, din nou, acoperirea lui cu straturi groase de vopsea.

Urmele acestor semnificații istorice, deși evanescente ori invizibile acum pentru mulți, rămân de neșters în memoria colectivă a unei generații istorice. Sunt semne indelebile ale marilor speranțe democratice trăite de unii dintre semenii noștri în 1989-1990. Acum, la moartea Regelui Mihai I al României, candelă aprinsă aici, în Piața Universității, înaintea comemorărilor revoluției din decembrie 1989, reactivează subtil și puternic astfel de semnificații. Pentru cine are ochi de văzut.

De altfel, monumentele din proximitatea Palatului Regal desenează un traseu sinuos de candele aprinse, în comuniune, ca tot atâtea indicii pe o hartă simbolică, pe care le umăresc cu uimire, de la monumentul revoluției din fața Senatului până mai departe, la statuia seniorului Corneliu Coposu, de lângă biserica Kretzulescu.

 

Țeapa Revoluției

În fața edificiului fostului Comitet Central al Partidului Comunist, lumina pâlpâindă din mijlocul piramidei stranii ridicate în semn memorial, reactualizează inevitabil momentul fugii cuplului prezidențial Ceaușescu, cu elicopterul, în ziua de 22 decembrie 1989, ora 12.10, de pe terasa aceleiași clădiri, sub asaltul mulțimii de protestatari care invadaseră Comitetul Central. Difuzată intens de mass media internațională, ea rămâne în iconografia revoluției drept imaginea emblematică a căderii de facto a regimului dictatorial ceaușist.

Însă, mai mult decât atât, pentru cei nonamnezici, candela aprinsă aici anonim, reactivează sinestezic ecoul  strigătelor la unison, ritmate, „Jos comunismul, fără comuniști !”  Ele au răsunat din toate piepturile în această piață, în după amiaza înserată a aceleiași zile de 22 decembrie 1989, curmate apoi, brusc și confuz, de rafale de mitraliere declanșate la scurt timp de la invocarea la televiziune a pretinsei prezențe, ubicue și invizibile, a teroriștilor.

Caracterul radical antitotalitar al revoluției române, legitimat în centrul de putere al revoluției din stradă, avea să fie sitematic trecut sub tăcere prin forța armelor. În acea seară, Piața Palatului a fost brusc asediată de anunțurile alarmiste că s-ar trage dinspre Muzeul de Artă- fostul Palat Regal, aflat în fața Comitetului Central. Într-o confuzie generală, armata a intervenit grabnic și inadecvat cu tunuri și mitraliere asupra presupușilor trăgători de elită din Palat. În ciuda apelurilor la calm, în scurt timp clădirea de patrimoniu a Palatului Regal va fi fost ciuruită și incendiată. În următoarea seară, Biblioteca Centrală Universitară din același areal, și ea ctitorie a Regelui Carol I, va fi fost distrusă  de incendii în proporție de 80 la sută. Prestigioase instituții de cultură și mărturii inestimabile ale României Regale, de dinainte de instaurarea comunismului, ambele clădiri au purtat pentru mulți ani rănile grave, de neșters, ale finalului incert și violent al comunismului românesc din decembrie 1989.

Focurile care au început atunci, în seara de 22 decembrie 1989 în Piața Palatului, provocate de presupușii trăgători necunoscuți, au continuat în diverse puncte ale capitalei și s-au răspîndit în țară până la sfârșitul anului, producând un număr impresionant de victime. De 6 ori mai multe victime decît cele provocate de represiunea ceaușistă. Acesta este unul din paradoxurile cele mai redutabile ale revoluției române, greu de metabolizat, deopotrivă de istoriografia trecutului recent și de memoria colectivă. Aceasta este și miza juridică, dincolo de intrumentalizările politice, a redeschiderii proceselor revoluției.

Nu e de mirare, deci, faptul că, în jurul complexului memorial oficial al revoluției, ridicat în piața omonimă, n-am văzut nicio lumină aprinsă și nicio ofrandă depusă. Deși centrală și ostentativă, notoria piramidă străpungînd în înalt o sferă informă – „Țeapa Revoluției”, cum o denumesc cu subânțeles locuitorii- arată abandonată, supusă unei acute deteriorări; o grefă refuzată cu aversiune de memoria colectivă și cea culturală a capitalei.

Altarul Palatului Regal

În schimb, în jurul unei aripi a Palatului Regal, remarc lumina blândă a mai multor lumânări și buchete de flori depuse la baza monumentului dedicat Seniorului Corneliu Coposu, bustul stilizat, de lângă Biserica Crețulescu. Aud în treacăt cum, grăbit, un tată îi arată fiului său urmele gloanțelor, cicatrici adânci în carnea de piatră a bisericii, explicându-i frugal momentul istoric greu de decriptat, de altfel. Întreb cu un aer novice, ca un antropolog străin, pe niște localnici tineri care-și plimbau nocturn copilașul prin Piața Revoluției: – „Mereu sunt aprinse candele la monumentele acestea?” „-Nu, de obicei nu sunt aprinse, mi se răspunde, doar acum, în cinstea Regelui… Carol, îmi spune tatăl, cu mândrie locală, privind spre statuia ecvestră din fața Bibliotecii Central Universitare, Fundația Universitară Carol I. „-Mihai, îl apostrofează afectuos soția.” Regele Mihai I al României.

În fața statuii Regelui Carol I, întemeietorul dinastiei, curtea Palatului Regal se deschide privirii, metamorfozată într-un imens altar, un loc de pelerinaj și de priveghere. Puzderie de candele aprinse pe trotuar de-a lungul gardului de fier forjat sunt tot atâtea constelații de gânduri pioase adresate regelui defunct. Timp de trei zile și trei nopți, peste 30 de mii de oameni, după cum se estimează, au încercuit de fiecare dată Palatul Regal, îmbrățișându-l efectiv, de jur împrejur, așteptând disciplinat și răbdător, preț și de 12 ore, la cozi lungi, șerpuitoare, care începeau din spatele edificiului regal, dinspre Sala Palatului sau chiar dinspre aripa bisericii Kretzulescu, și ajungeau până la intrarea în corpul Palatului ce duce spre Sala Tronului. O mulțime de oameni ce înconjura ceremonios Palatul Regal, ca pe o biserică în noaptea de Înviere. Căci denie mi s-a părut a fi periplul acesta continuu, diurn și nocturn, de dinaintea impresionantelor funeralii de stat regale, din 16 decembrie 2017; ziua începutului revoluției române din decembrie 1989, în Piața Maria din Timișoara.

„Comunismul a început pe Neva și s-a terminat pe Bega”, afirma cu mândrie și cu tâlc Regele Mihai, conștient de reverberația istorică universală a gestului de revoltă politică al conaționalilor săi, din decembrie 1989. „Jos comunismul!”, aveau să strige, ca un ecou retro și insolit, câteva glasuri puternice dintre participanții la ceremoniile funerare din 16 decembrie 2017. Vocile lor articulau eliptic, dincolo de partizanate și antipatii guvernamentale, o nevoie mult mai profundă a societății românești; Nevoia imperioasă de a se elibera de practicile și mentalitățile totalitare, nedemocratice, încă reminiscente și rezistente transpartinic. Practici care se perpetuează din nou, cu înverșunare, camuflate sub un discurs democratic, dar care încălcă grav și iresponsabil drepturi și libertăți cetățenești  recucerite cu preț mare, imens, în decembrie 1989. Drepturi și libertăți pentru care Regele Mihai a pledat o viață întreagă, mai ales din exil și din post-exilul Său și al nostru, și pe care societatea românească postcomunistă pare să și le ignore amnezic și periculos.

Și încă un gest subtil, de remarcat după impresionantele ceremonii funerare, sacerdotale și militare, dedicate Regelui Mihai, cel onorat postum ca șef de stat, ca mareșal al Armatei Române și ca arhiereu al Bisericii Ortodoxe; Hristos a Înviat!, au cântat atunci, în plin post al Crăciunului, soborul de preoți, Regelui Uns al țării. Se spune că, în urma cortegiului funerar, din puzderia de flori aruncate în calea Regelui pe ultimul său drum, câteva au fost luate și depuse apoi la monumentele revoluției din decembrie 1989. Un  gest consumat discret și consemnat în treacăt, în avanpremiera ceremoniilor comemorative, tot mai palide, ale evenimentului fondator al democrației românești postcomuniste.

Astfel de semne, oricât de discrete, sunt, după mine, tot atâtea repere ale unei istorii simbolice. Ea circumscrie un cu totul alt regim de istoricitate, după expresia lui François Hartog. Este o istorie alternativă, și nu una contrafactuală, o istorie grea de semnificații și de potențial, ce rămâne deschisă și încă de descifrat.

( va urma)

Majestatea Sa Margareta- simbol, lider, speranță

Majestatea Sa Margareta- simbol, lider, speranță

Sidonia GRAMA

Cuvântare cu ocazia aniversării Majestății Sale Margareta a României. Eveniment omagial organizat la Cluj-Napoca, Centrul de Cultură Urbană, de Clubul Monarhiștilor Clujeni și Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei (Cluj).


 

Aniversăm astăzi, cu bucurie și respect, ziua de naștere a Majestății Sale Margareta, Șeful Casei Regale a României și Custodele Coroanei României. La mulți ani, Majestate!

Omagiem astfel, nu numai o persoană admirabilă, pe care mulți dintre noi suntem încântați și onorați să o cunoaștem ori să-i fim contemporani. Facem o reverență astăzi unei personalități, aș spune fără egal, a societății românești postcomuniste. Un model de leadership feminin regal. O persoană consacrată, aproape în sensul monahal al cuvântului, dedicată  trup și suflet  României.

Anvergura personalității Majestatății Sale Margareta este pe măsura predecesoarelor sale istorice din panteonul României Regale: Regina Elisabeta- distinsa poetă Carmen Sylva  și Mecena  a artelor, Regina Maria-  inegalabila eroină a primului război Mondial și a Marii Unirii al cărei centenar îl celebrăm anul acesta, Regina Mamă Elena- bunica paternă a Majestății Sale,  declarată Dreaptă între Popoare, cea care i-a influențat atât de mult formarea spirituală, Regina Ana- iubita sa mamă, personalitatea de diamant care i-a stat alături, umăr la umăr, Regelui Mihai I al României, cel Statornic și Drept. Ultimul, dar nu cel din urmă rege al României.

Un nume și un destin, nomen est omen ; Margareta este prenumele, numele de botez al Majestății Sale. Mărgărita, cum o alinta Tatăl în grai neaoș românesc, rezonând, poate, cu înșiră-te mărgarite, incantația magică a poveștilor, pe care MS Margareta, cu grație, pulverizând din căușul palmelor puțin praf de stele, o adresa an de an copiilor veniți să asculte Lecturile copilăriei și să vadă o prințesă adevărată. „A României”, acesta este  numele de familie al Majestății Sale, marea familie al cărei nume îl poartă, cu onor, chiar și în actele de identitate.

S-a născut la 26 martie 1949, în exil, la Lausanne, Elveția. Într-o istorie și o cronologie simbolică, pe care, de altfel, familia regală o cultivă subtil și intens, venirea pe lume a Margaretei a României poate fi citită sub semnul a trei coincidențe fericite.

Ziua Sa de naștere coincide semnificativ cu ziua în care a fost proclamat Regatul României (14-26 martie 1881). Destinul Margaretei a României, poartă, așadar, pecetea simbolică a acestei continuități dinastice, a cincea generație  a Familiei Regale Române. În al doilea rând, a venit pe lume la începutul exilulului Regelui Mihai alături de regina Ana, în aceeași lună în care, cu un an în urmă, în martie 1948, Regele Mihai declara pentru prima oară Lumii Libere faptul că actul abdicării sale forțate este nul și neavenit și își reafirma public jurământul de credință față de poporul român:

Cu credință, (…) voi continua să servesc poporul român de care destinul meu este legat inexorabil.”, afirma Regele la BBC în 1948.

MS Margareta a fost crescută și este pregătită să respecte și să ducă mai departe acest legământ de credință. S-a născut, de asemenea, în preajma marii sărbători creștine a Bunei Vestiri. Trăiește astfel sub semnul bucuriei, al ascultării și al împlinirii unei misiuni.

Știrea venirii pe lume a celei dintâi născute a regelui Mihai în exil a făcut atunci înconjurul lumii prin presa internațională. În jurnalul său, Regina mamă Elena, bunica paternă, nota:

Sâmbătă, 26 martie. (…)S-a născut o fetiță dulce, angelică, o emoție atît de mare. (…) Bineânțeles, mare dezamăgire pentru români că nu este băiat, dar Dumnezeu știe cel mai bine…”

A crescut frumos și simplu în mijlocul unei familii iubitoare și al unui tată special, bun și drept, dar care avea o tristețe adîncă, despre care, copil fiind, aflase cu uimire că provenea din faptul că  pierduse o țară.

A studiat la Universitatea din Edinburgh, Marea Britanie, licențiată fiind în Sociologie, Științe Politice și Relații Internaționale. A reușit mai apoi o carieră profesională interesantă în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Și, cumva brusc, în august 1989, – cu 5 luni, așadar, înaintea căderii regimului lui Ceaușescu și în plină schimbare din temelii a regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Răsărit, –  Margareta a  României ia o decizie radicală și ireversibilă.  Renunță la cariera sa profesională și se dedică alături de tatăl său, Regele Mihai, trup și suflet cauzei României.

Admirabilă mi se pare această hotărâre. Ce intuiție, ce curaj, ce dăruire!

„Am avut sentimentul foarte puternic în acel moment că  n-aș mai putea trăi fără să fac ceva pentru țara mea.”,declara Principesa presei internaționale înainte de a porni spre țară.

Patruzeci și doi de ani avea Margareta a României când românii își cîstigau eroic și tragic, libertatea față de comunism. Era  vârsta maturității, vîrsta biblică a încheierii exilului și a întoarcerii acasă, în țara Tatălui, în patrie, literalmente. Momentul 18 ianuarie 1990 rămâne și pentru MS Margareta, și pentru noi, ca societate, de referință.

„Atunci m-am simțit o persoană întreagă”, mărturisește Majestatea Sa.

În 1990, imediat după întoarcerea în patrie, Margareta a României creează, alături de Regele Mihai, Fundația care îi poartă numele. De atunci, Fundația Principesa Margareta a României a devenit o organizație nonguvernamentală de elită, prin programe sociale, culturale și educaționale care se adresează întregii societăți. Împreună cu echipa, foarte restrânsă la început,  Fundației Principesa Margareta a României s-a implicat în proiecte concrete, menite a reface țesuturile sociale destrămate, a aduce împreună, la aceeași masă, bunăoară copii olimpici și copii ai străzii, tineri școlari și vârstnici pensionari, încurajând comunicarea intergenerațională, împlinând visele tinerilor talentați, premiind excelența, ori tămăduind singurătăți și vulnerabilități sociale.

De peste un sfert de veac, Margareta a României este  prezentă activ în societatea românească, exercitând o dubla calitate și responsabilitate publică. Majestatea Sa Margareta este Custodele Coroanei României. Coroana regală, „nu ca simbol al trecutului, ci ca reprezentare unică a independenței, suveranității și unității nostre”, după cum declara Regele Mihai în memorabila sesiune din plenul Parlamentului, în octombrie 2011.

Incă din 30 decembrie 1997, o dată aleasă deliberat, în cheie simbolică, Regele Mihai declara :

„Doresc ca prima mea fiica, Margareta, să succeadă în toate drepturile și prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa. Conștient de responsabilitațile mele constituționale, pun soarta ei și a mea, ca întotdeauna, în mâinile poporului român. Finalmente poporul va decide ceea ce doresc eu azi.

În toate responsabilități publice majore, asumate cu succes, Majestatea sa Margareta împlinește cu pasiune o vocație. Vocația de a uni, vocația de a vindeca răni și vulnerabilități sociale, vocația de a recupera demnitatea, memoria și conștiința istorică a unui popor.

MS Margareta lucrează cu tenacitate și cu rost pentru societatea românească, alături de ASR Principele Radu și de membri familiei regale. De aproape trei decenii a fost mâna dreaptă a Regelui Mihai. A împlinit voința tatălui în perioada post-exilului Său, recâștigând încrederea românilor în monarhie. A învins cu grație și cu perseverență poverile uitării, ale ignoranței ori ale ostilitații politice la care fusese supusă societatea românească. A re-cucerit, în numele tatălui său, Regele Mihai, și în nume propriu, inimă cu inimă și conștiință cu conștiință.

Sondajele de opinie dedicate monarhiei în ultimul sfert de veac reflectă și ele acestă stare de spirit. În 1990, „România profundă nu își cunoștea Coroana, precum un copil care nu și-a întâlnit părinții”, afirma Majestatea sa Margareta. Atunci sondajele (publicate doar în străinătate) măsurau un procent infim, doar 5 % din populație care înclina spre monarhie.

În 1992 a fost vizita triumfală de Paște a Regelui și, să ne amintim, prima intrare a Regelui Mihai pe sub Arcul de Triumf. După această întâlnire exemplară a românilor cu Suveranul, sondajele institutului de cercetare condus de Pavel Câmpeanu înregistrau o creștere a încrederii în Regele Mihai cu 18 la sută, în timp ce 1/6 din populație își exprima o intenție de vot promonarhie în cazul unui referendum. Erau atunci procente nu foarte mari statistic, dar semnificative din punct de vedere istoric. În 2016, în studiul „Casa Regală a României la 150 de ani – Percepţii şi reprezentări”, realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie, 61% dintre cei chestionaţi își exprimau încrederea în Casa Regală, pe coordonate pozitive (multă şi foarte multă), iar 82% dintre respondenţii care au auzit de Casa Regală apreciau relaţiile dintre Casa Regală şi români ca fiind bune și foarte bune. În același timp, profilul Regelui Mihai era îndeaproape secondat de profilul Principesei Margareta în ceea ce privește percepția prestigiului pe care aceste personalități regale le aduc românilor.

Nu cunosc vreun sondaj de opinie făcut public, care să fi înregistrat starea de spirit a românilor după impresionantul eveniment istoric al funerariilor Regelui Mihai I al Românie, din 16 decembrie 2017. Cert este că această creștere substanțială a încrederii societății românesti în Familia Regală a României și în monarhie, în acest răstimp de aproape trei decenii, se datorează, fără doar și poate, personalității istorice covârșitoare a Regelui Mihai, pe care românii au redescoperit-o, târziu, și, în același timp, implicării pline de devotament a Majestății Sale Margareta.

Prin tot ceea ce este, prin tot ceea ce face, prin tot ceea ce reprezintă, Majestatea sa Margareta a devenit un simbol, un lider, un etalon de speranță. Sunt exact dimensiunile a ceea ce înseamnă a fi monarh.

Într-o scrisoare publică semnată în 18 ianuarie 2015, cu ocazia celebrării a 25 de ani de la întoarcerea Principesei Margareta în Patrie, Regele Mihai afirma :

(…) „Mă uit  cu liniște sufletească și cu încredere la ceea ce ea a făcut, în numele meu, în acest sfert de secol, în Țară.”

Din înălțimea acestei liniști regale celeste, dați-mi voie să îmi afirm credința că Regele Mihai I al României, ilustrul predecesor al Majestății Sale Margareta, nu este nici ultimul, nici cel din urmă Rege al României. Memorie Sa este vie și germinativă în conștiința noastră istorică.

Iar Istoria, nu cea contrafactuală, a lui ce ar fi fost dacă, prea des invocată, ci Istora vie, ca orizont, rămâne mereu deschisă. Și gata de a fi împlinită, împreună.

La mulți an buni, Majestății Sale, Margareta!

Sentimentul patriotic – din jurnalul lui Ion Raţiu la Margareta a României

Sentimentul patriotic – din jurnalul lui Ion Raţiu la Margareta a României

Cornel Jurju


Citesc jurnalul lui Ion Raţiu. Este o carte mare, la propriu, dar mai ales la figurat, care aduce multe şi importante lămuriri asupra istoriei româneşti din incandescentul secol al XX-lea. Mă fascinează substanţialul patriotism al lui Ion Raţiu. Nu mă îndoiec că sunt destui dispuşi să-l ridiculizeze sumar, considerându-l de modă veche. Eu îl găsesc impresionant şi pilduitor. Lumea interioară a lui Ion Raţiu, încă din tinereţe, este monopolizată de fiinţa ţării natale. Energia sa raţională şi sentimentală sunt „turbionate” de grija, devotamentul, iubirea pentru România. Pe la începutul anului 1942, guvernul britanic îi propune să accepte rolul de agent al intereselor sale. Tânărul Raţiu, filobritanic de altfel, refuză hotărât târgul în numele sănătoaselor sale convingeri moral-patriotice. Îi răspunde interlocutorului că înainte de toate este român, că este capabil să moară sub steagul românesc dar că îi este cu neputinţă să devină un reprezentant până şi al intereselor ţării care îi oferea o generoasă şi, poate, salvatoare găzduire.

Marcat de povestea vieţii lui Raţiu, părăsesc jurnalul şi mă las purtat într-o cascadă de gânduri şi senzaţii. Îmi dau seama că în ultimele decenii este tot mai proeminent acel curent de opinie preocupat să discrediteze sentimentul patriotic, să-l transforme într-o ruşine individuală şi colectivă. Din asemenea surse se transmite, insistent şi asurzitoar, că patriotismul este ceva rău şi deosebit de periculos. Că este un sol toxic în care se dezvoltă fără excepţie intoleranţa, ura, generic spus, comportamentele nedemocratice. Înţeleg, totuşi, că patriotismul lui Ion Raţiu probează contrariul. Trăirile şi apoi întreaga lui viaţă demonstrează că între conştiinţa patriotică şi asimilarea profundă a valorilor democrat-occidentale nu există vreun fel de contradicţie. Îl revăd pe excepţionalul patriot Ion Raţiu la începutul anilor 90. Îmi trec prin minte câteva dintre învăţăturile lui în materie de democraţie propovăduite într-o Românie care astăzi mi se înfăţişază într-o fizionomie sălbatică, primitivă, autistă, nevinovată.

Cu cartea uitată în mâini, bântui timpul într-o oarecare buimăceală. Ajung în lumea românească a exilului din anii 50, 60 sau 70. Pricep că, ferit de efectul alienant al ideologiei comuniste, exilul românesc a păstrat, în condiţiile dificile ale străinătăţii, substanţa tradiţiei patriotice româneşti. Intuiesc că felul în care, la distanţă, Ion Raţiu şi-a trăit relaţia cu patria poate fi investit cu o oarecare notă de reprezentativitate pentru românii alungaţi în refugiu de teroarea comunistă.

Mai departe, gândul, dezlegat de orice oprelişti,  se îndreaptă pevizibil spre Casa Regelui Mihai. Regăsesc acelaşi tip de patriotism profund, esenţial, reconfortant. Despre el vorbesc convingător numeroasele interviuri, reflecţii ale Regelui Mihai sau alte texte cu caracter diaristic. Toate acestea mă îndeamnă să resemnific rolul României, cumva imaginare, din existenţa Familiei Regale aflată în exil. Mi se pare că întrevăd, pentru prima dată cu suficientă claritate, felul în care sentimentul patriotic şi amintirea nostalgică/dureroasă a patriei pierdute au îndeplinit o funcţie formatoare decisivă pentru fiicele Regelui Mihai.

De fapt, sensibilitatea românească „deconspirată” de Ion Raţiu în jurnal, cred că mă ajută să privesc diferit, să reînţeleg câteva relatări citite în timp, despre copilăria, adolescenţa şi tinereţea Principesei Margareta.

Povestea României a ajuns treptat în sufletul Majestăţii Sale Margareta. De la tatăl Său a învăţat primele cuvinte în limba română. Ulterior a început să asculte muzică românească, a răsfoit primele albume fotografice cu imagini din România, a citit excepţionalele memorii ale străbunicii Sale, Regina Maria („Povestea vieţii mele”). De neuitat au rămas înregistrările anuale pe care Regele Mihai le realiza pentru Radio „Europa Liberă”. Margareta, împreună cu surorile, le audia dintr-o cameră alăturată, într-o tăcere încărcată de emoţie, înţeleagând că are un tată neobişnuit, că existenţa şi universul lui afectiv se împart între familie şi o ţară intangibilă, numită România. „Amintiri unice sunt serile în care înregistra, în fiecare an, mesajul pentru Europa Liberă, care se transmitea în România în seara de Anul Nou. Noi toate trebuia să fim liniştite în timpul înregistrării, de fapt, trebuia să stăm în altă cameră, ca să nu-l deranjăm. Ascultam cu atenţie cuvintele şi cadenţa limbajului. Eram de fiecare dată impresionate şi înţelegeam că e vorba de ceva cu adevărat important. Eram copil mic atunci când am înţeles că există o parte în acest om care nu ne aparţine nouă. Totul era legat de înregistrările radio din fiecare an: o latură misterioasă a existenţei sale, mai presus de viaţa personală. Acest sentiment devenea evident şi în orele în care el ne povestea despre o ţară nu prea îndepărtată pe care o iubea şi pe care o pierduse, când ne vorbea în limba acelei ţări, când ne arăta fotografiile acelui ţinut şi ne punea să ascultăm muzica acelor meleaguri”.

Odată „însămânţat”, sentimentul apartenenţei la naţiunea română a început să dea roade în conştiinţa şi faptele Majestăţii Sale Margareta. Era anul 1984, Principesa Margareta nu călcase vreodată pământul României dar folosea următoarele cuvinte pentru a-şi exprima simţămintele româneşti: „Eu sunt româncă. Sunt născută şi crescută în exil, dar sunt profund româncă. Venirea în ţară este cea mai puternică şi cea mai ardentă dorinţă a vieţii mele. … Doresc să-i respir aerul, să-i cunosc peisajele, munţii, să-i ating pământul, să văd Marea Neagră. Această ţară exercită o mare fascinaţie asupra mea şi am un sentiment de frustrare pentru că n-o cunosc.” Cât de reală era acea dificilă stare de „frustrare” s-a putut observa imediat după înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu. Era abia 18 ianuarie 1990 şi Principesa Margareta ajungea în România. Despre ce a trăit atunci, Principesa Moştenitoare rostea o simplă propoziţie sugestivă, memorabilă, eliberatoare: „Este cea mai frumoasă zi din viaţa mea.” Ce a urmat după aceea ne este într-o mai mare măsură cunoscut. Totuşi, cred că sensul şi conţinutul acestei speciale întâlniri cu ţara ar putea fi cel mai bine formulat printr-o parafrazare a unui mesaj al Regelui Mihai din februarie 1997. Pe drept am putea spune despre Majestatea Sa Margareta că a venit în România  „nu pentru a lua, ci pentru a dărui, nu pentru a diviza, ci pentru a uni” şi în aceeaşi măsură pentru „a ajuta” ca prin strădaniile comune să putem „ieşi din nenorocirea trecutului”.

La capătul acestor peregrinări prin labirintul imaginaţiei, mă reîntorc la realitatea fizică a cărţii din mâinile mele dar şi la aceea a lumii în care trăiesc. Mă traversează un fior de durere din care înţeleg că sufletul românesc din jurnalul lui Raţiu s-a cam mistuit. Este o pierdere uriaşă care îmi pare că explică multe dintre marile noastre decepţii, lămureşte un prelung declin pe care am ajuns să-l trăim ca pe o fatalitate. Mai am atâta vlagă să mă întreb dacă ar mai fi ceva de făcut, dacă am mai putea face ceva cu noi înşine. Nu găsesc un răspuns genial şi atunci mă „agăţ” de nevoia şi importanţa de a regăsi,  cât mai mulţi dintre noi, dorul autentic de România. Acela trăit cu disperare de Regele Mihai şi de Ion Raţiu, acelaşi  care, de aproape trei decenii, asigură resursele efortului sincer, consecvent, exemplar, pe care Majestatea Sa Margareta îl susţine în beneficiul poporului român.

Casa Regală în anul centenarului românesc

Casa Regală în anul centenarului românesc


Cornel Jurju

Viziunea marxist-comunistă asupra istoriei este profund marcată de obsesia ocultării factorului regal din procesul unionist românesc. Inevitabil această optică istoriografică, deopotrivă nefastă şi influentă, a infestat şi malformat profund cunoaşterea comună/publică privitoare la importantele evenimente din jurul anului 1918. Urmarea este că destui români elaborează percepţii confuze, eronate, inconsistente cu privire la funcţia Familiei Regale în crearea României Unite.

Or, dacă ne luăm dispoziţia de a privi înspre realitate, aşa cum a fost, vom constata că, de la fondarea sa în anul 1866, Casa Regală a fost un important generator de ideal naţional-statal românesc, în sensul definirii, asumării şi materializării acestuia.

Restrângând această succintă analiză la Epoca Unirii, devine relativ simplu de probat că Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost complet ataşaţi, am putea spune chiar subjugaţi, interesului naţional. În Consiliul de Coroană din august 1916, Regele Ferdinand a fost principalul susţinător al intrării ţării în război de partea Antantei. Pledoaria suveranului a fost emoţionantă dar şi surprinzătoare pentru că, în esenţă, era îndreptată şi împotriva ţării sale natale, Imperiul German. Mai târziu, în primăvara anului 1918, Guvernul României, aflat în refugiu la Iaşi, era nevoit să semneze o pace separată cu Puterile Centrale. Având de suportat diferite presiuni (chiar ameninţări), Regele Ferdinand a găsit resursele de curaj necesare pentru a refuza ratificarea Tratatului de Pace de la Buftea-Bucureşti. După război, poziţia Regelui a dobândit o valoare juridico-diplomatică semnificativă permiţând autorităţilor de la Bucureşti să „pareze” anumite insinuari şi acuzaţii ale puterilor învingătoare cu privire la „chestiunea păcii separate” încheiate în 1918.

În anii deosebit de grei ai războiului, Regina Maria a devenit personalitatea emblematică a tragediei şi rezistenţei româneşti. Dobândind o enormă zestre de notorietate şi influenţă internaţională, în cadrul Conferinţei de la Paris, Regina Maria a avut o contribuţie apăsată în procesul decizional de recunoaştere a României Unite. Meritele speciale ale Reginei au fost recepţionate de către mediile diplomatice ale vremii dar şi de către ulterioare şi de referinţă reconstituiri istoriografice.

Cu deosebire, este de subliniat că Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost personalităţile simbol ale Unirii Româneşti. Autoritatea statului român asupra noilor teritorii era afirmată la nivel public prin intermediul numeroaselor şi importantelor vizite regale intreprinse în provinciile unite în anii 1919-1920. Pe acelaşi teren al relevanţei simbolice, trebuie reţinut momentul special al încoronării de la Alba Iulia. Ceremonialul din 15 octombrie 1922 consacra Unirea teritoriilor locuite majoritar de către români sub autoritatea Coroanei. De altfel, stema reaglă, pe care autorităţile de astăzi în mod neînţeles evită să o recunoasca, realiza o inspirată proiecţie în registru heraldic a noii structuri teritoriale a României Întregite. Cred a nu fi exagerată observaţia că în anii 1918-1920, pentru cei mai mulţi dintre români, Marea Unire se articula la nivel perceptiv în jurul câtorva elemente aparţinătoare în mod special perimetrului regalităţii: Coroana şi Stema Regatului, Regele şi Regina.

Se poate constata că monarhia românească a fost unul dintre pilonii instituţionali şi simbolici centrali în jurul căroara s-a putut încheia cu succes Unirea tuturor românilor. Ca o dreaptă consecinţă ar fi necesar şi normal ca discursul centenar din anul acesta – prin diferitele sale componente (istoriografică, instituţională, mediatică, politică, civică) – să recunoască şi să aşeze în prim-plan rolul fundamental îndeplinit de familia noastră regală în Epoca Unirii şi în general în ultimul secol şi jumătate de istorie modernă românească. Rămânerea în proximitatea unui discurs istoric sau pseudoistoric demofil şi patriotard nu numai că este lipsită de folos dar este şi profund nocivă. Concomitent, Parlamentul României ar trebui să depăşească faza elanurilor ratate şi să voteze Legea Casei Regale, lămurind favorabil inclusiv dreptul de folosinţă al Palatului Elisabeta. În punctul acesta, pentru a scăpa de nefericita tentaţie a falselor vocalize – care bântuie periodic diferite site-uri, studiouri de televiziune sau  chiar anumite conştiinţe mai mult sau mai puţin „regaliste” – nu ar trebui uitat că Majestatea Sa Margareta este strănepoata Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria.

Pe de altă parte, clarificarea/consolidarea statutului Casei Regale nu este doar o necesitate care ţine de o potrivită înţelegere şi cinstire a trecutului. Într-o măsură cel puţin similară, este un obiectiv care îşi poate desluşi sensul în relaţie cu prezentul şi viitorul. Cu toţii suntem conştienţi că ne găsim într-o perioadă, ce pare fără de sfârşit, a irosirii de sine, a unei grave disoluţii instituţionale care afectează partidele politice, Parlamentul, Preşedinţia, justiţia, administraţia. Acest fenomen degenerativ zdruncină fundamentele regimului democratic, dar şi puţinul care ne-a mai rămas din simţămintele identitare de altădată. Într-o asemenea atmosferă – înnegurată, conflictuală până la demenţă, marcată de semnele unei periculoase instabilităţi – Familia Regală reuşeşte să rămână un loc în care viaţa se rânduieşte diferit. Exprimarea publică, la nivel discursiv şi comportamental, se situează la standarde remarcabile, cu totul comparabile cu ceea ce se întâmplă în cele mai elevate societăţi ale lumii civilizate. Ataşamentul pentru ceea ce reprezintă ţara românească, pentru identitatea noastră, pentru interesele naţiunii române, este unul fără cusur şi consecvent în durata lungă a parcursului istoric.

Având şansa de a ne afla într-un an special, acela al centenarului, ne-am putea lua un vindecător timp de relecţie. L-am putea folosi pentru a (re)înţelege rolul pe care regalitatea l-a îndeplinit în istoria românească pe direcţia dezvoltării naţionale şi identitare, a modernizării şi europenizării. Acelaşi timp de analiză şi de reaşezare a gândurilor, ne-ar putea releva observaţia că în situaţia unei crize severe, Casa Regală ar putea reprezenta substanţial mai mult decât suntem dispuşi să ne imaginăm. Foarte probabil ar fi una dintre singurele opţiuni de care ne-am putea „agăţa” având dorinţa de a rămâne pe un traseu al dezvoltării şi echilibrului, care nu poate însemna altceva decât democraţie, europenizare, dar şi o demnă reînsuşire (fireşte într-o formă actualizată) a patrimoniului identitar românesc.