Sidonia Grama


 

Paște înseamnă, într-un alt ordin al realității, și trecerea dincolo, către Țara promisă, a oricărui drept credincios. Căci cetățeni ai Cerului sunt creștinii adevărați, iar urmele trecerii lor prin istorie rămân pline de semnificații. Ca o ironie și ca o revanșă a istoriei, trecerea dincolo, în lumea celor drepți, a Regelui Mihai I al României, în decembrie 2017, s-a petrecut în plină lumină a reflectoarelor lumii. O contrapondere la ocultarea istorică și la trecerea sistematică sub tăcere, prin diverse metode, la care a fost supusă, ideologic și istoriografic, viața Sa și a familiei regale în exil, timp de peste 4 decenii, din 1948 până în 1989 și, în mod insidios, și după 1989.  Un eveniment istoric și mediatic impresionant, impecabil organizat, au fost funeraliile regale de stat ale Regelui Mihai I al României. Ultimul dintre regii României, după cum s-au grăbit jurnaliștii români să declare, copleșiți și ei de importanța momentului, declamând peremptoriu sfârșitul unei istorii. Am descifrat și eu cu acea ocazie, ca observator-participativ la marele eveniment, dimpotrivă, tocmai semnele unei istorii simbolice, deschise și pline de potențial. Am reperat acolo corespondențe și indicii ale unei geografii și ale unei cronologii simbolice care merită a fi descrise.Vă propun în cele ce urmează un astfel de itinerariu.

Traseul candelelor aprinse la monumentele revoluției

Spre Palatul Regal am pornit târziu, înspre miezul nopții de 14 decembrie 2017, înconjurând mai întâi, cu emoție și curiozitate, Piața Universității. Revedeam astfel locul simbolic al marelui fenomen contestar din aprilie–iunie 1990, cel mai puternic și mai articulat discurs contestatar anticomunist al străzii de după revoluția din decembrie 1989, cum îl defineau cercetătorii. În semiobscuritatea ce înconjura piața mică, anodină, desfășurată rotund în jurul fântânii, mi-a atras atenția o candelă aprinsă, fumegândă, depusă (în avanpremieră) la crucea de metal artizanală, însemnul memorial comunitar al eroilor din 21 decembrie 1989.

„Aici s-a murit pentru Libertate, 21- 22 decembrie 1989”. Sublima și înfricoșătoarea inscripție plasată pe clădirea Facultății de Arhitectură amintește inconfortabil trecătorilor despre prețul greu al libertăților politice re-câștigate atunci prin jertfă. 49 de morti, 463 răniți și 698 de arestați, conform datelor Procuraturii Militare, a fost bilanțul reprimării Baricadei de la Intercontinetal, de către forțele de represiune ale regimului Ceaușescu, din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. „Vom muri și vom fi liberi!” și „Jos comunismul!” au scrijelit atunci pe zidurile din Piața Universității, frenetic și temerar, oamenii ieșiti în stradă. Sunt graffiti memorabile, pe care autoritățile comuniste s-au grăbit în noaptea aceea să le șteargă cu straturi groase de vopsea, dar care au rămas înscrise definitiv în conștiința publică.

Piața Universității a fost din acea noapte locul consacrat prin jertfă al revoluției anticomuniste. În primăvara lui 1990, ea va fi declarată, timp de aproape 50 de zile, „Zonă liberă de neocomunism”. A fost epicentrul unui câmp politic simbolic în care protestatarii din capitală s-au solidarizat programatic cu Proclamația de la Timișoara – cel mai vizionar proiect politic revoluționar elaborat de cetățenii primul oraș liber de comunism din România, autodeclarat astfel încă din 20 decembrie 1989.

Și tot în primăvara lui 1990 (ce coincidență!), românii aflau cu stupoare că „fostul” rege Mihai, cum era denumit oficial, este împiedicat să vină, după 40 de ani de exil, să-și viziteze țara prospăt eliberată. Era primul refuz dintr-un  lanț de încercări ale Suveranului de a se întoarce în patria și la poporul său. 10 încercări eșuate, împiedicate de autoritățile post-comuniste, la momente diferite de timp, din 1990 pînă în 1996, cu excepția unei singure, tulburătoare vizite: triumfătoarea vizită pascală din aprilie 1992. Despre prima Sa încercare de revenire în țară, în 1990, de Înviere, Majestatea sa rememora:

„Cum am declarat în comunicatul de presă din 13 aprilie 1990, am vrut să mă întorc în țară pentru a împărtăși cu românii Sfintele Sărbători de Paște. Speram să pot aduce tot atunci mesajul meu pentru făurirea unei adevărate democrații  în țara noastră, declara Regele în  primul interviu acordat în 1991 lui Mircea Ciobanu. „Un om nu poate fi oaspete al propriei case, chiar dacă a lipsit multă vreme din ea. Un român scos din casa lui cu forța, nu încetează, numai prin aceasta, să fie român, reflecta, cu amărăcine Măria Sa. Refuzul obstinat al autorităților postdecembriste de a-l primi în țară, ca pe orice om liber, era tâlcuit astfel de Regele Mihai: „Cred că la mijloc a fost vorba de teamă…(…). Eu văd în acest refuz o proiecție a actului ilegal de la 30 decembrie 1947”.

Atunci, în primăvara lui 1990, în inima fenomenului Piața Universității,  numele și chipul Majestății Sale era invocat discret și profund. Regele Mihai a fost, într-un fel special, centrul manifestației. Era „alfa și omega”, după cum își amintea regizorul Cristi Puiu într-o seară luminoasă de film antropologic la Sibiu, și după cum își amintesc și alți trăitori ai evenimentului. Aceasta este o dimensiune a istoriei recente, pe cât de semnificative, pe atât de rezervate într-o zonă de tăcere. De atunci, un graffiti imens – „Monarhia salvează România”-  a tronat pe clădirea Facultății de Arhitectură, rezistând, paradoxal, mulți ani; din 1990, în plin fenomen politic contestatar, reprimat brutal prin mineriadă, până prin anul 2000, când, din invocate motive estetice, autoritățile locale au decis, din nou, acoperirea lui cu straturi groase de vopsea.

Urmele acestor semnificații istorice, deși evanescente ori invizibile acum pentru mulți, rămân de neșters în memoria colectivă a unei generații istorice. Sunt semne indelebile ale marilor speranțe democratice trăite de unii dintre semenii noștri în 1989-1990. Acum, la moartea Regelui Mihai I al României, candelă aprinsă aici, în Piața Universității, înaintea comemorărilor revoluției din decembrie 1989, reactivează subtil și puternic astfel de semnificații. Pentru cine are ochi de văzut.

De altfel, monumentele din proximitatea Palatului Regal desenează un traseu sinuos de candele aprinse, în comuniune, ca tot atâtea indicii pe o hartă simbolică, pe care le umăresc cu uimire, de la monumentul revoluției din fața Senatului până mai departe, la statuia seniorului Corneliu Coposu, de lângă biserica Kretzulescu.

 

Țeapa Revoluției

În fața edificiului fostului Comitet Central al Partidului Comunist, lumina pâlpâindă din mijlocul piramidei stranii ridicate în semn memorial, reactualizează inevitabil momentul fugii cuplului prezidențial Ceaușescu, cu elicopterul, în ziua de 22 decembrie 1989, ora 12.10, de pe terasa aceleiași clădiri, sub asaltul mulțimii de protestatari care invadaseră Comitetul Central. Difuzată intens de mass media internațională, ea rămâne în iconografia revoluției drept imaginea emblematică a căderii de facto a regimului dictatorial ceaușist.

Însă, mai mult decât atât, pentru cei nonamnezici, candela aprinsă aici anonim, reactivează sinestezic ecoul  strigătelor la unison, ritmate, „Jos comunismul, fără comuniști !”  Ele au răsunat din toate piepturile în această piață, în după amiaza înserată a aceleiași zile de 22 decembrie 1989, curmate apoi, brusc și confuz, de rafale de mitraliere declanșate la scurt timp de la invocarea la televiziune a pretinsei prezențe, ubicue și invizibile, a teroriștilor.

Caracterul radical antitotalitar al revoluției române, legitimat în centrul de putere al revoluției din stradă, avea să fie sitematic trecut sub tăcere prin forța armelor. În acea seară, Piața Palatului a fost brusc asediată de anunțurile alarmiste că s-ar trage dinspre Muzeul de Artă- fostul Palat Regal, aflat în fața Comitetului Central. Într-o confuzie generală, armata a intervenit grabnic și inadecvat cu tunuri și mitraliere asupra presupușilor trăgători de elită din Palat. În ciuda apelurilor la calm, în scurt timp clădirea de patrimoniu a Palatului Regal va fi fost ciuruită și incendiată. În următoarea seară, Biblioteca Centrală Universitară din același areal, și ea ctitorie a Regelui Carol I, va fi fost distrusă  de incendii în proporție de 80 la sută. Prestigioase instituții de cultură și mărturii inestimabile ale României Regale, de dinainte de instaurarea comunismului, ambele clădiri au purtat pentru mulți ani rănile grave, de neșters, ale finalului incert și violent al comunismului românesc din decembrie 1989.

Focurile care au început atunci, în seara de 22 decembrie 1989 în Piața Palatului, provocate de presupușii trăgători necunoscuți, au continuat în diverse puncte ale capitalei și s-au răspîndit în țară până la sfârșitul anului, producând un număr impresionant de victime. De 6 ori mai multe victime decît cele provocate de represiunea ceaușistă. Acesta este unul din paradoxurile cele mai redutabile ale revoluției române, greu de metabolizat, deopotrivă de istoriografia trecutului recent și de memoria colectivă. Aceasta este și miza juridică, dincolo de intrumentalizările politice, a redeschiderii proceselor revoluției.

Nu e de mirare, deci, faptul că, în jurul complexului memorial oficial al revoluției, ridicat în piața omonimă, n-am văzut nicio lumină aprinsă și nicio ofrandă depusă. Deși centrală și ostentativă, notoria piramidă străpungînd în înalt o sferă informă – „Țeapa Revoluției”, cum o denumesc cu subânțeles locuitorii- arată abandonată, supusă unei acute deteriorări; o grefă refuzată cu aversiune de memoria colectivă și cea culturală a capitalei.

Altarul Palatului Regal

În schimb, în jurul unei aripi a Palatului Regal, remarc lumina blândă a mai multor lumânări și buchete de flori depuse la baza monumentului dedicat Seniorului Corneliu Coposu, bustul stilizat, de lângă Biserica Crețulescu. Aud în treacăt cum, grăbit, un tată îi arată fiului său urmele gloanțelor, cicatrici adânci în carnea de piatră a bisericii, explicându-i frugal momentul istoric greu de decriptat, de altfel. Întreb cu un aer novice, ca un antropolog străin, pe niște localnici tineri care-și plimbau nocturn copilașul prin Piața Revoluției: – „Mereu sunt aprinse candele la monumentele acestea?” „-Nu, de obicei nu sunt aprinse, mi se răspunde, doar acum, în cinstea Regelui… Carol, îmi spune tatăl, cu mândrie locală, privind spre statuia ecvestră din fața Bibliotecii Central Universitare, Fundația Universitară Carol I. „-Mihai, îl apostrofează afectuos soția.” Regele Mihai I al României.

În fața statuii Regelui Carol I, întemeietorul dinastiei, curtea Palatului Regal se deschide privirii, metamorfozată într-un imens altar, un loc de pelerinaj și de priveghere. Puzderie de candele aprinse pe trotuar de-a lungul gardului de fier forjat sunt tot atâtea constelații de gânduri pioase adresate regelui defunct. Timp de trei zile și trei nopți, peste 30 de mii de oameni, după cum se estimează, au încercuit de fiecare dată Palatul Regal, îmbrățișându-l efectiv, de jur împrejur, așteptând disciplinat și răbdător, preț și de 12 ore, la cozi lungi, șerpuitoare, care începeau din spatele edificiului regal, dinspre Sala Palatului sau chiar dinspre aripa bisericii Kretzulescu, și ajungeau până la intrarea în corpul Palatului ce duce spre Sala Tronului. O mulțime de oameni ce înconjura ceremonios Palatul Regal, ca pe o biserică în noaptea de Înviere. Căci denie mi s-a părut a fi periplul acesta continuu, diurn și nocturn, de dinaintea impresionantelor funeralii de stat regale, din 16 decembrie 2017; ziua începutului revoluției române din decembrie 1989, în Piața Maria din Timișoara.

„Comunismul a început pe Neva și s-a terminat pe Bega”, afirma cu mândrie și cu tâlc Regele Mihai, conștient de reverberația istorică universală a gestului de revoltă politică al conaționalilor săi, din decembrie 1989. „Jos comunismul!”, aveau să strige, ca un ecou retro și insolit, câteva glasuri puternice dintre participanții la ceremoniile funerare din 16 decembrie 2017. Vocile lor articulau eliptic, dincolo de partizanate și antipatii guvernamentale, o nevoie mult mai profundă a societății românești; Nevoia imperioasă de a se elibera de practicile și mentalitățile totalitare, nedemocratice, încă reminiscente și rezistente transpartinic. Practici care se perpetuează din nou, cu înverșunare, camuflate sub un discurs democratic, dar care încălcă grav și iresponsabil drepturi și libertăți cetățenești  recucerite cu preț mare, imens, în decembrie 1989. Drepturi și libertăți pentru care Regele Mihai a pledat o viață întreagă, mai ales din exil și din post-exilul Său și al nostru, și pe care societatea românească postcomunistă pare să și le ignore amnezic și periculos.

Și încă un gest subtil, de remarcat după impresionantele ceremonii funerare, sacerdotale și militare, dedicate Regelui Mihai, cel onorat postum ca șef de stat, ca mareșal al Armatei Române și ca arhiereu al Bisericii Ortodoxe; Hristos a Înviat!, au cântat atunci, în plin post al Crăciunului, soborul de preoți, Regelui Uns al țării. Se spune că, în urma cortegiului funerar, din puzderia de flori aruncate în calea Regelui pe ultimul său drum, câteva au fost luate și depuse apoi la monumentele revoluției din decembrie 1989. Un  gest consumat discret și consemnat în treacăt, în avanpremiera ceremoniilor comemorative, tot mai palide, ale evenimentului fondator al democrației românești postcomuniste.

Astfel de semne, oricât de discrete, sunt, după mine, tot atâtea repere ale unei istorii simbolice. Ea circumscrie un cu totul alt regim de istoricitate, după expresia lui François Hartog. Este o istorie alternativă, și nu una contrafactuală, o istorie grea de semnificații și de potențial, ce rămâne deschisă și încă de descifrat.

( va urma)

%d bloggers like this: