Capitalele Unirii

Capitalele Unirii

Corul Regal, ansamblu cameral de tineret aflat sub Înaltul Patronaj al Alteței Sale Regale Principele Radu al României, desfășoară în perioada 2018-2019 cel mai amplu proiect coral din România dedicat Centenarului Marii Uniri – turneul aniversar Capitalele Unirii. Ansamblul a evoluat și va evolua în orașe românești din țară și de peste granițe, precum București, Râmnicu Vâlcea, Iași, Cluj, Alba Iulia, Chișinău, Cernăuți și Balcic. Proiectul este realizat cu sprijinul BRD – Groupe Societe Generale.

După succesul primelor trei concerte ale turneului – lansarea de la București, care a avut loc la Biblioteca Națională a României, în 1 iulie, concertul din Râmnicu Vâlcea, care s-a desfășurat în Sala Lahovari a Filarmonicii Ion Dumitrescu, în data de 18 octombrie și cel din Iași, susținut în Aula Bibliotecii Centrale Universitare Mihai Eminescu, în 2 noiembrie – Corul Regal urmează să evolueze la Cluj-Napoca, în Sala Auditorium Maximum a Colegiului Academic al UBB, sâmbătă, 24 noiembrie, începând cu ora 19:00. Intrarea este liberă.

Invitatul special al concertului este Corala Voci Transilvane a Casei Municipale de Cultură Cluj-Napoca, condus de prof. prof. Adrian Corojan, alături de care va evolua la pian Natalia Constantin.

Corul Regal va evolua sub bagheta dirijorului Andrei Stănculescu și va fi acompaniat la pian de Vlad Gînța. Amfitrionul serii va fi tânăra și talentata actriță Alexandra Apetrei.

Capitalele Unirii va marca această aniversare importantă pentru națiunea română prin ceea ce are mai de preț țara noastră: artă, cultură și spiritualitate. Proiectul dorește să realizeze o reparație istorică, reunind în mod simbolic, din punct de vedere muzical și artistic, toate provinciile istorice ale României, care în prezent intră în componența a patru state suverane: România, Republica Moldova, Ucraina și Bulgaria.

Așadar, Corul Regal va evolua pe parcursul turneului alături de diferite ansambluri corale care își desfășoară activitatea în cele 8 orașe ale itinerariului. În plus, repertoriul ales de către Corul Regal cuprinde creații ale unora dintre cei mai importanți compozitori români de ieri și de azi, din toate provinciile istorice ale țării noastre.

Corul Regal dorește să implice în mod activ generația tânără în seria de manifestări dedicate Centenarului Marii Uniri, cu scopul de a afirma și dovedi că tinerii își asumă valorile și idealurile naționale.

Centenarul este despre trecut, despre prezent, dar, mai ales, este despre viitor. Așadar acest turneu este un preambul al unei campanii de promovare a vieții corale românești, care se va desfășura în perioada ce va urma.

Nu în ultimul rând, turneul Capitalele Unirii va aduce un omagiu Familiei Regale a României, care a contribuit decisiv la realizarea evenimentelor de la 1918.

Partener principal: BRD – Groupe Societe Generale

Parteneri: Casa Regală a României, Asociația Națională Corală din România, Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei, Clubul Monarhiștilor Clujeni, Casa Municipală de Cultură Cluj-Napoca, Centrul de Cultură Urbană Cluj-Napoca, Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Filarmonica de Stat Transilvania din Cluj-Napoca, Fundația 9, Cosmovici și asociații.


Razvan Apetrei, director executiv, contact@corul-regal.ro

Pentru concertul din Cluj-Napoca, contactați la marketing@transilvaniaregala.ro

Iuliu Maniu – Întoarcerea Acasă

Iuliu Maniu – Întoarcerea Acasă

Comunicat de presă

 

Spectacolul omagial-filantropic Centenar 2018. Iuliu Maniu – Întoarcerea Acasă” a generat o resursă financiară în valoare de 34.500 lei (vânzare bilete şi donaţii). În data de 30 octombrie 2018, suma a fost plătită, în integralitatea sa, Parohiei Greco-Catolice din Bădăcin, care deţine în proprietate Casa Memorială „Iuliu Maniu”.

Mulţumim participanţilor la evenimentul de sâmbătă, 27 octombrie, pentru că prin biletele cumpărate şi donaţiile financiare realizate au contribuit esenţial la realizarea dimensiunii filantropice a proiectului.

Mulţumim sponsorilor pentru susţinerea financiară acordată: Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, Banca Transilvania, Arcada Invest, Remedium Farm, Consiliul Judeţean Cluj, Perpetuum şi Electro Vest.

Mulţumim importanţilor parteneri instituţionali pentru creditul moral acordat iniţiativei şi organizatorului: Universitatea Babeş-Bolyai, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, Institutul de Studiere a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului, Primăria Cluj, Consiliul Judeţean Cluj, Parohia Greco-Catolică Bădăcin.

Mulţumim partenerilor media pentru promovarea evenimentelor care s-au desfăşurat în cadrul Săptămânii „Iuliu Maniu”, în mod particular spectacolului filantropic-omagial: TVR Cluj, NCN TV Cluj, Ziar de Cluj, Transilvania Business, UP News.

Realizarea proiectului “Centenar 2018. Iuliu Maniu – Întoarcerea Acasă” ne-a prilejuit şi  întâlnirea cu un om special a cărui putere de a deturna fatalitatea pierzaniei pleacă din seriozitate, înţelepciune, seninătate, perseverenţă, răbdare. Omul acesta este Cristian Borz, preotul greco-catolic din Bădăcin. Într-adevăr, dacă astăzi, în cazul Casei „Iuliu Maniu”, nu vorbim despre pânze de paianjen, moloz şi ruine, ci despre o construcţie care are toate şansele să fie redată funcţiunilor testamnetare dorite de către Sfinxul din Bădăcin, meritul îi aparţine în mare măsură părintelui Borz.

 

 

Asociaţia Clubul Monarhiştilor Clujeni

Cornel Jurju – 0740190346

Călin Roşu – 0740 160899

Iuliu Maniu – democrat, patriot, martir

Iuliu Maniu – democrat, patriot, martir

scris de Cornel Jurju, cu ocazia proiectului ,,Centenar 2018. Iuliu Maniu – Întoarcerea Acasă


Între anul 1900 şi până spre jumătatea secolului XX, Iuliu Maniu a fost una dintre personalităţile proeminente ale istoriei româneşti. Prin gând şi faptă, cu certitudine Iuliu Maniu face parte din acea categorie specială a Marilor Români care îi are în prim-plan pe Avram Iancu, I.C. Brătianu, Ionel I.C. Brătianu, Regele Carol I, Regele Ferdinand, Regina Maria, Regele Mihai. Prin educaţia şi alcătuirea personalităţii sale, prin opţiunile morale şi deciziile politice angajate, Iuliu Maniu a influenţat major destinul naţiunii române.

Iuliu Maniu a fost un Mare Patriot. Acţiunea sa politică din anii tinereţii, desfăşurată în fostul Imperiu Austro-Ungar, a fost complet închinată obiectivului apărării şi afirmării intereselor comunităţii româneşti. Înaintea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Maniu a fost liderul românilor ardeleni care a contribuit decisiv la impunerea deciziei unioniste. Când ministrul maghiar Oskar Jaszi, în timpul negocierilor de la Arad din noiembrie 1918, întreba care este dorinţa românilor, Iuliu Maniu a formulat un răspuns tranşant: Despărţirea totală. Imediat după 1 decembrie 1918, deţinând calitatea de preşedinte al Consiliului Dirigent, Maniu a fost artizanul organizării administraţiei şi autorităţii româneşti în Transilvania. Se prea poate că nicicând, în istoria modernă românească, nu a existat o instituţie care să emane atâta energie, hotărâre, eficienţă, pricepere pe cât a arătat-o acel Consiliu Dirigent condus de Iuliu Maniu.

Principiile şi procedurile democraţiei occidentale, mai mult decât în cazul oricărui alt politician român, au fost integrate organic în concepţiile şi comportamentul public/politic al lui Iuliu Maniu. Toleranţa etnico-religioasă, mentalitatea profund legalistă, înţelegerea actului politic ca beneficiu al societăţii au fost elemente definitorii pentru gândirea şi acţiunea politică a Sfinxului din Bădăcin. Descentralizarea administrativă şi statul de drept au fost alte două concepte, fundamentale pentru funcţionarea unui regim democratic, pe care Iuliu Maniu le-a promovat în discursul şi dezbaterea politică din România interbelică. În dauna centralismului, arbitrariului, autoritarismului, dictaturii, viziunea politică a lui Iuliu Maniu a privilegiat întotdeauna importanţa/arta argumentaţiei, a dialogului şi a negocierii, încercate până şi în cele mai vitrege împrejurări. „Niciodată n-am bănuit de la început părerea lui într-o problemă oarecare, fiindcă niciodată n-a formulat-o. Invariabil ne dădea tuturor cuvântul, ne expuneam părerile. Şedinţa se prelungea după miezul nopţii, unu, două, trei… Se mijeau zorile. Atunci domnul Maniu, calm, de parcă ar fi fost o discuţie de zece minute, încheia spunând: Mâine vom discuta în continuare. Luni de zile mai târziu înţelesesem că până nu se ajunge la ce voia el, fără chiar să-şi formuleze părerea, seria şedinţelor nu se sfârşea. Iar părerea lui o ştiam o dată cu atitudinea adoptată. Căci părerea domnului Maniu era tocmai formula acceptată” (Constantin Argetoianu).

Iuliu Maniu a priceput eficienţa şi rostul profund al acţiunii politice într-o strânsă relaţie cu moralitatea. A refuzat „puterea de dragul puterii”, a cultivat pe parcursul întregii sale cariere politice adevărul, principialitatea, cinstea, corectitudinea, consecvenţa. „Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost întruchipări ale cinstei desăvârşite şi, într-o lume politică în care formula lui Balzac din Vautrin era lege (Viaţa e ca o bucătărie; miroase urât şi, ca să mănânci bine trebuie să te murdăreşti pe mâini, dar, din nefericire, la noi şi pe manşete), cei doi au rămas ca două piscuri acoperite veşnic de albul imaculat al zăpezii”. (istoricul Florin Constantiniu)

Iuliu Maniu a avut reputaţia unui monarhist convins. „Nu cred că în această ţară poate exista cineva – spunea Maniu despre sine –  mai monarhic, mai dinastic decât mine”. Chiar dacă a fost autorul mai multor şarje critice (în mare măsură îndreptăţite) la adresa regelui Carol II, Iuliu Maniu s-a manifestat ca susţinător consecvent al credinţei că instituţia monarhului constituţional poate oferi poporului român stabilitate, vitalitate, dezvoltare, demnitate. Trăirea care îi era inspirată, încă din anii tinereţii, de audiţia Imnului Regal Român este deplin sugestivă pentru adânca sa loialitate faţă principiile dinastice şi în particular faţă de Coroana României: „Când am trecut – destul de tânăr – pentru prima oară Carpaţii şi am ascultat pentru întâia dată imnul regal român, m-a cuprins o emoţie de nedescris. L-am ascultat cu capul descoperit şi cu lacrimi în ochi. Melodia mi s-a părut ca venită din cer, iar textul de un sens adânc cutremurător, care trecea de la ureche prin intelect până la ultima celulă a nervilor”.

Iuliu Maniu s-a sfârşit în temniţele regimului comunist ca martir al poporului român. La începutul anului 1945, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc transmitea reprezentanţilor diplomatici occidentali de la Bucureşti hotărârea sa de a lupta „împotriva comunizării ţării până la moarte”. În fapt, pentru anglo-americani şi pentru majoritatea covârşitoare a populaţiei româneşti, Iuliu Maniu dobândise îndreptăţitul statut de principal apărător în România, al libertăţii, democraţiei, legalităţii constituţionale şi menţinerii unor relaţii privilegiate cu Occidentul. Cercurile politice şi diplomatice euro-atlantice îl şi caracterizau pe Maniu drept cel mai respectat om politic din ţară, „eclipsându-l pe orice alt român”. Iar ofiţerul american Schuyler, care se afla în România la începutul anului 1945, spunea despre liderul P.N.Ţ. că era „cu siguranţă un bătrân de excepţie” dar care era „angajat într-o luptă fără speranţă”. Aşa şi stăteau lucrurile pentru că atotputernicii lideri comunişti de la Bucureşti (agenţi evidenţi ai Moscovei), vedeau în Iuliu Maniu un duşman insuportabil care trebuia eliminat. Deşi avea 74 de ani, în iulie 1947 era arestat, iar în noiembrie acelaşi an era condamnat la „temniţă grea pe viaţă”. Au urmat peste 5 ani de închisoare cruntă în care venerabilul patriot român a fost supus unei reţete premeditate şi demonice de exterminare. Bolnav, înfometat, slăbit, dar demn şi cu sufletul împăcat, Iuliu Maniu trecea la cele veşnice pe data de 5 februarie 1953.

Numai că agresiunea puterii comuniste împotriva celui care a fost Iuliu Maniu nu s-a oprit odată cu ultima sa suflare. Sălbatica răfuială şi-a continuat triumfala tropăială cu aceleaşi accente deopotrivă brutale şi insidioase. Trupul Marelui Patriot Român a fost aruncat în taină într-o groapă comună pentru a fi zădărnicită orice acţiune ulterioară de identificare. Pe termen mediu (în comunism şi chiar postcomunism), moştenirea morală, patriotică, politică a lui Iuliu Maniu a fost discreditată şi periferizată în spaţiul memoriei româneşti. Or, aici ar fi cazul să intervină misiunea  salvatoare/recuperatoare a prezentului, cu atât mai mult în anul Centenarului. La aproape trei decenii de la prăbuşirea comunismului (măcar aceea oficială) este vremea ca „lespedea” uitării şi a diabolicelor mistificări să fie prăvălită de pe excepţionala biografie a lui Iuliu Maniu. Doar astfel va fi posibilă o necesară şi binefăcătoare Întoarcerea Acasă a lui Iuliu Maniu: Acasă în Dealul Ţarinei din Bădăcin, dar mai ales Acasă în Golgota conştiinţei româneşti. Eliberată din carcera intoxicărilor propagandiste, a ignoranţei şi necunoaşterii, moştenirea spirituală lăsată nouă de Iuliu Maniu poate declanşa un proces de renaştere a neamului românesc pe cele trei direcţii esenţiale: democraţie, moralitate, patriotism.

La Mulţi Ani Majestăţii Sale Margareta a României

La Mulţi Ani Majestăţii Sale Margareta a României

Sâmbătă seara clujenii au sărbătorit ziua de naştere a Majestăţii Sale Margareta, Custodele Coroanei României. Evenimentul a fost organizat de Clubul Monarhiştilor Clujeni şi Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei (Cluj), fiind găzduit de Centrul de Cultura Urbană.

Corala Regală Transilvană, condusă de către domnul Dan Dumitrana, i-a cântat Majestăţii Sale, “La Mulţi Ani!”, interpretând, probabil în premieră, Imnul Regal al României într-o formă adaptată: “Trăiască Regina”. Spectacolul muzical a mai cuprins şi un moment special oferit de tânărul violonist Isaac Kauni.

Evenimentul a cuprins şi o foarte atractivă competiţie de dezbateri având ca temă forma de guvernământ din România. Elevi, bine pregătiţi şi iniţiaţi în tainele oratoriei, de la liceele clujene “Emil Racoviţă”, “Avram Iancu” şi “Gheorghe Şincai” au desfăşurat interesante argumentaţii în favoarea monarhiei constituţionale parlamentare, respectiv a republicii.

Cu aceeaşi ocazie au prezentat comunicări despre biografia Majestăţii Sale Margareta, Sidonia Grama (cercetător), Marius Pop (preşedintele Clubului Monarhiştilor Bistriţeni) şi Cornel Jurju (Clubul Monarhiştilor Clujeni).

La finalul serii, numerosul public prezent a servit o felie de tort şi a închinat un pahar de vin în cinstea şi sănătatea Majestăţii Sale Margareta.

Casa Regală în anul centenarului românesc

Casa Regală în anul centenarului românesc


Cornel Jurju

Viziunea marxist-comunistă asupra istoriei este profund marcată de obsesia ocultării factorului regal din procesul unionist românesc. Inevitabil această optică istoriografică, deopotrivă nefastă şi influentă, a infestat şi malformat profund cunoaşterea comună/publică privitoare la importantele evenimente din jurul anului 1918. Urmarea este că destui români elaborează percepţii confuze, eronate, inconsistente cu privire la funcţia Familiei Regale în crearea României Unite.

Or, dacă ne luăm dispoziţia de a privi înspre realitate, aşa cum a fost, vom constata că, de la fondarea sa în anul 1866, Casa Regală a fost un important generator de ideal naţional-statal românesc, în sensul definirii, asumării şi materializării acestuia.

Restrângând această succintă analiză la Epoca Unirii, devine relativ simplu de probat că Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost complet ataşaţi, am putea spune chiar subjugaţi, interesului naţional. În Consiliul de Coroană din august 1916, Regele Ferdinand a fost principalul susţinător al intrării ţării în război de partea Antantei. Pledoaria suveranului a fost emoţionantă dar şi surprinzătoare pentru că, în esenţă, era îndreptată şi împotriva ţării sale natale, Imperiul German. Mai târziu, în primăvara anului 1918, Guvernul României, aflat în refugiu la Iaşi, era nevoit să semneze o pace separată cu Puterile Centrale. Având de suportat diferite presiuni (chiar ameninţări), Regele Ferdinand a găsit resursele de curaj necesare pentru a refuza ratificarea Tratatului de Pace de la Buftea-Bucureşti. După război, poziţia Regelui a dobândit o valoare juridico-diplomatică semnificativă permiţând autorităţilor de la Bucureşti să „pareze” anumite insinuari şi acuzaţii ale puterilor învingătoare cu privire la „chestiunea păcii separate” încheiate în 1918.

În anii deosebit de grei ai războiului, Regina Maria a devenit personalitatea emblematică a tragediei şi rezistenţei româneşti. Dobândind o enormă zestre de notorietate şi influenţă internaţională, în cadrul Conferinţei de la Paris, Regina Maria a avut o contribuţie apăsată în procesul decizional de recunoaştere a României Unite. Meritele speciale ale Reginei au fost recepţionate de către mediile diplomatice ale vremii dar şi de către ulterioare şi de referinţă reconstituiri istoriografice.

Cu deosebire, este de subliniat că Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost personalităţile simbol ale Unirii Româneşti. Autoritatea statului român asupra noilor teritorii era afirmată la nivel public prin intermediul numeroaselor şi importantelor vizite regale intreprinse în provinciile unite în anii 1919-1920. Pe acelaşi teren al relevanţei simbolice, trebuie reţinut momentul special al încoronării de la Alba Iulia. Ceremonialul din 15 octombrie 1922 consacra Unirea teritoriilor locuite majoritar de către români sub autoritatea Coroanei. De altfel, stema reaglă, pe care autorităţile de astăzi în mod neînţeles evită să o recunoasca, realiza o inspirată proiecţie în registru heraldic a noii structuri teritoriale a României Întregite. Cred a nu fi exagerată observaţia că în anii 1918-1920, pentru cei mai mulţi dintre români, Marea Unire se articula la nivel perceptiv în jurul câtorva elemente aparţinătoare în mod special perimetrului regalităţii: Coroana şi Stema Regatului, Regele şi Regina.

Se poate constata că monarhia românească a fost unul dintre pilonii instituţionali şi simbolici centrali în jurul căroara s-a putut încheia cu succes Unirea tuturor românilor. Ca o dreaptă consecinţă ar fi necesar şi normal ca discursul centenar din anul acesta – prin diferitele sale componente (istoriografică, instituţională, mediatică, politică, civică) – să recunoască şi să aşeze în prim-plan rolul fundamental îndeplinit de familia noastră regală în Epoca Unirii şi în general în ultimul secol şi jumătate de istorie modernă românească. Rămânerea în proximitatea unui discurs istoric sau pseudoistoric demofil şi patriotard nu numai că este lipsită de folos dar este şi profund nocivă. Concomitent, Parlamentul României ar trebui să depăşească faza elanurilor ratate şi să voteze Legea Casei Regale, lămurind favorabil inclusiv dreptul de folosinţă al Palatului Elisabeta. În punctul acesta, pentru a scăpa de nefericita tentaţie a falselor vocalize – care bântuie periodic diferite site-uri, studiouri de televiziune sau  chiar anumite conştiinţe mai mult sau mai puţin „regaliste” – nu ar trebui uitat că Majestatea Sa Margareta este strănepoata Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria.

Pe de altă parte, clarificarea/consolidarea statutului Casei Regale nu este doar o necesitate care ţine de o potrivită înţelegere şi cinstire a trecutului. Într-o măsură cel puţin similară, este un obiectiv care îşi poate desluşi sensul în relaţie cu prezentul şi viitorul. Cu toţii suntem conştienţi că ne găsim într-o perioadă, ce pare fără de sfârşit, a irosirii de sine, a unei grave disoluţii instituţionale care afectează partidele politice, Parlamentul, Preşedinţia, justiţia, administraţia. Acest fenomen degenerativ zdruncină fundamentele regimului democratic, dar şi puţinul care ne-a mai rămas din simţămintele identitare de altădată. Într-o asemenea atmosferă – înnegurată, conflictuală până la demenţă, marcată de semnele unei periculoase instabilităţi – Familia Regală reuşeşte să rămână un loc în care viaţa se rânduieşte diferit. Exprimarea publică, la nivel discursiv şi comportamental, se situează la standarde remarcabile, cu totul comparabile cu ceea ce se întâmplă în cele mai elevate societăţi ale lumii civilizate. Ataşamentul pentru ceea ce reprezintă ţara românească, pentru identitatea noastră, pentru interesele naţiunii române, este unul fără cusur şi consecvent în durata lungă a parcursului istoric.

Având şansa de a ne afla într-un an special, acela al centenarului, ne-am putea lua un vindecător timp de relecţie. L-am putea folosi pentru a (re)înţelege rolul pe care regalitatea l-a îndeplinit în istoria românească pe direcţia dezvoltării naţionale şi identitare, a modernizării şi europenizării. Acelaşi timp de analiză şi de reaşezare a gândurilor, ne-ar putea releva observaţia că în situaţia unei crize severe, Casa Regală ar putea reprezenta substanţial mai mult decât suntem dispuşi să ne imaginăm. Foarte probabil ar fi una dintre singurele opţiuni de care ne-am putea „agăţa” având dorinţa de a rămâne pe un traseu al dezvoltării şi echilibrului, care nu poate însemna altceva decât democraţie, europenizare, dar şi o demnă reînsuşire (fireşte într-o formă actualizată) a patrimoniului identitar românesc.

Regele trezirii noastre

Regele trezirii noastre

Cornel Jurju


Regele a murit iar România se cutremură.

Abia în aceste zile, nevolnicii de noi, pricepem statura istorică uriaşă a celui care a fost Mihai I al românilor. Abia acum resimţim cu adevărat puterea simbolică a Coroanei: de a uni, de a mobiliza suflete, de a reda demnitate unui popor cu inima sfâşiată.

Tot dintr-un decembrie, acela din 1989, nu cred că România a mai fost traversată, electizată de un asemenea uragan de emoţie colectivă.

Majestatea Sa ne părăseşte întorcându-se acasă şi luminându-ne. Noi ne putem părăsi nenorocul, „ceasul” negru al celor 7 decade de rătăcire, întorcându-ne acasă, sub pavăza Coroanei.

Ultimul Drum al Regelui Mihai poate căpăta pentru neamul românesc semnificaţia revelatoare, profundă a biblicului Drum al Damascului.

Să fim cu luare-aminte:

Regele ne mai trimite această ultimă rază de lumină!