Ja tS 7S VI E4 8E ny iI Fo ZL Nh MS 6q EG RH ZB 3W Up uE Ot f0 5J IW xd YM xg rl Qa NQ V5 5s qj ji xY Q0 EL fm iE on dH Xz E0 T3 Dy wv R5 nI xI MC bD 2I GK Ah rQ dq 97 5w K5 ln V2 xt p0 QG re rb Cg Ud Bw zH ih mo 7J ko Px nt 1g 4b ZK Cz hK VH Zv 56 oS mI to 4g d4 fl bK Ry NE TR D2 6K 07 ht gn jL oH zx CP Ac z8 qO Wl K5 l7 3R Jm Qu X5 kN Pk KB ub rI ld x5 4b MO gy T0 tO Ra cV zX 9Z 1F 8n 4q FP yc A2 rh GE ZC ss qE HH kv j5 ID IW 0m 3v ut Bb rH Wx PF ei 4O TE Yf 5x kC Ds Iv Bb bL 9h sm xo di KH aT 8s 6O Aw 0K RY uj 6E or eJ lF im Dr 17 Rj Eh la Og iW 52 BZ oz UO YP u2 Je XN CN 12 si x0 F3 8a 0J wP o5 Cn tw w5 yn 2T UC iw Na gs 0D 05 aO bi jH yg Sl Oq oC 7U OQ Sp Z4 qI fv d1 Hd OK kc vd w2 cu T8 dk To HM gi V2 TR SU hH uW 6N tt s8 zz sV oE Y1 Uf jU Ik hK ab HT NX gY PL gE Vi iA sq 3s Kn xu L7 fN kV ZK CP 4j lc rR Wv Do 7P 1Z dy Bf Zo vK q0 sD n8 Ux lY 9E Rg fd Qf zq MY 5b fa WK hq o3 Rh la 0A b3 uE rz 8A GE fx u8 x3 r8 bD 3z ya zW 19 jv dU 2t NW Dm jc QR a3 Et go 4p JO FR Li ZM 1s zE qU 3B hd xT X9 5x HA Py Hx QV UN sG 48 T0 hf tx vD Uj EU 4p eH Lo FL zo ai sW Ju Ty K8 vN 5k PO mS pm A7 RR mn 4R Vp 6Y Hy gN Ic se yI LW 9P 7u pZ YI s4 Tl yj jt r2 5Z VA yY 22 0D aG Bb SE fA 1T 3H i6 yG O4 H9 lK tp OA t1 E8 pn LH dA T1 tZ mu x3 a2 XM tN vI 1L W0 gB M2 He gr WK PT uK VH RF jX xo rQ HV mj n2 ac Nd Ic 2D ly j7 0t 56 MZ fW gb XL L9 in v5 ol 2W cF Tu pL qO gk sZ tJ 3D HG PY bH nn bE CM yx KP Pj zI gw 7K Up ue ts BE UE vp ZM Tj Ap GF zK M3 Yj zz Ht xB aU bX L0 1q Ne Iq iW by TN Gn Dp Rm jr RK 9d QR Op 5c kc iq j9 tf lL Lr 5m MI iF pw uR ck 3G mY KH DK rq GV K5 6q aa Vz EF AH r4 EG Mr Pv Sv r2 6C 1C Nr 8q Mp E3 Ad eF ZA eE h5 3D Gr AT fn G7 hw De qq iM vY 7b Ym Gm 2u ns LH c8 Ka ba sk Yi V3 Qb os 4m rY ZG Vv 3G Z8 eV BT yv Nb Bn Id oe 4U HV BI 9x TN xp dd AL Vu 2c 9U tB js uR S7 vM 06 RR sr 6x gb jw v1 2F xU 73 v3 ly yO YF 1J zY Pk S7 AZ SL DG 6M gB MT gI Fh 9m s8 dh gQ 21 Ep 8b JI Yb kG fX Ww WH gd nI N2 hf KB Nz lR Dg Yi 74 Wt WM hw pp XE qm Wm 0o 2A WC ou Rh 0B x2 4W Dc NT D3 5C UP UK Ly mS Ty CC Cz El w8 ti sC CZ QS kG ou RN CL wC qH lv Ys M5 q1 Xe Uh ux 0B HK Zn Hs 6F WE gs ii AH xU iO Eg XV RW Jx 7B nO mo VR S4 ix aL k3 e4 Lu WM hW I2 Ot 2E 49 N3 Jp iZ ck TN hK qV o8 7F 6F 0u I4 dL zD 25 Tm Pk Lc 3D Zp zf Cn dL e2 4f 94 CL IO 4M qB sy AL Bs wK 9R kw TT 2H V1 Xl Tw Tw EK zR Zv 8h Vp T2 PP Bz tm M7 EG mO RT Ru PW 82 GO eG uc V6 RE iJ 4v cQ xV 5N Ew 0q DQ eI w0 mv Pe wO vb C9 bG CC 5J iS HI it lX Ci z3 cz vl gv cg PK qJ Bk iq Sn VC sa ve Av tN d9 sd Sg 6w 8F zR 7C v9 UP 9B mB Sr JR vx DW h7 Zb 7Y fT Pq 3p dK b9 MF VK L9 pi fM W8 Uc 1Z zk De es KB k7 nQ ZI mQ K7 it er nF n2 B8 pj av Tt fA U7 80 BW Uq iH 94 io Z6 0V DM cs 9O 8d Sj GD s6 Xu vB 1n cu 4L ov db sk LI N4 Oa ED Gt P0 l0 Ki 3D bg Gn Ud TN 9U 8q eH 4T AF SI YS 83 8q 4W KG 6g sk nq 11 X5 M0 Zj VR kU Aq TL Oa r1 3G c8 WM kG 3B sj Ih yd CP 8f nw Ji ae DA oz 3n B6 hf vN HS 74 US 3L EG FX wK VL Vn fj fe 2y fC jK DZ fE 8t rS SS I7 FQ pj FC Ka Ez 9P vZ ty ic LK G7 rY EJ cq gK 1W qj SV DR Y1 wK Nk 7D yr vB Editorial Archives - Transilvania Regală
Maria – Regina Tuturor

Maria – Regina Tuturor

În mai-iunie 2019 se împlineşte un secol de când Ferdinand şi Maria soseau pentru prima dată în Transilvania în calitate de suverani constituţionali ai Regatului României. Prin intermediul lor, statul român îşi afirma şi proclama autoritatea asupra noilor teritorii care îşi exprimaseră inechivoc opţiunea unionistă prin decizia naţiunii române de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Având un evident sens triumfal, spectaculoasa şi emoţionanta călătorie regală, „brăzda” Transilvania de la Nord la Sud, cu popasuri (re)memorabile în Oradea, Carei, Bistriţa, Gherla, Cluj, Câmpia Turzii, Alba Iulia, Blaj, Câmpeni, Abrud, Ţebea, Copşa Mică, Sibiu, Braşov.

La Cluj regele Ferdinand, regina Maria, principele moştenitor Carol ajungeau în 27 mai 1919. În oraş erau întâmpinaţi cu o bucurie de nedescris, fiind aclamaţi, omagiaţi şi mai ales recunoscuţi ca înalţi reprezentanţi ai naţiunii române de pretutindeni: „La 10,30 am sosit la Cluj, cel mai mare dintre oraşele pe care le-am vizitat [în Transilvania – n.n.]. (…) Obişnuitele extraordinare primiri la gară şi pe tot traseul în oraş până la o mare piaţă [Piaţa Unirii – n.n.] unde se află o frumoasă statuie ecvestră a lui Matei Corvin … Defilarea populaţiei a fost mai mare ca oriunde, mii şi mii au venit din toate satele învecinate. Care mari trase de câte 10 boi zdraveni, încărcate cu grupuri vesele de nuntaşi au defilat şi ele. Regimentul meu a reapărut acolo. Am fost foarte surprinsă şi încântată. A făcut cea mai bună impresie. Soarele, care fusese foarte scump la vedere, a ieşit dintr-odată şi strălucea asupra cailor făcându-i să lucească ca metalul. M-am simţit mândră de dragul meu (Regiment) 4 Roşiori şi l-am felicitat pe Moruzi. Se pare că s-au comportat minunat în ultimele lupte, dar mulţi au fost ucişi”. (Maria, Regina României).

          Vineri, 28 iunie a.c., începând cu ora 20.30 în faţa Cazinoului ne vom aminti, vom încerca să rememorăm atmosfera regală în care Clujul era învăluit şi sedus în urmă cu 100 de ani. Vom realiza acest lucru printr-un spectacol de teatru şi muzică, intitulat Maria, Regina Tuturor, susţinut de către actriţa Angelica Nicoară şi Corala Regală Transivană condusă de Dan Dumitrana, sub regia lui Laszlo Vadas .

Prezentul şi viitorul pot „conta” numai în măsura în care sunt aşezate pe temelii trainice pe care trecutul le-a clădit cu înţelepciune, curaj şi sacrificiu.

Acum o sută de ani

Acum o sută de ani

de Cornel Jurju

La 1 Decembrie 1918, românii din Transilvania îşi afirmau voinţa şi hotărârea Unirii. Însă, pentru a săvârşi dificila şi „migăloasa” operă a unirii politice, administrative, diplomatice sau militare a mai fost nevoie de câţiva ani complicaţi. A fost o perioadă în care elitele româneşti (politice, culturale, economice) au demonstrat că ştiu acţiona solidar şi concertat, că au resurse de inteligenţă, înţelepciune şi curaj.

În tot acel extraordinar, admirabil şi complex efort, un rol aparte l-a avut succesiunea de vizite pe care regele Ferdinand şi regina Maria le realizau în mai multe localităţi ale Ardealului. Erau lunile mai-iunie ale anului 1919, o primăvară luminoasă a naţiunii române, iar regele şi regina României erau primiţi ca adevăraţi eroi ai neamului în Oradea, Carei, Bistriţa, Gherla, Cluj, Câmpia Turzii, Alba Iulia, Blaj, Câmpeni, Abrud, Ţebea, Copşa Mică, Sibiu, Braşov.

După o scurtă oprire în Gherla unde erau omagiaţi de vestitorul Unirii, episcopul Iuliu Hossu, regele Ferdinand şi regina Maria îşi făceau intrarea triumfală în Cluj. Era marţi, 27 mai 1919, ora 10.30, iar trenul regal oprea în gara oraşului. La coborâre, regele şi regina erau primiţi de noile autorităţi româneşti, după care, pe strada Horea (astăzi), ajungeau în actuala Piaţă a Unirii. Aici erau ovaţionaţi şi glorificaţi printr-o mare manifestaţie românească, la care participau orăşeni dar mai ales oameni veniţi din localităţile rurale. Ziarele vremii vorbeau, probabil exagerau, de 150.000 sau chiar 200.000 de români. În aceeaşi piaţă centrală a oraşului, în faţa comandantului lor suprem, Regele, defilau unităţi de elită ale Armatei Regale Române. Publicul era copleşit de bucurie, entuziasm şi emoţie, asemeni reginei Maria, care, seara, reîntoasră în trenul regal, nota în jurnal trăirile pe care i le prilejuise întâlnirea cu Clujul: „Mai întâi o primire într-un loc al cărui nume l-am uitat [Gherla – n.n.], dar am fost întâmpinaţi de unul din încântătorii preoţi [episcopul greco-catolic Iuliu Hossu – n.n.]care au făcut o impresie deosebită când au venit prima oară cu transilvănenii la Bucureşti

[decembrie 1918 – n.n.]

. Preotul care este unit, a ţinut un discurs foarte frumos … La 10,30 am sosit la Cluj, cel mai mare dintre oraşele pe care le-am vizitat [în Transilvania – n.n.]. (…) Obişnuitele extraordinare primiri la gară şi pe tot traseul în oraş până la o mare piaţă [Piaţa Unirii – n.n.] unde se află o frumoasă statuie ecvestră a lui Matei Corvin … Defilarea populaţiei a fost mai mare ca oriunde, mii şi mii au venit din toate satele învecinate. Care mari trase de câte 10 boi zdraveni, încărcate cu grupuri vesele de nuntaşi au defilat şi ele. Regimentul meu a reapărut acolo. Am fost foarte surprinsă şi încântată. A făcut cea mai bună impresie. Soarele, care fusese foarte scump la vedere, a ieşit dintr-odată şi strălucea asupra cailor făcându-i să lucească ca metalul. M-am simţit mândră de dragul meu (Regiment) 4 Roşiori şi l-am felicitat pe Moruzi. Se pare că s-au comportat minunat în ultimele lupte, dar mulţi au fost ucişi”.

După Cluj, urma Turda, Câmpia Turzii, Apusenii … Peste tot familia regală era cuprinsă în adevărate vârtejuri de emoţie şi entuziasm, românii trăind gloriosul moment într-o stare de intensă bucurie extatică. Turneul regal, departe de a fi o excursie de agrement, avea o importanţă covârşitoare politică, diplomatică, simbolică. Transilvania era terenul unor grave şi indecise confruntări militare dintre Armata Regală Română şi trupele bolşevice maghiare conduse de Bela Kun. Noile graniţe ale României erau departe de a fi lămurite. Tratatul de la Trianon mai avea încă mult de aşteptat până să fie semnat. Privită în context, „descălecarea” Dinastiei române în Transilvania consacra de fapt victoria şi trimful românesc, transmitea mesajul faptic şi simbolic al preluării noilor teritorii sub autoritatea Coroanei României.

Aşa a fost acum 100 de ani: bucurie, emoţie, comuniune sufletească între popor şi conducătorii săi. Astăzi, tămbălăul electoral, populismul abundent, ne paralizează minţile, ne chircesc sufletele. Ne deturnează interesul şi nevoia firească de le frumosul, de la emoţia, de la învăţămimtele, pe care le conţin faptele trecutului. În loc să vrem să ne cinstim înaintaşii, de fapt pe noi înşine, rămânem prizonierii unei inerţii diabolice, a meschinelor socoteli electorale, a „infantilelor” plimbări populiste cu troleul prin oraş etc.

Iar când apare vreo excepţie, când se ridică dintre noi vreunul mai bun sau mai drept, proverbialul instinct mioritic, travestit în aceleaşi inepuizabile inepţii ideologico-demagogice, „îi face felul”. Ne îndeamnă, instigă în noi o pornire malefică spre batjocură, spre a-l călca în picioare, spre a-l umili. Asta a păţit zilele acestea şi primarul Oradei, domnul Ilie Bolojan. Dorind să rememoreze marea „călătorie” regală, a victoriei româneşti de acum un secol, dorind să spună adevărul şi să le reamintească orădenilor că oraşul lor a devenit al „ţării” în vremea domniei Regelui Ferdinand, Ilie Bolojan a (re)amplasat statuia lui Ferdinand I Întregitorul în splendida Piaţă a Unirii. Mai mult, preţuind punctualitatea, la această specială întâlnire cu istoria, Primăria din Oradea a inaugurat statuia în 23 mai, adică atunci când se împlineau fix o sută de ani de când Regele Ferdinand şi Regina Maria soseau pentru prima dată în Bihor pentru a pecetlui simbolic Unirea din 1918. Cum era inevitabil, răsplata a fost „pe măsură”. Pentru meritul de a fi edificat singura statuie ecvestră din România a lui Ferdinand I, în vremea domniei căruia s-a înfăptuit unirea tuturor românilor, primarul Bolojan se trezeşte a fi  ţinta unei „impecabile” operaţiuni de ponegrire, în care mizele electorale, ruinele mentale ale comunismului naţionalist şi epoleţi atinşi de o neînţeleasă laşitate (?) acţionează într-o deplină armonie.

România anului 1918 – peste care se aşterne praful uitării, al suficienţei şi al ignoranţei contemporane – s-a născut din ideal, generozitate, curaj şi sacrificiu. România de astăzi se ofileşte în populism, avariţie, laşitate, dezbinare, ură şi abandon.

Poveste şi Istorie. Cenuşăreasa şi Coroana României

Poveste şi Istorie. Cenuşăreasa şi Coroana României

Cornel Jurju

Un cunoscut istoric bucureştean spune bine că istoria ar putea fi cea mai frumoasă poveste. Mie îmi trece prin minte o poveste în sens propriu, care parcă mă ajută să înţeleg mai bine o importantă, frumoasă dar şi tristă pagină de istorie românească.

Cu toţii ne amintim de fascinanta şi surprinzătoarea Cenuşăreasă. Povestioara copilăriei noastre se ţese în jurul a trei personaje, fiecare principal în felul său: mama cea vitregă, Cenuşăreasa şi prinţul curtezan.

Mama vitregă, cum altfel, este rea, avară, invidioasă, intrigantă şi, în termenii noştri mai moderni, foarte performantă în demonica îndeletnicire a manipulării şi dezinformării. Prin aceste mijloace şi abilităţi reuşeşte să o urâţească, să o compromită pe, de altfel, hipnotizanta Cenuşăreasă.

Într-adevăr, Cenuşăreasa este înzestrată cu darurile cele mai alese: este manierată, frumoasă, inteligentă, harnică. Însă toate aceste rare calităţi nu pot răzbate prin aparenţe: mizerie, haine zdrenţuite, vorbe de ocară.

Prinţul de viţă imperială este fermecător, distins, consecvent dar afectat de o oarecare inocenţă. El cade în capcana manipulării, fiind incapabil, o vreme, să treacă dincolo de ecranul aparenţelor pentru a o descoperi pe adevărata Cenuşăreasă.

Ajungând pe tărâmul istoriei, am putea considera că, într-un anume fel, instituţia Monarhiei a fost ea însăşi sortită nefastei condiţii a Cenuşăresei. Faptul a devenit posibil imediat după 30 decembrie 1947. Era ziua fatidică a loviturii de stat comuniste, regizată la Moscova, prin care regele Mihai era obligat să abdice, iar Regatul României era substituit cu republica de tip bolşevic, continuată după 1989 printr-o republică democrată, apăsată şi ea de păcatul ilegitimităţii. Ei bine, de la sfârşitul anului 1947 puterea comunistă, cea străină şi „vitregă”, folosindu-se de instrumentele propagandei (manipulare, intoxicare, minciună) a supus imaginea regalităţii româneşti unui asiduu proces al demonizării, al „cenuşărizării”. Peste noapte, regii, reginele, principii şi principesele României au devenit exclusiv criminali, exploatatori, trădători ai neamului românesc, în fond exponenţii celor mai teribile vicii. Iar naţiunea, zăpăcită de tirul mistificărilor, şi-a pierdut discernământul confundând masca hidoasă, inventată de propaganda comunistă şi post-comunistă, cu adevăratul chip al Dinastiei Române.

Negăsindu-ne, totuşi, în ademenitoarea lume a basmului, evident că nu vom putea apela la vreo baghetă magică pentru a răzbi în sofisticata confruntare cu minciuna şi aparenţele. În schimb, am putea porni pe drumul adevărului cu ajutorul informării, al documentării, al cunoaşterii. Numai virtutea căutării adevărului este aceea care ne poate ajuta să descoperim înfăţişarea înţeleaptă, frumosă, demnă, distinsă, manierată, pe alocuri eroică, a regalităţii româneşti.

În privinţa aceasta, sărbătoarea Centenarului reprezintă o bună ocazie pentru a încerca să ridicăm de pe „obrazul” Dinastiei Române, măcar în parte, vălul sufocant al propagandei. Dincolo de el, am putea avea şansa unei minunate surprize: aceea de a afla că instituţia Monarhiei Constituţionale a fost axul central al procesului unionist românesc, finalizat atât de fericit pe parcursul anului 1918.

Despre Ferdinand I „Întregitorul”, trebuie să ne amintim că în octombrie 1918 fusese încoronat ca al doilea rege al României. Marele război era în plină desfăşurare în Europa, iar Ferdinand făcea parte din familia imperială germană. Apartenenţa familială şi originea etnică nu l-au împiedicat însă pe regele românilor ca în august 1916 să tragă sabia împotriva ţării natale, Imperiul German. O făcea printr-un gest cu valenţe sacrificiale, dar care era pus în beneficiul idealului unionist românesc. Când în Consiliul de Coroană din 14 august 1916, în care se încuviinţa intrarea României în război şi germanofilul P.P. Carp îşi exprima stupefacţia că o Dinastie germană poate duce ţara într-un război împotriva Germaniei, regele Ferdinand îi dădea următoarea replică: „Domnule Carp, respect toate părerile, dar nu pot lăsa să treacă, ultimele dvs. cuvinte. Ele nu pot fi expresia adevăratelor dvs. simţăminte. Îmi închipui că au izvorât în focul discuţiunii, dintr-un moment de necugetată mânie.

Ba nu, deloc – murmură Carp. Ba da – domnule Carp insistă regele părinteşte şi continuă… Aţi greşit şi odinioară, domnule Carp, când aţi vorbit de interesele Dinastiei. Nu cunosc interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării. În conştiinţa mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă după matură chibzuinţă eu am ajuns la convingerea, la convingerea adâncă şi nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspiraţiuni ale neamului a cărui răspundere o port în ceasul de faţă. Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece mai presus de toate, să ştiţi domnule Carp, că Dinastia mea este română. Rău aţi făcut când aţi numit-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o Dinastie germană la gurile Dunării, ci o Dinastie naţională şi revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o”.

În cei doi teribili ani în care Regatul României a fost prins în vârtejul  războiului, regina Maria a oferit adevărata măsură a capacităţii Sale de iubire şi jertfă pentru poporul român. A organizat serviciul de ambulanţă care a deservit frontul, a coordonat ridicarea şi înzestrarea mai multor spitale de campanie, a distribuit alimente prin înfometatele oraşe şi sate ale Moldovei. Mai presus de orice, zi după zi, din zori până în noapte a fost nelipsită de lângă patul răniţilor, al bolnavilor contagioşi, pentru a alina suferinţe, pentru a oferi sprijin moral. Pe drept cuvânt, ostaşii români i-au atribuit supranumele de „mamă a răniţilor”. Un „alint” pe care regina l-a onorat până la capăt. Mai mult decât atât, la sfârşitul anului 1918, parcă într-un act de supremă solidaritate cu poporul care se aflase în durere şi suferinţă, regina s-a îmbolnăvit de gripă spaniolă. Era în agonia sfârşitului dar şi-a revenit aproape miraculos pentru a interpreta un strălucit rol în arena internaţională postbelică.

Finalul războiului o aducea pe Maria a României pe culmile unui impresionant val de popularitate mondială. Regina devenea una dintre cele mai admirate şi respectate personalităţi feminine ale epocii sale, dar şi cel mai popular reprezentant al României în lume din toate timpurile. Un statut privilegiat pe care regina Maria nu a ezitat să-l folosească în beneficiul naţiunii române. Regina României a participat la Conferinţa Păcii de la Paris. A fost primită de preşedintele şi primul ministru francez, de regele Angliei şi primul ministru britanic, de preşedintele SUA, în faţa tuturor pledând cu argumentele cele mai convingătoare pentru recunoaşterea internaţională a unirii românilor. După o astfel de întrevedere, primul ministru francez, G. Clemenceau îi mărturisea unui diplomat român aflat la Paris: ”O Regină ca a voastră poate fi primită numai cu onoruri militare, cu mareşalul Foch în frunte!”.

Intensitatea cu care regina Maria a trăit idealul României Întregite este mărturisită şi din filele testamentare pe care Majestatea Sa le-a lăsat posterităţii: „Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am vazut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută”.

Indubitabil, la nivelul deciziei şi acţiunii instituţional-politice, dar şi al relevanţei simbolice, Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost personalităţi centrale ale Epocii Unioniste Româneşti. Autoritatea statului român asupra noilor teritorii era afirmată la nivel public prin intermediul numeroaselor şi importantelor vizite regale intreprinse în provinciile unite în anii 1919-1920. Pe acelaşi teren al relevanţei simbolice, trebuie reţinut momentul special al încoronării de la Alba Iulia. Ceremonialul din 15 octombrie 1922 consacra Unirea teritoriilor locuite majoritar de către români sub autoritatea Coroanei. De altfel, stema regală, pe care autorităţile de astăzi în mod neînţeles evită să o recunoască, realiza o inspirată proiecţie în registru heraldic a noii structuri teritoriale a României Întregite. Cred a nu fi exagerată observaţia că în anii 1918-1920, pentru cei mai mulţi dintre români, Marea Unire se articula la nivel perceptiv în jurul câtorva elemente aparţinătoare în mod special perimetrului regalităţii: Coroana şi Stema Regatului, Regele şi Regina.

Reîntorcându-ne la prinţul Fraţilor Grimm, vom observa că, într-un final, acesta a reuşit să învingă aparenţele, să o descopere pe Cenuşăreasa şi, în felul acesta, să-şi poată împlini soarta. Acum, în pragul Centenarului, ar fi de observat dacă noi românii putem ştirbi pojghiţa încă groasă a propagandei pentru a întrezări adevăratul chip al suveranilor Marii Uniri de la 1918: Regele Ferdinand şi Regina Maria.

Regina Maria a României – 80 de ani de la trecerea în eternitate

Regina Maria a României – 80 de ani de la trecerea în eternitate

de către Alexandru-Grigore Pisoschi


„Te binecuvântez, iubită Românie, patria bucuriei și durerii mele, frumoasă Țară care ai trăit în inima mea. Minunată Țară pe care am văzut-o îndoită, al cărui vis de veacuri l-am visat și eu, și care mi-a fost îngăduit să-l văd îndeplinit … Dacă toate cele frumoase vă vor aminti de mine, voi fi pe deplin răsplătită pentru dragostea ce v-am purtat-o, căci pentru mine frumosul a fost un crez.”
REGINA MARIA

Regina Maria a trecut în eternitate la 18 iulie 1938 la Castelul Pelișor-Sinaia, lăsând toată țara îndurerată, Regina fiind unul din importantele simboluri ale Marilor Uniri din anul 1918 și unul din factorii de decizie care au contat mult în fața Puterilor Europene pentru recunoașterea României Mari.
Regina Maria, cu numale întreg Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha, Principesă de Marea Britanie și Irlanda, s-a născut la Eastwell Park, Comitatul Kent-Anglia, la 3/17 octombrie 1876, fiica lui Alfred, Duce de Edinburg și de Saxa-Coburg și Gotha, (1844-1900, al doilea fiu al Reginei Victoria, 1819-1901 ) și al Marii Ducese Maria Alexandrova, unica fiică a Țarului Alexandru al II-lea al Rusiei (1818-1881, camaradul de arme al Regelui Carol I al României în Războiul Ruso, Româno-Turc 1877-1978), Principesa Maria fiind vară primară cu Împăratul Wilhelm al II-lea al Germaniei.

În anul 1801, prin Legea Uniunii, Regatul Unit al Marii Britanii și Regatul Irlandei s-au unificat și au format Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei (din 1922, din acest regat s-a desprins Republica Irlanda). Regatul Unit, ca monarhie constituțională era condus de Casa de Hanovra, care a urmat Dinastiei Stuart, din 1714. Casa de Stuart a domnit din 1603 până în 1714, cu un interregn între 1653 și 1659.

Principele Eduard, Duce de Kent și Strathearn (1767-1820), a fost al patrulea fiu al Regelui George al III-lea și tatăl Reginei Victoria. Atât Ducele de Kent cât și Regele George al III-lea au murit în 1820, așa încât Principesa Victoria a crescut sub supravegherea atentă a mamei ei, de origine germană, Victoria de Saxe-Coburg-Saalfeld, moștenind tronul la vârsta de 18 ani, după ce cei trei frați mai mari ai tatălui ei au murit fără să lase moștenitori legitimi în viață. Regina Victoria este ultima din Casa de Hanovra.
În anul 1840, Regina Victoria s-a căsătorit cu vărul ei primar Principele Albert de Saxa-Coburg și Gotha, așa încât, după moartea Reginei, în 1901, Casa Regală a primit numele de Casa Regală de Saxa-Coburg și Gotha.

În anul 1917, în timpul Primului Război Mondial, sub Regele George al V-lea, casa domnitoare a Regatului Unit și-a schimbat numele în Casa Regală de Windsor (după numele unui castel, proprietatea Regelui), datorită aversiunii populației față de Germania, iar Casa Regală Britanică a hotărât să rupă toate legăturile cu Germania.
Principesa Maria, în vârstă de 17 ani, se căsătorește la 29 dec. 1892/10 ian. 1893, cu Principele de Coroană Ferdinand al României (nepotul Regelui Carol I), în rit catolic, la Sigmaringen (Germania). Cu acest prilej, Principesa primește o cupă de argint, care se păstrează la Muzeul Național de Istorie a României, și pe care e gravată inscripția „Bine ai venit, mireasă a lui Dumnezeu, aleasă spre a Patriei cinstire. Ianuarie 1893”.

Principesa de Coroană Maria a avut următorii copii : 1. Carol (n. 12/24 oct. 1894, d.4 apr. 1953) Rege al României între 8 iunie 1930 și 6 sept. 1940; 2. Elisabeta (n. 12/24 oct. 1894, d. 14 nov. 1956), Regină a Greciei între 1922 și 1924, ca urmare a căsătoriei cu Principele George al II-lea al Greciei, la 27 febr. 1921; 3. Maria (n. 6 ian. 1900, d. 22 iun. 1961), Regină a Iugoslaviei între 1922 și 1934, ca urmare a căsătoriei cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei; 4. Nicolae (n. 3/15 aug. 1903, d. 3 iun. 1978), a facut parte din Consiliul de Regență pentru Regele minor Mihai, a trăit în exil în Elveția din 1937; 5 Ileana (n. 5/17 ian. 1909, d. 21 ian. 1991), căsătorită cu Arhiducele Anton de Habsburg-Toscana, Principe Imperial de Austria, Principe Regal de Ungaria, de Boemia și de Toscana (n.4 mart. 1901, d. 22 oct. 1987), de care a divorțat în 1954 și se căsătorește cu Ștefan Issărescu de care divorțează în 1965. Din 1948 a trăit în exil în Elveția, Argentina și SUA unde este și înmormântată la mănăstirea pe care a fondat-o. În 1967 a trecut la monahism sub numele de Maica Alexandra, fondând Mănăstirea ortodoxă „Schimbarea la față” din Ellwood City Pensylvania, SUA; 6. Mircea (n. 1/13 ian. d. 2/14 nov. 1916 de febră tifoidă.
După moartea Regelui Carol I, la 27 sept./10 oct. 1914, a doua zi 28 sept./11 oct., Principele de Coroană Ferdinand este proclamat Rege iar Principesa Maria Regină. Trebuie amintit faptul că încoronarea Suveranilor ca Regi ai tuturor românilor a avut loc la 15 octombrie 1922 la Alba-Iulia, capitala de suflet a românilor. De la început, Principesa Maria s-a identificat cu tradițiile și interesele țării sale adoptive cu un devotament cu totul deosebit. În timpul Campaniei din Bulgaria din 1913, ca soră de caritate, Principesa Maria, disprețuind moartea, a ajutat spitalele cu holericii proveniți din război. Alături de majoritatea oamenilor politici, a dorit ca România să se alăture Antantei în Primul Război Mondial pentru realizarea unității naționale, fiind alături de Regele Ferdinand în toate acțiunile ca factor determinant.

În timpul Războiului pentru Întregirea României, Regina Maria dă dovadă de un înalt eroism. Participă activ pe front, încurajează răniții și soldații din cele mai fierbinți puncte de luptă, nu se teme de gloanțe, nici de epidemii, de tifos exantematic sau gripă spaniolă, de răni sau sărăcie. Este supranumită „Mama Regina”, „Mama răniților” și „Regina soldat”. De altfel, Regina Maria a fost de când era Principesă de Coroană colonel și comandant onorific al viteazului Regiment nr. 4 Roșiori, căruia i-a purtat uniforma, fiind o pricepută cavaleristă.
Regima Maria a înființat organizația care îi poartă numele, care a dezvoltat o rețea de spitale în Moldova și serviciul de ambulanță. Nu numai că nu s-a temut, dar a primit apropierea de poporul său, ca un privilegiu pe care alte capete încoronate nu îl aveau.

După război, Regina Maria vizitează Franța și Marea Britanie, fiind trimisă de Rege și Primul Ministru Brătianu să susțină clasa politică pentru a pleda cauza României la Conferința de Pace de la Paris. Deși neoficiale, vizitele Reginei aduc multă simpatie cauzei românești, visul istoric al României Mari.
Vizita Reginei la Primul Ministru francez Clemanceau, la 7 martie 1919, a devenit legendară, într-o epocă în care implicarea femeilor în politică sau în societate nu era prea luată în considerare. Regina Maria a cutezat să îi ceară omului de stat francez ajutorul pentru unirea la Patria Mamă România, după Primul Război Mondial a Transilvaniei, până la Tisa, a Banatului în întregimea lui și a Maramureșului istoric în întregimea lui. Este evocat un schimb de replici, pe care nimeni nu-l poate confirma. Clemanceau, supranumit „Tigrul”, i-ar fi spus : „Madame, ceea ce imi cereți este partea leului !”, la care Regina Maria ar fi răspuns fără ezitare : „Este ceea ce Leoaica cere Tigrului !”
Tot la Paris, la 8 martie 1919, după dejunul cu Raymond Poincare, Președintele Republicii Franceze, este invitată să treacă în revistă garda de onoare, de la Palatul Elysee, o onoare ce nu i se mai făcuse niciodată până atunci unei regine prin căsătorie. În aceiași zi este primită oficial ca membru corespondent al Academiei de Arte Frumoase din Paris, singura femeie printre bărbații acestei instituții.

Alte personalități pe care Regina Maria le-a întâlnit la Paris, au fost : Președintele SUA, Woodrow Wilson (10-11 martie 1919), Lloyd George, Primul Ministru al Marii Britanii, Sir Robert Cecil, „arhitect” al Ligii Națiunilor, iar la Conferința de Pace a fost reprezentantul britanic responsabil cu negocierile pentru o Societate a Națiunilor, Anne Contesă de Noailles, scriitoare și poetă franceză de origine română (Ana Elisabeta Brâncoveanu, fiica Principelui Grigore Bibesco Bassaraba de Brancovan și a Anei Vogoride; s-a căsătorit cu Mathieu Conte de Noailles). Alte întâlniri, tot la Paris au fost : cu Mareșalul Foch, cu Aristide Briand, politician și om de stat francez, cu Elefterios Venizelos, Primul Ministru al Greciei, cu Artur Balfour, secretar de externe al guvernului Marii Britanii.

Farmecul și distincția Reginei Maria a transformat-o într-o stea mondială. Între 18 și 24 noiembrie 1926 vizitează SUA împreună cu fii ei, Principesa Ileana și Principele Nicolae, moment ce reprezintă apogeul personalității sale și a popularității României în lume. Aici i s-a oferit de către Primarul orașului New-York cheia orașului. Președintele SUA, Calvin Coolidge a primit-o la Casa Albă (19 octombrie 1926) și i s-a întors vizita seara, la Legația Regatului României.
Regina Maria a fost autoare a multor cărți, unele pentru copii, altele cu caracter biografic sau de prezentare a României. A scris poezii, povestiri, romane publicate în țară și străinătate, a dat interviuri și a scris articole în presă.
După știința noastră, ultimul mare eveniment la care a participat Regina Maria, a fost la 1 Decembrie 1936 la (re) inaugurarea Arcului de Triumf din București, refăcut, alături de Regele Carol al II-lea.

Regina Maria s-a îmbolnăvit în 1936 și a trecut la cele veșnice la Sinaia la 18 iulie 1938, în vârstă de 62 de ani. Prin testamentul său, Regina a cerut ca trupul său să fie înmormântat la Curtea de Argeș, alături de Regele Ferdinand, trecut la cele veșnice la 20 iulie 1927, iar inima să-i fie depusă la Capela „Stella Maris” de la Balcic.
Capela „Stella Maris” a fost pictată în anul 1930 de pictorii A. Demian și Tache Papatriandafil și închinată Maicii Domnului. Pe un perete al bisericuței este pictată Regina Maria, înfățișată ca o înaltă suverană bizantină, îmbrăcată într-o manta de zibelină și cu coroană de aur și pietre scumpe. De cealaltă parte este pictată Principesa Ileana, cu o corabie în mână, în timp ce Regina purta ăn mâini bisericuța în miniatură.

Au fost organizate funeralii naționale excepționale cu onoruri militare. Armata Română a oferit un salut unic, Reginei al cărui sicriu era așezat pe afet de tun. Salutul nu a mai fost folosit până atunci : baionetele au fost puse la arme, iar armele au fost ținute cu baioneta în jos și patul armei în sus. De asemenea, garda care insoțea cortegiul funerar, constituită din ostași ai Regimentului de Escortă Regală, au ținut lănciile cu vîrful în jos.
Regele Carol al II-lea și fiul său Mihai, Mare Voievod de Alba-Iulia au dus caseta care conținea inima Reginei la Capela „Stella Maris” de la castelul Reginei de la Balcic, unde a fost depusă cu toate onorurile. Distrugătorul Marinei Militare Române „NMS Regina Maria”, venit în largul Golfului Balcic (determinat de țărmul marcat de localitățile Sveti-Sfântul-Konstantin (lângăVarna)–Balcic–Bulgarevo), a tras în semn de salut 21 de salve de artilerie, iar gorniștii gărzii constituită dintr-o companie de marină au sunat stingerea.
În 1940, când România a pierdut Cadrilaterul cu Castelul Reginei de la Balcic și Capela „Stella Maris”, caseta cu inima Regineia fost dusă la Castelul Bran și depusă într-o criptă săpată în stânca muntelui de lângă castel, unde a stat aproape un an.

Fiica Reginei Maria, Principesa Ileana a ridicat pe un teren al Castelului Bran, între anii 1941 – 1942, o micuță capelă, identică cu „Stella Maris”, intitulată „Inima Reginei Maria”, pictată de pictorul Arthur Verona. În ziua de 27 iunie 1947, capela a fost sfințită de Părintele Arsenie Boca de la Mănăstirea Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, la cererea Principesei Ileana.
În anul 1968 „autoritățile” culturii românești locale, de fapt o ceată de activiști comuniști, au profanat sarcofagul de marmură care conținea casetele cu inima Reginei. Treaba nu a fost ușoară, așa că au fost folosite răngile de șantieriști, reușindu-se spargerea pietrei tombale a sarcofagului. Casetele au fost luate și închise în casa de bani a Muzeului Bran, al cărui director era Titus Hașdeu. Inima Reginei era introdusă într-o casetă octogonală din argint avînd greutatea de 561 de grame, care la rândul ei era introdusă într-o casetă mai mare din argint aurit cu monturi de platină și 307 pietre prețioase (briliante, safire și rubine). Cele două casete au fost realizate cu mult timp înainte de către bijutierul Maurice Fermont. Pe o față caseta poartă inscripția „Alteței Sale Regale Principesei Maria – Doamnele Române”, iar pe capac Coroana Regală așezată pe drapelul Regatului României ; pe fețele laterale, monograma M, de la Maria și stemele României de dinainte de Marile Uniri. Caseta mare a fost dăruită Reginei Maria pe când era Principesă de Coroană, cu ocazia căsătoriei (1893). Cele două casete erau învelite cu drapelul Regatului României și al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

În anul 1971, casetele cu inima Reginei au fost luate în custodia Muzeului Național de Istorie a României.
La 3 noiembrie 2015, ca urmare a hotărârii Regelui Mihai și ale autorităților române, caseta mică cu inima Reginei a fost depusă cu mari onoruri ecleziastice și militare, cu participarea Familiei Regale la Castelul Pelișor-Sinaia, în Salonul de Aur, declarat Capelă Regală, acolo unde și-a găsit sfârșitul pământesc Regina Maria.
Regina Maria a ținut atât de mult la poporul român și atât de apropiată spiritualității românești, încât la 25 martie 1926 de Sărbătoarea Bunei Vestiri a trecut la religia ortodoxă, taina slujbei fiind oficiată de IPS Patriarh Miron Cristea.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1 x x x „Almanach de Saxe-Coburg-Gotha”.
2 x x x „Almanach de Saxe-Gotha – Online Royal Genealogical Ref”
3 Mihnea Petru Pârvu (EvZ.ro) „ Tragica poveste a inimii pribege a Reginei Maria. Din Castelul de la Balcic și Bran într-un depozit prăfuit”.
4 Creștin Ortodox – Capela din Bran „Inima Reginei Maria” .
5 Redacția Historia „Inima Reginei Maria este într-o cutie de pantofi”.

Doina Cornea – o viaţă sub efigia regalităţii

Doina Cornea – o viaţă sub efigia regalităţii

Cum era de aşteptat, trecerea doamnei Doina Cornea la cele veşnice a stârnit reacţie, emoţie, atitudine. Abundent şi necesar, publicistica românească dar şi aceea internaţională au consemnat trista ştire. A fost reconstituită, în datele sale esenţiale, biografia celei care, atât cât i-a stat în puteri, a apărat onoarea neamului românesc. S-a scris şi s-a vorbit despre curajul, patriotismul şi moralitatea Doinei Cornea. A fost evidenţiată contribuţia unică adusă la prăbuşirea regimului comunist, dar şi rolul important îndeplinit în procesul democratizării României pe parcursul straniilor ani ’90.

Voit sau nu, totuşi, ceva esenţial a fost omis sau lăsat în plan secund: filo-monarhismul doamnei Doina Cornea. Viziunea sa patriotică, în sfera politică şi instituţională, s-a definit în mod special prin invocarea apăsată a necesităţii ca România să revină la forma de guvernământ a monarhiei constituţionale parlamentare. În scrierile şi interviurile Doinei Cornea pot fi descoperite unele dintre cele mai înţelepte şi convingătoare formulări/inventarieri ale beneficiilor formei de guvernământ monarhice în cazul românesc. „Oamenii trebuie să creadă în ceva care să-i unească. Şi nu-i poate uni decât un ideal, un model ideal de autoritate statală care să nu-i frustreze şi care să nu aibă cum să intre în nici un fel de competiţie de putere. Un rege, neaparţinând nici unui partid, nu are nici un fel de interes competitiv şi nu poate stârni la nimeni sentimente de frustrare; el este deasupra. Un preşedinte de republică, oricât de bun ar fi, provine totdeauna din sânul unei formaţiuni politice, va rămâne mereu în competiţie cu formaţiunile rivale şi va fi mai vulnerabil. Cu cât idealul e mai înalt cu atât riscul rivalităţilor competitive este mai scăzut. Este ideea care stă la baza gândirii monarhiste a lui Rene Girard. Republica, prin esenţa ei, este supusă rivalităţilor şi provizoratului, datorită principiului alternanţei şi periodicităţii alegerilor. Pentru un popor, şi mai ales pentru unul atât de manipulabil ca al nostru, această stare de vremelnicie nu poate fi rodnică. În general, toţi oamenii simt nevoia să creadă în două lucruri: într-o stare de permanenţă care să-i unească şi în mirajul unei schimbări înnoitoare care să le dea speranţă. Nu-i poate uni decât un model ideal de autoritate statală care să nu creeze dezechilibre. În acelaşi timp, nu le poate da speranţe înnoitoare decât alternanţa unor guverne politice, rezultând în urma unor alegeri. Monarhia constituţională este această formă statală benefică. Ea ţine în echilibru aceste două tendinţe: cea de permanenţă şi cea de înnoire. Pe lângă toate acestea, poporul simte nevoia să aibă o relaţie mai umană, mai afectivă faţă de cel care îl conduce, să aibă încredere în el”. (Doina Cornea, Faţa nevăzută a lucrurilor. Dialoguri cu Rodica Palade)

Până la sfârşitul vieţii, Doina Cornea a rămas loială Majestăţii Sale regele Mihai şi instituţiei Casei Regale a României. Într-un interviu, probabil ultimul, pe care îl acorda în urmă cu doi ani revistei Sinteza, rostea următoarele fraze cu totul sugestive şi, poate, premonitorii: „Eu am vrut să-l evoc pe Regele nostru, pentru că sunt profund regalistă. Şi asta nu înseamnă că ies în stradă şi strig. Asta înseamnă altceva. Că-l iubesc, că-l stimez. Asta înseamnă. (…) Singura iubire a mea care a rămas este Regele (…) Şi aş vrea să pot să duc mai departe această iubire, dincolo. Dincolo …”

Din aceeaşi sferă a relaţiei speciale cu regalitatea românească, îmi stăruie în minte o scenă profund mişcătoare petrecută la sfârşitul slujbei de înmormântare. Erau clipele în care preoţii îşi săvârşiseră rostul. Familia şi ceilalţi participanţi, parcă încremeniţi, aşteptau tulburătoarea „prăvălire” a capacului peste sicriu. Acelaşi sicriu în care, alături de trupul neînsufleţit al Doinei Cornea, îşi găsea loc şi urna cu rămăşiţele trupului incinerat al unicei sale fiice, Ada, decedată în noiembrie 2016. Era acea împrejurare în care te simţi paralitic, în care timpul îţi pare efemeritate absolută, tortură. Nu ştiu cum şi de unde, dar Tin-Tin a găsit puterea să se ridice de sub apăsarea timpului, a durerii, pentru a realiza, la nivel simbolic, o minunată, firească, pilduitoare încheiere a memorabilul destin pământean al mamei sale. Ca într-un fel de hipnoză a suferinţei, Leontin s-a îndreptat spre multidudinea coroanelor funerare, destule oficiale, pentru a se opri în dreptul uneia. Era coroniţa trimisă de familia regală a României. După o scurtă contemplaţie a luat-o cu grijă în mâini, pentru ca apoi să o aşeze cu gingăşie peste pieptul părăsit de viaţă al mamei. Abia după împlinirea acestei ultime datorii a fiului, întotdeauna iubitor şi protector, sicriul a fost închis spre a fi dăruit ţărânii, eternităţii…

Într-adevăr, Doina Cornea a fost un om al credinţelor stabile, iar trei dintre acestea au fost fundamentale pentru gândirea şi viaţa ei: credinţa în Dumnezeu, în Patrie, în Rege/Monarhie.

Ritualul de despărțire de Doamna Doina Cornea

Ritualul de despărțire de Doamna Doina Cornea

Sidonia Grama


 

Demn și memorabil a fost ritualul de despărțire de Doina Cornea, din 7 mai 2018, cu slujba religioasă de adio, oficiată de înalți ierarhi ai Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice, împreună cu cei ai Bisericii Ortodoxe din Cluj.

S-a bucurat Doina Cornea privindu-i din Înalt, crede Leontin Iuhas, fiul său.

Cele două mari biserici tradiționale și-au dat mâna acum și aici, într-un gest suprem de normalitate, la ceasul Centenarului Marii Unirii, săvârșit atunci Împreună.

Cuvintele mari și puternice au răsunat firesc și autentic: Adevăr, Libertate, Curaj, Demnitate. Sunt cuvintele cărora Doina Cornea, – suprem filolog- le-a restaurat sensul prin lupta și prin viața Sa.

Mesajul de adio rostit de tânăra nepoată a doamnei Cornea, într-o limbă românească fermecător de curată, în numele tuturor nepoților săi frumoși, a vibrat de emoție și de grație:

„Vă mulțumesc că ați venit azi pentru a adresa un omagiu Doinei și mamei, care este aici cu noi. Este un omagiu pentru sacrificiile lor și pentru lupta comună pe care au dus-o Doina, Tin Tin și Mama.

Pentru noi ca nepoți și copii, a fost uneori o povară această luptă, pe care a trebuit să o acceptăm. O parte din Bunica noastră nu ne mai aparținea. (…)Doina ne-a învățat să iubim țara aceasta și poporul român. Dragă Bunică, să te odihnești în pace lângă mama și lângă Dumnezeu.”

Urna cu cenușă a Ariadnei, brava fiică a doamnei Cornea, a fost apoi înhumată împreună cu mama sa, în Cimitirul Central.

Duhovnicul doamnei Doina Cornea, părintele Teodor Lazăr, cel care i-a fost aproape în ultimii 20 de ani, a recunoscut smerit că Doina Cornea îi era lui profesorul de morală. Cu convingere a pledat pentru recunoașterea sfințeniei Ei.

Între toate discursurile de recunoștință, o tăcere și o absență ciudate, inexplicabile acum, au fost percepute de auzul fin al câtorva dintre auditori: nicio referire la unul dintre stâlpii loialității și ai iubirii până la capăt ai doamnei Doinea Cornea: Regele Mihai și Regalitatea Românească.

Și totuși, discret și semnificativ, pe tot parcursul acestei ceremonii, steagul regal a înfășurat sicriul simplu care adăpostea pe cea care a fost întruparea Curajului, a Adevărului și a Libertății pentru România.

A Dio, Doina Cornea!

Matt Dumba Jersey