Mărgulescu Roxana
Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Mențiune în cadrul concursului național de eseuri ,,Prerogativele unui monarh: Actualitate şi Viitor”

          Pentru noi, tinerii, Casa Regală a României nu mai este decât o filă de istorie, ce se regăsește cu greu în manualele școlare, sau o poveste spusă de bunicii noștri. Oare nu ar fi momentul ca istoria să prindă din nou contur în mințile tinere ale românilor? Unii spun că monarhia nu e compatibilă cu democrația și nici cu stilul actual, modern, de viață al oamenilor. Dar poate că nu este vorba despre a readuce regele pe tron, ci despre a reînvia în cultura și civilizația română un moment istoric mult defăimat, negat, și de a-i recunoaște contribuția substanțială în evoluția țării, pe care astăzi o numim România. Ceea ce îmi propun în demersul meu eseistic este să aduc în atenție clipele de glorie și de declin ale monarhiei românești, cu accent pe imaginea Casei Regale, mai ales după finalizarea celei de-a doua conflagrații militare mondiale. De asemenea, perioada comunistă și-a pus amprenta decisiv asupra conștiinței istorice a populației, iar perioada postdecembristă, care a venit cu încercări de restaurare a democrației, s-a izbit de refuzul conducatorilor țării de a înțelege entitatea regalității ca simbol istoric.

            Dinastia regală a României (Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea și Mihai I) se trage din ramura Hohenzollern-Sigmaringen, care a dat numeroase personalități istoriei medievale și moderne europene, cel mai de seamă fiind Wilhelm I, rege al Prusiei apoi împărat al Germaniei. Carol I este întemeietorul Casei Regale a României. El fost adus pe tronul țărilor române, Moldova și Țara Românească, proaspăt unificate sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859), în anul 1866, din dorința diplomaților vremii de a consolida statul național și de a-i spori prestigiul european. Acest fapt s-a dovedit a fi benefic pentru evoluția statului, proiectele Regelui Carol I contribuind la modernizarea societății românești (regimul democratic, câștigarea independenței de stat fiind acțiuni extrem de relevante).

            În incursiunea mea istorică aș dori să zăbovesc asupra momentului Mihai I, al patrulea rege din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen și ultimul. Devenind rege la numai 6 ani întrucât tatăl său renunțase la tron și se autoexilase, în 1927, la moartea Regelui Ferdinand I, România avea un rege-copil care conducea țara prin consiliul de regență format din principele Nicolae (fratele lui Carol), patriarhul Miron Cristea și primul președinte al Curții de Casație, Gheorghe Buzdugan. Dar în 1930, date fiind dificultățile economice și politice în care se zbătea țara, apare o tendință din ce în ce mai evidentă în rândul populației și al partidelor politice: ,,să-l rechemăm pe principele Carol”. Iar principele Carol dă o lovitură: vine în țară pe neașteptate și este recunoscut de Parlament ca rege al țării. În aceste condiții, micul rege trebuie să cedeze locul tatălui său, și iată-ne în 1930 cu începutul domniei Regelui Carol al II-lea.[1] Sub domnia lui, țara trăiește o dramă provocată de regimul autoritar instaurat de acesta, pe fondul unor ample frământări politice la nivel european, generate de dictaturi aspre.

            Vâltoarea celui de-al Doilea Război Mondial îl readuce în scenă pe Mihai, din nou rege, după ce tatăl său este silit să abdice. Lipsit de protecția regelui, în umbra căruia trăise, și izolat de viața politică, tânărul rege află abia în iunie 1941 că România declarase război Uniunii Sovietice. Țara și armata română sunt acaparate de puterea generalului Antonescu. Deși aflat încă la o vârstă fragedă pentru un monarh, Mihai I înțelege nevoile și prioritățile țării sale, canalizându-și deciziile spre binele acesteia. Astfel, regele îl arestează pe generalul Antonescu, la 23 august 1944, și hotărăște ca armata română să treacă în luptă de partea sovieticilor, întorcând, așadar, armele împotriva Germaniei hitleriste. Acest act îndrăzneț de politică externă este considerat de istoricii de astăzi ca fiind un act ce a scurtat cursul războiului cu aproximativ 6 luni. Numai că apropierea față de URSS nu a fost pe deplin favorabilă, Stalin impunând un Guvern condus de Petru Groza, urmărind consolidarea puterii comuniste și în țara noastră. Dar personajul care avea să aibă un rol mult mai complex era Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului Comunist Român.

            În urma unui complot malițios al comuniștilor, care acaparaseră puterea în stat, monarhul este înlăturat, căci preceptele sale și Constituția pe care o promova nu mai erau compatibile cu noua ordine  socială. Astfel, la 30 decembrie 1947, sub pretextul unei discuții pe ,,probleme intime, de familie” solicitate de Petru Groza la București regelui, Mihai I se vede pus în fața unor vorbe și subtilități pe care, inițial nu le înțelege: ,,Ei, bine, Maiestate, a venit timpul să stabilim un divorț amiabil.”[2]– sunt cuvintele de adresare ale lui Groza. Alături de Gheorghiu-Dej, Groza ține o pledoarie în fața regelui despre incapacitățile monarhiei în contextul noii Europe și îi înmânează actul de abdicare pentru a-l semna. Cei doi se lovesc de refuzul regelui, care invoca prevederile Constituției (fără să-și dea seama că aceasta încetase de mult să mai aibă putere asupra lor) și care le spunea: ,,Mi-am făcut întotdeauna datoria față de țară cum am știut mai bine.” sau ,,Am jurat să-mi apăr poporul. Majoritatea românilor nu acceptă comunismul și nu vor să le fie impus.” Văzându-se silit, regele ia documentul de abdicare și se retrage pentru a-l citi, timp în care Groza continuă amenințările subtile, adresându-i-se reginei-mamă, Elena: ,,Dacă refuză să semneze, nu răspund de viața Maiestății Sale”.[3] Dar regele a semnat, înțelegând că nu mai poate rămâne, nemaiavând nicio posibilitate amiabilă sau pașnică de răspuns.

            Odată cu abdicarea ilegală și cu exilul Regelui Mihai I, comunismul a fost descătușat din ultimele lanțuri democratice. Mulți români au simțit că, odată cu plecarea regelui, se rupsese și ultima verigă   care-i lega de Occident. Ceea ce s-a și întâmplat, în fapt. Aici începe perioada de negare a monarhiei românești, de minimizare istorică și chiar de defăimare în conștiința românilor.

            Comuniştii români au încercat tot timpul să prezinte despărţirea ţării de instituţia monarhiei ca pe una amiabilă. În discursul său din seara de 30 decembrie 1947, Petru Groza spunea: “… vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin bună învoială. Regele a constatat că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri […] poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. […] Vreau să se ştie pretutindeni că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul Rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”. De asemenea, potrivit discursului oficial comunist, Regelui şi suitei sale li s-a permis să ia toate bunurile solicitate. De aici şi până la acuzaţia că ar fi fugit cu un tren plin cu bunuri de o valoare inestimabilă nu a fost decât un pas. Ulterior, discursul istoric s-a modificat, monarhia dispărând din manualele şcolare, iar cei aproape 100 de ani cât a domnit în România au fost dedicaţi exclusiv realizărilor populare.[4]

            După patru decenii de exil, Regele Mihai încearcă pentru prima oară să se întoarcă în ţară în aprilie 1990 pentru a petrece Sărbătorile de Paşte, dar Guvernul de la Bucureşti îi refuză viza. Vestea îl surprinde pe fostul suveran pe aeroportul din ­Zürich, gata de îmbarcare spre ţară. „E o situaţie inedită pentru mine!”, a declarat Regele Mihai la auzul veştii. Regele însă reuşeşte să obţină permisiunea de a reveni în România de Crăciun, când are de gând să participe la slujba religioasă de la Curtea de Argeş.

Familia regală soseşte pe Otopeni şi primeşte vize provizorii, valabile 24 de ore. Numai că imediat o parte a presei prezintă ştirea că fostul suveran a forţat graniţa şi a intrat clandestin în ţară. Peste câteva ore, coloana de maşini a regelui este oprită pe autostrada Bucureşti-Piteşti la un baraj poliţienesc, iar fostul suveran şi suita sa sunt întorşi, sub escortă armată, pe aeroport şi expulzaţi. În 1992 de Paşte, fostul suveran face o vizită în România, fiind întâmpinat de circa un milion de oameni, potrivit CNN.[5]

            După vizita din 1992, autoritățile române reușesc să îl țină departe pe rege câțiva ani, timp în care îl mai împiedică încă o dată, în 1994, să ajungă pe meleagurile natale. Perioada de ,,reconciliere” debutează în anul 1997, când fostului suveran îi este oferit pașaport românesc și primește permisiunea de a-și vedea țara. Ion Iliescu este cel care, în 2001, face gestul istoric, invitându-l pe Regele Mihai în România, pentru a lua parte la inaugurarea unei galerii de artă.

            În cadrul unei conferințe ținute la Universitatea Harvard, Principele Radu de Hohenzollern-Veringen relatează cum a cunoscut soția sa, Principesa Margareta a României, țara, cum a descoperit-o la începutul anilor `90, sufocată încă de ideologia comunistă, în timp ce străzile, clădirile și oamenii, purtau urmele evenimentelor revoluției decembriste. Principele Radu mărturisește că: ,,Principesa cunoștea în inima ei, România, fiindcă Familia Regală a păstrat, în exil, o iubire solidă, neștirbită, și credință în pământul lor. Adevărat, ei au facut-o delicat. Aceste discrete, dar puternice sentimente de iubire și credință aduse de principesă în țara natală au fost ca o adiere de flori de tei în mijlocul pâclei și al ruinei undei societăți lovite”.[6]

            Regăsesc din nou cuvinte pline de semnifiație istorică și însemnătate personală într-un eseu[7] scris de Principele Radu, care relevă într-o notă mult prea evidentă tumultul în care se găsea clasa politică postdecembristă, debusolată: ,,După 1990, am asistat la un deceniu de oroare generalizată, în rândul clasei politice, cu privire la Regele Mihai și Casa Regală. Partidele de stânga, deținătoarele puterii, au militat cu brutalitate împotriva regelui, privit ca un inamic imediat al politicii și poziției lor. Partidele de dreapta, în opoziție, au militat cu brutalitate pentru rege, privit ca un instrument de lovitură împotriva inamicului lor imediat de orientare politică și de împărțire a puterii. Ambele au comis o eroare, pe care au fost nevoite să o plătească dupa 2001. Primele au comis eroarea de a-l considera pe rege o alternativă la propria lor politică, ceea ce în cazul regelui român este un nonsens. A doua eroare este că ele au confundat o dimensiune națională constantă cu una politică, variabilă. […] Greșeala clasei politice a fost că a confiscat politic și a îngustat public un bun care are dimensiune națională, suverană, în sens statal (nu personal), și legitimitate istorică. Ei au crezut că acest subiect îi amenința în imediat. Acest subiect nu-i amenință decât pe cei care îl nesocotesc sau îl înțeleg prost.”

            Astăzi, la mai bine de un deceniu de la acceptarea revenirii fostului suveran român în țară și la peste două decenii jumătate de la căderea regimului comunist, foarte mulți conaționali se simt atașați de instituția regalității, de Regele Mihai I și de familia sa, chiar dacă nu au cunoscut perioada monarhiei decât din perspectivele istoriei. Acești oameni sunt tot mai activi în a-și exprima prin orice mijloc adeziunea la preceptele monarhice, dar și gândurile de bine ce le nutresc la adresa Majestății Sale și a Familiei Regale.

            În contextul redescoperirii și al restaurării imaginii Casei Regale a României pe plan național, am aflat că Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei, Cluburile Monarhiştilor Clujeni, Bistriţeni şi Craioveni, precum şi o serie de personalităţi din mediul academic, artistic şi jurnalistic, au iniţiat un apel pentru susţinerea Legii privind Casa Regală a României, considerându-l ,,un act cu valoare statală prin care reprezentanți ai Statului Român recunosc fără echivoc rolul fundamental jucat de Casa Regală a României în dezvoltarea și modernizarea societății românești, precum și meritele prezente și trecute ale membrilor Familiei Regale”.[8] Despre ce este vorba mai exact, voi dezvolta în paragrafele ce urmează. În esență, trebuie spus că Guvernul a propus, în luna iunie a acestui an, un proiect de lege ce prevede, printre altele, acordarea personalității juridice Casei Regale a României. Așadar, acești oameni sunt de părere că proiectul legislativ propus de Guvern nu face altceva decât să recunoască juridic starea actuală de fapt, căci el nu stabiliște niciun drept și nicio atribuție Casei Regale față de cele pe care aceasta le exercită în prezent. În acest sens, inițiatorii petiției amintesc cititorilor că diverse inițiative culturale, educaționale, de caritate, sportive sunt patronate de Casa Regală, care, totodată, promovează interesele statului român, ale românilor și ale companiilor românești, încearcă să reducă inechitățile sociale prin proiecte cu un puternic impact. De asemenea, Casa Regală este prezentă adeseori la importante evenimente de peste hotare sau se află în postura de organizator și, de multe ori, se vede în imposibilitatea de a desfășura toate proiectele de dimplomație, de reprezentare, de participare în acțiuni sociale, cu rol economic și simbolic în beneficiul românilor, din pricina lipsei unui cadru legal (anume, personalitatea juridică), de o așezare într-un statut oficial dat.

            ,,Familia Regală este văzută de români ca având nevoie de o implicare mai puternică în viața instituțională a țării. Provizoratul, lipsa de predictibilitate nu sunt caracteristice niciunei societăți avansate. Dezvoltarea democrației nu înseamnă eludarea instituțiilor, ci construcția lor”,[9]  sunt cuvinte pe a căror forță se bazează susținătorii proiectului de lege dorind să atragă și alți români în rândurile lor. În același timp, aceștia subliniază faptul că ,,acest proiect de lege va ocroti Casa Regală de cei care ar încerca să-i știrbească statutul, să-i nege meritele și utilitatea sau implicarea în viața statului. Un model similar funcționează în Muntenegru de 5 ani și a dus la rezultate remarcabile, unice în Balcanii de Vest și în Europa.”

            Acum că am descoperit motivele pentru care acești oameni susțin adoptarea unui act legislativ cu privire la Casa Regală, îmi propun să prezint succint proiectul inițiat de Guvern. Astfel, în Secțiunea a 2-a, privind motivele emiterii actului normativ, legislatorul subliniază că, astăzi, ,,Casa Regală a României este păstrătoarea valorilor și tradițiilor statale ale Coroanei Române, care simbolizează suveranitatea și independența națională”. Acest lucru înseamnă că proiectul de lege recunoaște rolul din trecut, dar și ativitatea prezentă a regalității românești. Nota de fundament a inițiativei legislative restabilește adevărul istoric ocultat în perioada comunistă. De asemenea, juriștii care au redactat acest proiect au evidențiat faptul că, neavând personalitate juridică de sine stătătoare, Casa Regală întâmpină mari inconveniente, deoarece instituțiile nu pot încheia direct parteneriate cu aceasta, trebuind să acționeze precum cu o persoană fizică.

            Redactorii documentului propun soluții pentru depășirea obstacolelor care stau în calea dezvoltării pe termen mediu și lung a activității Casei Regale a României în parteneriat cu instituțiile publice, astfel: acordarea personalității juridice pentru aceasta instituție; recunoașterea poziției de Șef al Casei Regale a României ca poziție de demnitate publică, între atribuțiile căreia se află adoptarea Statutului Casei Regale a României; instituirea unui serviciu administrativ al Casei Regale, strict în scopul îndeplinirii atribuțiilor sale publice, care să fie finanțat de la bugetul de stat, dar și din surse private; atribuirea în folosință gratuită (cu păstrarea dreptului de proprietate publică a statului) a Palatului Elisabeta ca sediu al Casei Regale a României. ,,Proiectul de lege încadrează predictibil activitatea publică a Casei Regale și stabilește o metodă constituțional validă de recunoaștere a Șefului acesteia la momentul intrării în vigoare a legii. Toate aceste activități vor fi sub controlul Parlamentului, Șeful Casei Regale depunând anual un raport în acest sens. Aceste măsuri sunt necesare pentru asigurarea continuității unei instituții-simbol al cărei conducător a fost Șef al Statului timp de 81 de ani din istoria constituțională a României, iar, din 1947 până astăzi, reprezintă un reper de moralitate, continuitate și reprezentativitate a națiunii și valorilor sale”.[10] Șeful Casei Regale, care, în prezent, este Majestatea Sa Regele Mihai I, va beneficia, potrivit proiectului, de o indemnizație lunară, egală cu cea pe care o primesc foștii șefi de stat. Majestatea Sa va fi succedat de Alteța Sa Regală Custodele Coroanei, Principesa Moștenitoare Margareta a României.

            În cuprinsul Secțiunii a 3-a, legiuitorul face referiri la impactul socio-economic pozitiv pe care adoptarea proiectului de lege îl va avea. În acest sens, prin faptul că va beneficia de personalitate juridică și de mijloace de colaborare cu statul, Casa Regală va putea să-și extindă activitățile publice, în folosul României, al comunităților sale și al inițiativelor meritorii din societatea civilă. De asemenea, se vor putea multiplica acțiunile publice de susținere a producătorilor, produselor, serviciilor și meșteșugurilor românești, deja organizate prin mijloace proprii de Casa Regală.

            Se poate observa din cele de mai sus că imaginea Casei Regale s-a îmbunătățit considerabil în conștiința conducătorilor țării, dar și în cea a cetățenilor, aceștia susținând tot mai mult acțiunile întreprinse de familia fostului monarh. Inițiativa guvernamentală prezentată este un pas cert al celor care, până nu de mult îl denigrau pe rege, spre o recunoaștere a rolului istoric jucat de monarhie în procesul de formare a statului național democrat român și a beneficiilor aduse astăzi de membrii Familiei Regale în societatea românească.

            Convingerea mea este că viitorul reabilitării imaginii familiei Regelui Mihai I, cât și al refacerii statutului istoric pe care fostul monarh îl merită (bineînțeles, cu titlu onorific, dacă putem spune astfel) se bazează pe adoptarea de către legislativ a acestui proiect de lege. Cel puțin până acum, propunerea legislativă se bucură de sprijinul unanim al partidelor politice, iar până la aprobarea sa  cu largă majoritate în Parlamentul României nu ar fi decât un pas. În același context, mai precis acela al viitorului Casei Regale a țării noastre, am speranța că aceasta își va putea implementa proiectele cu mai multă ușurință, în ceea ce privește cadrul juridic, că va beneficia de simpatia și susținerea reală, concretă a organelor statului și că tinerii vor participa activ la consolidarea imaginii istorice și actuale a monarhiei românești.

            În încheiere, aș dori să adaug că națiunea română, cu societatea și conducătorii ei, nu trebuie să rămână indiferenți în fața istoriei, a evenimentelor decisive ce ne-au unit într-un popor, în fața meritelor unor personalități precum cei din Familia Regală și nici în fața valorilor etern valabile promovate de aceștia. Dimensiunea internațională a activității Casei Regale este dedicată promovării intereselor, valorilor și proiectelor României, țară de care familia a rămas atașată spiritual în momentele în care i-a fost luat elementul material, coroana.

[1] Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ed. Humanitas, București, 2005, pag. 237

[2] Ivor Porter, Mihai I al României. Regele și țara, Ed. Allfa, București, 2007, pag. 171

[3] Idem, pag. 173-177

[4] www.historia.ro

[5] Idem

[6] Discurs publicat în volumul Europa din noi. Regalitatea și democrația-spectacol de Radu Principe de Hohenzollern-Veringen, Ed. Polirom, Iași, 2005, pag 41-49

[7] Eseul Variabila politică și constanta națională. Politica și regele, publicat în volumul Europa din noi. Regalitatea și democrația-spectacol de Radu Principe de Hohenzollern-Veringen, Ed. Polirom, Iași, 2005, pag 57-59

[8] https://monarhiasalveazaromania.wordpress.com

[9] https://monarhiasalveazaromania.wordpress.com

[10] Conform proiectului Legii privitoare la Casa Regală a României, Secțiunea a 2-a ,,Motivele emiterii actului normativ”, punctul 2. Schimbări preconizate

Bibliografie:

  • Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ed. Humanitas, București, 2005
  • Ivor Porter, Mihai I al României. Regele și țara, Ed. Allfa, București, 2007
  • Radu Principe de Hohenzollern-Veringen, Europa din noi. Regalitatea și democrația-spectacol, Ed. Polirom, Iași, 2005
  • historia.ro
  • wikipedia.ro
  • https://monarhiasalveazaromania.wordpress.com
  • Proiectul de Lege privitor la Casa Regală a României

 

%d bloggers like this: