fbpx
Ne vedem în Apuseni!

Ne vedem în Apuseni!

Ne vedem în Apuseni!

– sâmbătă la 12.00 –

 

          S-ar putea să ningă. S-ar putea să plouă. S-ar putea să fie noroi. S-ar putea să fie din toate câte ceva.

Cu toate acestea sau poate cu atât mai mult, vrem să ajungem la Troiţa Şuşmanilor pentru a omagia memoria celor care au luptat şi au murit pentru libertatea, pentru demnitatea, pentru nemurirea românilor.

Reamintim că plecarea spre comuna Mărgău se va realiza la ora 9.30, din parcarea (Vivo Cluj). La ora 10.30 vom ajunge în oraşul Huedin, de unde – împreună cu participanţii de aici şi din judeţele Bihor şi Sălaj – vom porni spre Troiţa Şuşmanilor.

“Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”!

Drumul Memoriei – Fraţii Şuşman

Drumul Memoriei – Fraţii Şuşman

Fraţii Toader şi Avisalon au fost ultimii supravieţuitori ai Grupului Şuşman din Răchiţele (jud. Cluj). Împreună cu tatăl lor, încă din 1948, cei doi porniseră pe drumul luptei anticomuniste, care pentru ei s-a dovedit fără întoarcere.

Pe parcursul unui deceniu, acolo în codrii Apusenilor, de la Huedin până la Câmpeni şi de aici până în Beiuş, Toader şi Avisalon au fost simboluri ale speranţei, curajului, libertatăţii, demnităţii. Au fost 10 ani cumpliţi în care tinerii fraţi Şuşman au devenit duşmanii de moarte ai dictaturii comuniste, fiind vânaţi zi şi noapte de către Miliţie şi Securitate.

Toader şi Avisalon au fost descoperiţi de trupele Securităţii în noaptea de 1 spre 2 februarie 1958 în şura familiei Florea din localitatea Tranişu (jud. Cluj). Au urmat ore lungi de confruntare, trupele de şoc nereuşind să se apropie de cei doi viteji. Într-un final, securiştii au decis incendierea şurii, fraţii Şuşman arzând în uriaşul incendiu dezlănţuit. „În momentul în care echipa [Securităţii – n.n.] a ajuns la gura podului a fost primită cu foc. Schimbul de focuri a durat aproape două ore, timp în care fraţii Şuşman, care se aflau în pod, au fost somaţi să se predea. Au existat şi câteva încercări de pătrundere în forţă din partea unei echipe de şoc, însă fără succes. Pentru a-i intimida s-a dat foc la o căpiţă de fân şi au fost din nou somaţi să se predea … S-a dat apoi foc la un colţ al grajdului. După incendierea grajdului, echipa de şoc a mai încercat să pătrundă de două ori în interior, însă de fiecare dată au fost întâmpinaţi cu foc de armă. La a treia încercare, nu s-a mai putut pătrunde din cauză că grajdul a luat foc complet. În acest fel bandiţii au ars… A doua zi s-a efectuat identificarea cadavrelor de către gazde [Floarea şi Romul Florea – n.n.], iar în urma autopsiei s-a stabilit că bandiţii au ars de vii”.

Toader avea 33 de ani iar Avisalon 29. Oamenii dictaturii comuniste îi numiseră „bandiţi”. În fapt, Toader şi Avisalon erau eroi adevăraţi. Cu mult înainte de a fi găsiţi în Tranişu, în acea noapte de iarnă geroasă şi înzăpezită, fraţii Şuşman aruncaseră zarurile destinului. Se hotărâseră să lupte până la capăt, adică până la obţinerea libertăţii: prin căderea comunismului sau prin propria moarte.

Cornel Jurju

Sâmbătă 1 februarie 2020 vom rememora eroismul luptătorilor anticomunişti din Grupul Şuşman. Evenimentul, organizat de Asociaţia Clubul monarhiştilor Clujeni, va avea loc de la ora 12.00 la Troiţa Şuşmanilor din comuna Mărgău (jud. Cluj)

 

Octav Bjoza, la evenimentul Drumul Memoriei

Octav Bjoza, la evenimentul Drumul Memoriei

La evenimentul comemorativ “Drumul Memoriei” care va avea loc în comuna Mărgău (jud. Cluj), în data de 1 februarie 2020 va fi prezent domnul Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România.

Octav Bjoza s-a născut la 11 august 1938 în Iași. Absolvent al Colegiului Național „Andrei Șaguna” din Brașov (1956). Între anii 1957-58 student al Facultății de Geografie-Geologie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.  A fost exmatriculat după ultimul examen din anul I și arestat de Securitatea din Iași la 25 iunie 1958 pentru că între 1956-1958 a făcut parte (împreună cu alți 14 elevi, studenți și muncitori) din organizația anticomunistă „Garda Tineretului Român” din Brașov. Judecat de Tribunalul Militar Brașov a fost și condamnat la 15 ani muncă silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea totală a averii pentru „crimă  de uneltire împotriva ordinii sociale”, pedeapsă redusă ulterior la 4 ani temniță grea.

Octav Bjoza

A executat pedeapsa în mai multe închisori și lagăre de muncă din care amintim: Codlea, Gherla, Brăila, Salcia, Periprava, Văcărești, Jilava, Galați, Strâmba, Stoienești, Salcia, Grind, Bacul 4-Grind, Codlea. A fost eliberat la 23 iunie 1962.

A fost împiedicat să își reia studiile superioare și a urmat cursurile unei școli tehnice postliceale de instalații pentru construcții civile și industriale. Ulterior urmează cursurile Facultății de Electromecanică din cadrul Universității din Brașov, pe care a absolvit-o în 1972.

A fost urmărit de Securitate de la eliberare până în 1989 și nu a fost membru al Partidului Comunist Român. 

În 22 decembrie 1989 a participat la evenimentele din Brașov fiind primul care a intrat în sediul Comitetului Central al PCR, fără ca ulterior să solicite recunoașterea calității de revoluționar.

În 1999 a primit titlul de cetățean de onoare al municipiului Brașov.

Din 2008 este președintele Asociației Foștilor Deținuți Politic din România (AFDP) și membru în Comitetul Internațional de Conducere al Asociației Internaționale a Foștilor Deținuți Politici (INTER ASSO).

A susținut numeroase conferințe publice, a oferit interviuri și a participat la emisiuni la radio și televiziune pe teme privind suferințele foștilor deținuți politici. A publicat volumele Garda Tineretului Român (Istoria unei organizații anticomuniste, 1956-1958), Editura Transilvania Expres, Brașov, ed. I – 1998, ed. II – 2008 și ed. III – 2010 (revăzută și completată); Victime și călăi, vol. I, Editura Transilvania Expres, Brașov, 2010; Octav Bjoza în mass media, vol. I și II, Editura Transilvania Expres, Brașov, 2010.

30 decembrie 1947 – deznodământul unei inevitabile tragedii româneşti

30 decembrie 1947 – deznodământul unei inevitabile tragedii româneşti

Cornel Jurju


Către finalul anului 1947, cam toată arhitectura instituţională a României moderne era dezafectată. Exista o singură excepţie: monarhia. O instituţie de tradiţie, care reprezentase coloana vertebrală pentru evoluţia istorică a României ultimilor 80 de ani şi care, recent, trecuse printr-un proces suplimentar de relegitimare generat de acţiunea regelui Mihai de la 23 august 1944. Asemenea realităţi, transformau monarhia în principalul obstacol ce se găsea în faţa ofensivei comuniste de preluare integrală a puterii instituţional-politice. De altfel, nu ar trebui privit ca o simplă coincidenţă faptul că atacul împotriva dinastiei a fost lăsat la sfârşit şi numai după o atentă şi de durată acţiune de pregătire a terenului.

În toamna acelui an, cel puţin din punctul de vedere al sprijinului instituţional, regele Mihai rămăsese singur în faţa tăvălugului sovieto-comunist. Partidele democrate, care fuseseră stâlpii de susţinere ai dinastiei, erau pulverizate, iar populaţia, cu toate că manifesta ataşament faţă de Coroană, era tot mai timorată şi pătrunsă de teamă. Totuşi, rezistenţa regelui Mihai la condiţiile de anduranţă politică de la Bucureşti, generate de la Moscova, reprezenta o surpriză inclusiv pentru liderii comunişti. De pildă, aceştia se aşteptau ca tânărul suveran să suporte tot mai greu situaţia creată în ţară şi, implicit, să renunţe de unul singur la tron. Unii dintre ei chiar sperau că, odată plecat în Anglia la nunta principesei Elisabeta (noiembrie 1947), regele va alege să rămână în Occident. Ar fi fost un scenariu convenabil. Puterea comunistă putea scăpa de corvoada încă unui abuz constituţional-politic, înarmându-se, în acelaşi timp, cu acuzaţia de trădare şi laşitate pe care să o poată folosi relativ credibil împotriva regelui Mihai şi a monarhiei. În respectivele împrejurări, nu-i greu de imaginat deranjul pe care îl producea în culisele puterii vestea reîntoarcerii regelui în Bucureşti (21 decembrie 1947). Cu toate acestea, probabil în conformitate cu sarcinile trasate de la Moscova, cazul monarhiei constituţionale româneşti trebuia închis până la sfârşitul anului.

Pe 29 decembrie 1947, regele Mihai I primea la Sinaia un telefon prin care preşedintele Consiliului de Miniştri (Petru Groza) îi solicita o audienţă. Întâlnirea de a doua zi, din jurul amiezii, a avut loc la Bucureşti în casa principesei Elisabeta de pe şoseaua Kiseleff. Regele era însoţit de către mama sa, regina Elena. Partenerii de dialog erau versatilul Petru Groza, respectiv rudimentarul Gheorghiu Dej. Deşi în capitală se resimţea o atmosferă tensionată, regele Mihai spera într-o întrevedere tipică sfârşitului de an, care să prilejuiască şi un schimb de opinii privitoare la preconizata sa căsătorie cu principesa Ana de Bourbon-Parma. De partea cealaltă, intenţiile interlocutorilor numai protocolare şi amicale nu erau. Fără multe preparative, Petru Groza i-a înmânat regelui o hârtie, ce reprezenta un act de abdicare gata redactat. Imediat „scena” s-a tensionat, evoluând spre o altercaţie verbală, în care regele invoca neconstituţionalitatea procedurii, nevoia consultării populaţiei. Disputa a fost urmată de o tentativă de repliere, regele Mihai retrăgându-se într-un salon alăturat pentru a câştiga timp şi a reflecta asupra deciziei care putea fi luată. Dorind să obţină informaţii şi sfaturi suplimentare, în raport cu situaţia în care se găsea, regele a încercat să-i telefoneze mareşalului curţii, însă constata că linia de comunicaţie era tăiată. Reuşea, totuşi, să afle că batalionul de Gardă Regală fusese dezarmat şi înlocuit cu soldaţi loiali regimului. Mai observa că Palatul Elisabeta era în stare de asediu, fiind încercuit cu blindate. Revenit în salonul mare, cu evaluările cele mai pesimiste, regele Mihai a trebuit să suporte o nouă „rundă” de presiuni proferate mai ales de către Petru Groza. Printre altele, suveranul era ameninţat că dacă nu va accepta urgent abdicarea, o mie de tineri promonarhişti, în prealabil arestaţi, ar putea fi executaţi. Constrâns prin aceste mijloace puciste, Mihai I a procedat la iscălirea actului abdicării.

Exista şi o altă opţiune? Cu deosebire începând din 1990, adversarii regelui Mihai şi ai monarhiei româneşti, se căznesc să demonstreze că „da”, abdicarea putea fi respinsă „eroic”. Suporterii acestei teorii contrafactuale, care clamează „laşitatea” regelui, pierd din atenţie câteva importante elemente contextuale, dar şi necesara considerare a elementarului instinct de conservare, care nu-i poate fi refuzat nimănui, cu atât mai mult unui tânăr care abia împlinise 26 de ani. Cum am văzut, în interiorul ţării, din cauza represiunii comuniste generalizate, regele Mihai nu mai putea conta pe un sprijin politico-instituţional semnificativ. Susţinerea externă, din partea puterilor democrate, era exclusiv declarativă, prin urmare zadarnic de luat în socoteală. În asemenea condiţii, provocarea unui conflict cu puterea comunistă, pe care refuzul abdicării l-ar fi declanşat imediat, nu doar că era greu de imaginat, dar se înfăţişa ca o evidentă inutilitate. În rândul al doilea, neputându-se manifesta în ţară, opoziţia politică făcea eforturi de a se reorganiza în Occident. Erau anii în care încă se mai credea într-un comunism de „cursă scurtă”. Într-o perspectivă de tipul acesta, şansele unei acţiuni de răsturnare a comunismului organizată din exterior, păreau mai mari cu regele Mihai în prim-plan, perceput drept personalitatea simbol a României democrate şi pro-occidentale. Mai clar spus, României postcomuniste, dorită de către românii din străinătate şi de către marea parte a celor din ţară, îi era mai util un rege liber, chiar dacă în exil, decât un rege sacrificat, eventual după modelul romanovilor din Rusia.

În planul realităţilor, după întâmplările de coşmar de la Bucureşti, în ultima zi a anului 1947, regele Mihai şi regina mamă Elena reveneau la Sinaia. Aici surprizele neplăcute au continuat. Peleşul, deopotrivă strălucitorul simbol al statalităţii româneşti şi al dinastiei, trecuse printr-un subit proces de înstrăinare, de urâţire. Cu o zi înainte, când regele pleca spre Bucureşti, Peleşul era încă acelaşi: prietenos, seniorial, maiestuos. Peste noapte, demonica „baghetă” comunistă îl transfigurase într-un loc de nerecunoscut: ostil, înţesat cu priviri încruntate şi indiscrete, bântuit de paranoia. Membrii Gărzii Regale şi o parte a personalului de la Peleş fuseseră arestaţi. Locul lor era luat de forţe obediente puterii, de informatori, dar şi de o comisie, care răscolea legendara reşedinţă dinastică pentru a inventaria bunurile familiei regale. Pentru regele Mihai şi mama sa, Peleşul se metamorfozase în spaţiul unei terifiante captivităţi. Nemaiputând părăsi domeniul din Sinaia, bulversaţi de amintiri şi îngrijorări, ultimele zile trăite acasă au fost dominate de pregătirea bagajelor în care, cu precădere, au fost incluse  „lucruri strict personale: îmbrăcăminte, aparate de fotografiat etc.”. Inevitabil, înainte de a părăsi Peleşul, bagajele exilului au mai fost supuse unei ultime, temeinice şi „tovărăşeşti scotociri”. Într-un final, plecarea din Sinaia şi din ţară s-a făcut cu trenul, în noaptea de 3 spre 4 ianuarie 1948, conform voinţei puterii care dorea să reducă la minim riscul posibilelor tulburări sociale sau a unor gesturi de simpatie pentru suveran. Pentru comuniştii români, dar nu numai, timpul nocturn a avut întotdeauna o semnificaţie aparte. În sensul figurat, dar şi în cel propriu, comunismul a fost o reală putere a întunericului. Noaptea a fost timpul predilect în care comuniştii, măcinaţi de incomodul complex al lipsei de legitimitate, au exercitat puterea, au practicat teroarea, l-au expulzat din ţară pe principalul duşman politic şi ideologic: regele.

Ulterior, trenul cu care familia regală a părăsit România, mai ales prin „bogăţiile” pe care se insista că le-ar fi transportat, a devenit una dintre piesele principale în operaţiunea comunistă (mai târziu şi F.S.N.-istă) de manipulare a conştiinţei publice cu privire la monarhie. În realitate, pe lângă invocatele bagaje cu obiecte personale şi acelea atent selecţionate de către supervizorii comunişti, vestitul „tren încărcat cu averi„ foarte prezent şi astăzi în memoria românească, era mai degrabă plin de durerea şi spaima de necunoscut a pasaegrilor săi. Pentru că, trebuie subliniat, deşi membrilor familiei regale române le era transmis că vor merge în Elveţia, până la destinaţie a existat teama permanentă că vor fi direcţionaţi către Rusia unde ar putea împărtăşi soarta tragică a familiei imperiale ruse. „Deodată, trenul s-a oprit pe un pod. Nu se vedea nimic deoarece era încă prea întuneric, însă auzeam zgomotul unui râu care curgea pe dedesupt. Ce se întîmpă? A întrebat mama mea, era puţin înspăimântată. Dar trenul s-a repus în mişcare. Câţiva kilometri mai departe, s-a oprit din nou… Mama era din ce în ce mai nervoasă, în compartiment tensiunea creştea. În acel moment, am auzit apropiindu-se motorul unui automobil. Acesta s-a oprit în dreptul vagonului nostru. S-a trântit o portieră. Unul dintre noi a şoptit: Iată vin să ne asasineze! Mă aşteptam să văd apărând un soldat sovietic, cu pistolul mitralieră în mâini. Uşa vagonului s-a deschis şi un căpitan a luat poziţia de drepţi în faţa mea: Sire, Majestatea Voastră este liberă! Era un american! După ce traversasem Ungaria şi o parte a Austriei, intrasem în zona de influenţă americană. Eram salvaţi!”. (Nicolae Iorga, Mircea Vulcănescu, Mihail Polihroniade, Constantin Moisil, Mircea Ionniţiu, S. Teşu, Regii României – o istorie adevărată – Carol I, Ferdinand, Carol al  II-lea, Mihai I, Editura Teşu, Bucureşti, 2004, p. 173-175.) Oricum, este peste orice îndoială faptul că în intervalul 29 decembrie 1947-3 ianuarie 1948, regele Mihai s-a aflat în situaţia, aproape clasică, de ostatic al puterii comuniste, aceasta controlând integral pregătirile, dar şi condiţiile în care s-a realizat plecarea din ţară. Luând în considerare măcar această stare a lucrurilor, credem că orice analiză de bună credinţă poate observa derizoriul construcţiilor care vorbesc despre „averile” pe care, în ianuarie 1948, familia regală le-ar fi dus din România după bunul plac.

Revenind asupra celor întâmplate acum 70 de ani, este necesar a fi amintit că „abdicarea” regelui a fost urmată de alte evenimente care au desăvârşit „opera” loviturii de stat. Parlamentul s-a întrunit de urgenţă în şedinţă extraordinară proclamând Republica Populară Română. A fost reinvestit în atribuţii un nou Consiliu de Miniştri, condus tot de către Petru Groza. În aceeaşi după-amiază, pentru a ocupa cumva vidul insituţional creat prin înlăturarea monarhiei, a fost  numit un încropit prezidiu al R.P.R. alcătuit din 5 persoane obediente puterii comuniste (C.I. Parhon, M. Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. C. Stere, I. Niculi). Desconsiderând orice formalism procedural, eludând o necesară consultare a voinţei populaţiei, acţionând după principiul scopului care scuză orice mijloace, în seara zilei de 30 decembrie 1947 puterea comunistă de la Bucureşti, respectând orbeşte interesele şi indicaţiile Uniunii Sovietice, arunca România în prăpastia „luminoasă a orânduirii socialiste”.

De fapt, abuzurile legal-constituţionale, săvârşite în acea zi, marcau punctul terminus pentru operaţiunea comunistă de preluare a puterii în România. Procesul avea o certă origine externă, fiind iniţiat şi susţinut pas cu pas de către Uniunea Sovietică. Fără ocupaţia militară sovietică, în absenţa permanentelor hărţuieli, ameninţări şi intervenţii abuzive, orchestrate de la Kremlin, preluarea puterii în România de către minusculul Partid Comunist era cu siguranţă imposibilă. Slăbiciunile tradiţionale ale României au contat şi ele, dar mai mult ca factori secundari. Putem enumera mai ales vulnerabilităţile sistemului politic tradiţional, predispus la oportunism şi fragmentare, dar şi gradul redus de agregare, de organizare al societăţii civile româneşti. La nivel concret, ocuparea militară, politică şi apoi ideologică a României, formalizată în acel 30 decembrie 1947, a avut consecinţe de o mare gravitate. Destinul european al României, la care vreme de optzeci de ani lucraseră trei generaţii de români aflaţi sub cârmuirea celor 4 regi, a fost fragmentat violent în numai trei ani. „Într-un anumit sens, acţiunea lor [a comuniştilor – n.n.] a marcat pe plan intern subordonarea ţării modelului politic şi economic sovietic şi aservirea ei scopurilor sovietice în relaţiile internaţionale. Într-un sens mai profund, aceasta anunţa că epoca modernă a istoriei României, care începuse cu slăbirea legăturilor cu Răsăritul şi deschiderea către Apus, luase sfârşit”. (Keith Hitchins, România 1866-1947, ediţia a III-a revăzută, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 616)

Treptat, după anul 1989, România s-a recuplat, formal cel puţin, la lumea euro-atlantică. Însă la nivel de substanţă, multe dintre atuurile compromise în deceniile comunismului, nu au mai putut fi redobândite (monarhia constituţională parlamentară, calitatea elitelor, simţul meritocraţiei şi al ierarhiei, o simbolistică statală capabilă să suscite necesare sentimente de mândrie şi solidaritate patriotică etc.). Toate aceste goluri, incorporate profund în temelia României prezente, explică unele dintre dramele ultimelor trei decenii: disoluţia identitară, exodul creierelor, îngrozitorul recul demografic, permanenta degradare a sistemului de educaţie, corupţia, incapacitatea cronică de a elabora şi materializa proiecte economice majore. Recentele funeralii ale regelui Mihai, prin fenomenul socio-emoţional antrenat, cred că au exprimat şi nevoia disperată a societăţii româneşti de de a-şi regăsi demnitatea pierdută, de a-şi regăsi într-un fel sinele. Pentru câteva zile, chiar dacă inundate de tristeţe, asemenea trăiri esenţiale pentru viaţa unui popor s-au activat în jurul personalităţii regelui Mihai, dintr-o dată percepută la adevărata sa dimenisune sau în jurul unora dintre simbolurile monarhiei româneşti: Coroana, Casa Regală, Palatul Regal.

Mihai Tudose – noul Petru Groza al României

Mihai Tudose – noul Petru Groza al României

Cornel Jurju


În 30 decembrie 1947, Regele Mihai era forţat să abdice şi să părăsească imediat România. Autorii direcţi ai loviturii de stat au fost Petru Groza (primul ministru de atunci) şi Gh. Gheorghiu-Dej (liderul Partidului Comunist). Scena se consuma în Palatul Elisabeta din Bucureşti şi era săvârşită în numele instaurării republicii comuniste, pe care propaganda de partid o ilustra ca pe o patrie a democraţiei şi libertăţii absolute. Între timp, posteritatea s-a putut lămuri deplin cu privire la marea gingăşie şi vocaţie democratică a regimului comunist. Aceeaşi posteritate a reţinut în dreptul lui Petru Groza câteva aspecte sugestive: calitatea de personaj funest al istoriei româneşti, dar şi un comportament caracterizat de un oportunism feroce, de mitocănie, de înclinaţia spre trivialitate.

După 70 de ani, un alt prim-ministru, Mihai Tudose vrea să alunge din nou familia regală a României din Palatul Elisabeta. Mai are la dispoziţie câteva zile până în 30 decembrie… La fel de obraznic, suficient şi nesuferit, precum predecesorul său de la sfârşitul anilor 40, jupânul Tudose îşi justifică pornirile arogant-bădărane prin grija pentru „imaculata” republică, tulburată, sărmana de ea, de spiritul monarhist „iradiat” de la Palatul Elisabeta.

După şase luni în care a bramburit cu totul actul guvernării, Mihai Tudose încearcă să-şi dreagă imaginea şi respectul de sine răfuindu-se, acum în pragul Crăciunului, cu îndoliata familie regală a României. Statul român, afirmă spiritualul autoînchipuit Tudose, este nerăbdător să reia în folosinţă Palatul Elisabeta. Drăguţul de el stat, atât de priceput/abil în a imagina şi întreţine cele mai „profitabile” şi nevinovate combinaţii cu mafia imobiliară dâmboviţeană… Oricum, dacă lui Tudose îi vor ieşi socotelile nu ne vom mira peste câţiva ani dacă la Palatul Elisabeta se va instaura domnia unor merituoase specimene ale republicii precum Stelu, Truică, Becali etc.

Acum o săptămână, participând la funeraliile Regelui Mihai, Tudose îşi procurase o mască, aproape convingătoare, alcătuită din smerenie şi pioşenie. Astăzi, se proclamă mare apărător al republicii, fiind hotărât să expulzeze familia regală a României din Bucureşti, trimiţând-o la ţară sau poate chiar într-un nou exil. Cultura şi bunul simţ par să nu-l ajute să priceapă că instituţia Casei Regale este indisolubil legată de ultimii 150 de ani de istorie modernă românească. La fel, amnezia îl împiedică pe jupânul republican Tudose să ştie că Palatul Elisabeta a fost proprietatea mătuşii Regelui Mihai, Majestatea Sa refuzând, inclusiv din motive de decenţă, să-l revendice. Cât despre caracterul, consecvenţa, patriotismul lui Tudose, cred că este mai bine s-o lăsăm baltă… limitele personajului nu pot trece dincolo de aceleaşi, deja răsuflate, scene publice de sarcasm ieftin, fudulie tâmpă şi narcisism ridicol.

Omagiu Majestății Sale Reginei Ana a României

Omagiu Majestății Sale Reginei Ana a României

Prof.univ.dr.ing. Alexandru-Grigore PISOSCHI


Majestatea Sa Regina Ana a României, Principesă Regală de Bourbon-Parma, s-a născut la 18 septembrie 1923 la Paris, tatăl Său fiind Principele Rene de Bourbon-Parma (fiul ASR Robert I, Duce de Parma și al ASR Infantei Maria Antonia a Portugaliei), iar mama, ASR Principesa Margaret a Danemarcei (fiica ASR Principelui Valdemar al Danemarcei  și al ASR Principesei de Bourbon-Orleans), fiind al doilea copil, ceilalți fiind AALLRR Principii Jaques, Michel și Andre.

Majestatea Sa Regina Ana a fost strănepoata Regelui Miguel I al Portugaliei (1802-1866) pe linie paternă și a Regelui Cristian al IX-lea al Danemarcei (1863-1906) pe linie maternă, precum și nepoata Împărătesei Austriei și Regină a Ungariei Zita de Bourbon-Parma (1892-1989), soția Împăratului Carol al Austro-Ungariei (pe tron între 1887-1922).

Casa Ducală de Parma începe cu Filip (1720-1765) Duce de Parma, Plaisance și Guestalla, căsătorit cu ASR Elisabeta a Franței, fiica Regelui Ludovic al XV-lea al Franței. În timp, Casa Ducală de Parma se înrudește cu alte case suverane ale Europei, descinzând astfel casele regale ale Spaniei, Celor Două Sicilii, Austriei, Luxemburgului, Bulgariei și acum, a României etc.

           Viața Majestății Sale Reginei Ana acoperă un secol, un război, un exil și un destin.

ASR Principesa Ana a învățat acasă cu guvernante și apoi în Statele Unite ale Americii a urmat cursurile școlii de artă Parson School of Art în specializarea advertising (reclamă). Cursurile ținând trei ani, ASR Principesa Ana le-a terminat în doi  (1940-1943). Din 1943 și până la sfârșitul războiului a participat, înrolându-se ca voluntar în cadrul Forțelor Franceze Libere de sub comanda generalului Charles de Gaulle în campanile din Algeria, Maroc, Italia, Luxemburg și Germania ca șofer pe ambulanță și infirmieră. La sfârșitul războiului a fost decorată cu „Crucea de Război” a Franței și avansată la gradul de locotenent.

ASR Principesa Ana l-a cunoscut pe MS Regele Mihai la Londra, în noiembrie 1947, la nunta ASR Principesei Elisabeta a Marii Britanii și Irlandei de Nord cu Principele Philip Mountbatten, născut prinț de Grecia și Danemarca. MS Regele Mihai și ASR Principesa Ana s-au logodit în perioada imediat următoare, înainte de întoarcerea MS Regelui în țară. Aici, guvernul Petru Groza a ignorat dorința MS Regelui pentru aprobarea cererii în căsătorie  conform Constituției, iar la 30 decembrie 1947 l-a forțat să abdice.

Căsătoria a avut loc în exil, la 10 iunie 1948, la Atena. În prealabil, fiind de religie catolică, ASR Principesa Ana avea nevoie de dispensă de la Sanctitatea Sa Papa Pius al XII-lea. Pentru aceasta, au mers în audiență Regina Mamă Elena și ASR Principesa Margaret, mama ASR Principesei Ana. Auzind refuzul Papei, ASR Principesa Margaret a batut cu pumnul în masă. Datorită lipsei dispensei, familia ASR Principesei Ana nu a putut participa la căsătoria în rit orthodox organizată de Regele Paul și de Regina Frederica suveranii elenilor.         Înainte de fixarea datei nunții MS Regele Mihai, proaspăt plecat în exil, a dorit să facă două vizite, în 1948, prima în Anglia și a doua în SUA. Vizitele erau esențiale deoarece lua prima dată contact cu lumea liberă după abdicarea forțată. MS Regele a voit să meargă și în Franța, dar cererea a rămas fără răspuns. În Anglia, a luat legătura cu presa și a denunțat caracterul ilegal al abdicării forțate și proclamarea republicii fără referendum. În SUA, la Washington, s-a întâlnit cu președintele Truman și apoi cu generalul Marshall, după care a revenit în Europa profund dezamăgit.

Regele Paul al Greciei a organizat nunta și a reușit să dea un caracter maiestuos căsătoriei MS Regelui Mihai cu ASR Principesa Ana. La sosire, pe aeroportul Atenei s-a pus covorul roșu până la scara avionului, iar Regele Paul însuși i-a întâmpinat pe oaspeți cu fanfară și gardă de onoare. De la aeroport până la Palatul Regal convoiul a fost salutat cu urările de bun venit ale atenienilor.

După cum descrie autoarea Ecaterina Rădoi [2], cununia care a avut loc pe 10 iunie 1948 la Palatul Regal a fost o ceremonie magnifică la care au participat toți membrii guvernului grec și întreaga ierarhie a Bisericii Ortodoxe Elene, o ceremonie demnă de un suveran în funcțiunea atribuțiilor, o sfidare la adresa reticentei și divizatei Europe.  Ambasada română a avut chiar îndrăzneala de a protesta pe lângă Regele Paul pentru felul cum îl trata pe Mihai. Regele Paul al Greciei a răspuns cu promptitudine și fără echivoc :  Mihai este Regele României și va fi mereu tratat ca atare, câtă vreme poporul român nu-și reneagă Suveranul [2, p. 214,215].

Din partea familiilor mirilor a participat Regina Mamă Elena, Suveranii elenilor  MMLL Regele Paul și Regina Frederika, ASR Principele Eric-unchiul miresei, care a condus-o la altar, copii Suveranilor Greciei Sofia, Constantin, Irina, Ducesă de Aosta, Amedeo, Duce de Aosta, Katerina, Principesă de Grecia, Regina Alexandra a Iugoslaviei, unchi și verișori din familiile Hesse și Hanovra.

Oficierea căsătoriei a fost făcută in rit orthodox, așa cum prevedea Constituția Regatului României și tradiția domnitorilor români, de către întâi stătătorul Bisericii Ortodoxe Elene, IPS Damaskinos Arhiepiscopul Atenei și al Întregii Elade.

            După această căsătorie, ASR Principesa Ana a primit titlul de REGINĂ și apelativul de MAJESTATE, în virtutea faptului că această calitate este și titlu nobiliar, fără ca cei în cauză să fie suverani în exercițiu.

După 18 ani de la căsătoria de la Atena s-a putut celebra căsătoria dintre MS Regele Mihai și MS Regina Ana în religie catolică, la Monte-Carlo datorită intervenției ASS Principesei Grace de Monaco.

Familia regală a locuit în anul 1948 la Vila Sparta, lângă Florența, la Regina Mamă Elena, apoi din 1949 la Lausanne în Elveția, iar din 1950 până în 1954 MMLL Regele Mihai și Regina Ana au locuit în Anglia, unde, ca să-și poată câștiga existența, au avut o fermă de păsări și o grădină de zarzavat. După aceasta, MS Regele a găsit o oportunitate la o companie de aviație. A urmat un curs de zbor fără vizibilitate la Santa-Monica, SUA și a devenit pilot de încercare la Compania Lear. După o vreme, compania a dat faliment și atunci MS Regele a mai găsit o posibilitate, în sensul că a înființat cu doi parteneri o mică întreprindere de electronică și a continuat să piloteze avioane propuse spre vânzare. După ce nici această intreprindere nu a mai mers, MS Regele a urmat în SUA un curs de agenți de bursă și apoi a devenit agent de bursă la Bursa din New-York.

În acest timp MS Regina Ana avea grijă de familia tot mai numeroasă, având în final cinci fiice AALLRR Principesele Margareta  (1949),  Elena (1951), Irina (1953), toate născute la Lausanne, Sofia (1956) născută la Atena și Maria (1964) născută la Copenhaga, toate botezate in religia ortodoxă.

Familia a revenit în Elveția și s-a stabilit la Versoix și de puțină vreme la Aubonne.

Caracterul și personalitatea Majestății Sale Reginei Ana reiese cel mai bine din „Cuvântul înainte” scris de Majestatea Sa Regele Mihai la cartea, editată în anul 2000, „Un război, un exil, o viață” – povestite de MS Regina Ana :

                „ Am citit cu emoție rândurile pe care Regina a hotărât să le scrie românilor în cartea sa. Mulți dintre strămoșii ei au avut pe umeri soarta Europei. Unii au fost eroi, iar câțiva au fost sanctificați. Regina a mers la război ca simplu soldat, iar apoi a acceptat alături de noi, soarta de a aștepta și de a spera. Nu ar fi putut exista pe pământ cineva care să nu stea  alături cu atâta credință și curaj. Soarta a pus-o alături de Elisabeta, Maria și Elena, Reginele României. Tot soarta a ținut-o departe de țară, până în anii din urmă. În carte, Regina mărturisește că se simte cel mai bine în sate, unde găsește spiritul curat românesc. După atâția ani de zile de suferințe și așteptări Regina simte nevoia să povestească românilor viața ei, asta înseamnă că există in sufletul Său un „mâine”.

                                                                          Mihai   

                   Majestatea Sa Regina Ana a trecut la Domnul la Spitalul din Morges din Elveția, la data de 1 august 2016 și înmormântată la Catedrala Regală din Curtea de Argeș la 13 august 2016.

                   DE SUS, DIN CER, MAJESTATEA SA REGINA ANA VEGHEAZĂ ASUPRA NOASTRĂ CU SENTIMENTUL CĂ PENTRU O DINASTIE TREBUIE SĂ EXISTE ȘI UN AZI ȘI UN MÂINE ȘI UN POIMÂINE…ÎNTRU ETERNITATE ! 

Guvernul României și președintele Nicolae Timofti pentru Republica Moldova au decretat ziua de sâmbătă 13 august 2016, zi de doliu național. La funeraliile Majestății Sale au participat reprezentanți ai guvernului român, ai bisericilor ortodoxă și catolică, membrii ai corpului diplomatic și reprezentanți ai familiilor imperiale ale Rusiei, Austriei și Germaniei, ai familiilor regale ale Olandei, Belgiei, de Luxemburg, de Baden, de Wurtemberg și de Bourbon-Parma și ai familiilor princiare de Ligne, de Hohenberg și de Schaumburg-Lippe.

În viață, Majestatea Sa Regina Ana a fost decorată cu înalte ordine dinastice române și ale Caselor Imperiale și Regale ale Europei.

 

DESCENDENȚA DINASTIEI ROMÂNE DIN DINASTIILE ÎNTEMEIETOARE ALE ȚĂRILOR ROMÂNE.                           

Suveranii României au continuat tradiția întemeietorilor de Țară, așa cum se exprimă, atât de frumos, Mihai Eminescu :

„…Basarabi și voi Mușatini, / Descălecători de Țară, dătători de legi și datini / Ce cu plugul și cu spada ați întins moșia voastră / De la munte pân-la mare și la Dunărea albastră…”

Descendența MS Reginei Ana a României din întemeietorii Moldovei.

Descendența a fost stabilită după Constantin Rezachevici, Sever cavaler de Zotta „Arhiva Genealogică” 1912 (1-12) și 1913 (1-12) și „Almanahul de Gotha”.

Bogdan I Întemeietorul căsăt. cu Maria — Costea, voievod (fiu al lui Bogdan I) căsăt. cu Margareta-Mușata — Roman I (fiu al lui Costea), domn al Moldovei 1392-1394 — Alexandru cel Bun (fiu al lui Roman I), domn al Moldovei 1400-1432 — Bogdan al II-lea (fiu al lui Alexandru cel Bun), domn al Moldovei 1448-1451, căsăt. cu Oltea — Ștefan cel Mare și Sfânt (fiu al lui Bogdan al II-lea), domn al Moldovei 1457-1504 cu Maria din Hârlău — Petru Rareș (fiu al lui Stefan cel Mare) domn al Moldovei 1527-1538; 1541-1546 căsăt.cu Elena Brancovici — Maria (fiică a lui Petru Rareș) căsăt. Ioan Movilă, logofăt, tatăl viitorilor domni Ieremia și Simion Movilă — Ieremia Movilă, domn al Moldovei 1595-1600; 1600-1606, casăt. cu Erzsebet Csomortany — Maria (fiică a lui Ieremia) căsăt. cu contele Ștefan Potocki, voievod palatin de Wroclaw (+1631) — Ana (fiica a lui S. Potocki), 1727, căsăt. cu contele Rafael Leszczynski (+1708) —Stanislas Leszczynski (fiu al lui Rafael Leszczynski și al Annei Katarzyna Jablonowska, născută Kasanowska, nepoata Mariei Movilă (+1766), rege al Poloniei și duce de Lorena — Maria (fiică a lui Stanislas Leszczinski  căsăt. în 1768 cu regele Ludovic al XV-lea al Franței (+1774) — Louise- Elisabeth de France ( fiică a lui Ludovic al XV-lea) căsăt. cu Philippe de Bourbon-Parme, al doilea fiu al regelui Filip al V-lea al Spaniei — Ferdinand de Bourbon-Parme — Lodovico, prinț de Parma — Carlo Lodovico al II-lea prinț de Parma —Carl al II-lea duce de Parma, — Robert I de Bourbon-Parme — ASR Rene de Bourbon-Parme, tatăl Majestății Sale Reginei Ana a României.

Descendența Majestății Sale Regelui Mihai I al României din întemeietorii Țării Românești

Descendența a fost stabilită de Sever Cavaler de Zotta, „Arhiva Genealogică”, anul I, nr. 2 și 3 (Februarie-Martie 1912), bazată pe surse străine.

Alexandru I Basarab (+1364) — Fiică (nume de botez necunoscut (+după 1372) căsăt. cu Ioan Stracimir, țar de Vidin (+după 1398) —Doroteea (fiica precedentului, + înainte de 1382) căsăt. cu Hermann I, conte de Cilli, baron de Sonneg (+1385) — Hermann II de Cilli (+1435) — Barbara de Cilli (+1451) căsăt. cu Sigismund de Luxemburg, împărat al Sfântului Imperiu și rege al Ungariei și Croației, rege al Boemiei și rege al Germaniei (+1437), înmormântat la Oradea — Elisabeta (fiica precedentului), căsăt. cu Kasimir al IV-lea, regele Poloniei (+1492) — Sofia (fiica precedentului +1512) căsăt. cu Frederic, marchiz de Brandenburg-Ansbach — Elisabeta (fiica precedentului +1510) căsăt. cu Ernest, marchiz de Baden (+1553) — Anna (fiică a precedentului (+1579) căsăt. cu Carol I, conte de Zollern (+1576) — Carol II, conte de Zollern (+1606) — Ioan, principe de Hohenzollern (+1638) — Meinrad I, principe de Hohenzollern (+1681) — Maximilian, principe (+1689) — Meinrad II, principe (+1715) — Iosif, principe (+1769) —  Carol, principe (+1785) — Anton Aloys, principe (+1831) — Karl, principe de Hohenzollern Sigmaringen căsăt. cu Marie Antoinette Murat (nepoată de frate cu Joachim Murat, rege al Celor Două Sicilii între 1808 și 1815, cumnat cu Napoleon Bonaparte) — Karl Anton (+1885), principe, căsăt. cu Josefine Louise de Baden — Carol I, (fiul lui Karl Anton ) rege al României — Leopold, principe de Hohenzollern Sigmaringen, frate cu regele Carol I) căsăt. cu Antonia, infantă a Portugaliei — Ferdinand I, rege al României (fiul lui Leopold) căsăt. cu Maria Alexandra Victoria de Saxa Coburg și Gotha — Carol al II-lea, rege al României, căsăt. cu Elena de Grecia și Danemarca — MS Regele Mihai I al României.

Suveranii României, prin activitatea lor, au dus mai departe crezul primilor noștri dinaști, întemeietori de Țară !

În cartea Sa „Un război, un exil, o viață”, Majestatea Sa Regina Ana îndeamnă pe cititori spre bine, frumos și adevăr în ce privește rolul Familiei Regale și încheie :

„Aș vrea să le dau oamenilor, ceea ce am aflat eu de la viață. Mai mult decât ce am trăit, aș vrea să le spun oamenilor ceea ce gândesc…”

ONOARE, CINSTIRE ȘI RECUNOȘTINȚĂ PENTRU MAJESTATEA SA REGINA ANA ! ONOARE ȘI CINSTIRE PENTRU SUVERANII ROMÂNIEI !

 

BILIOGRAFIE SELECTIVĂ

  1. Ana a României „Un război, un exil, o viață”, povestite de Majestatea Sa Regina Ana a României, scrise de ASR Principele Radu al României, cuvânt înainte de Majestatea Sa Regele Mihai I al României, Editura Humanitas, București, 2000.
  2. Rădoi Ecaterina „ Viața Regelui Mihai I”, Editura Mașina de scris, București, 1998.
  3. Rezachevici Constantin „Enciclopedia domnilor români. Cronologia domnilor din Țara Românească și Moldova, a. 1324-1881”, vol. I, secolele XIV-XVI, Editura Enciclopedică, București, 2001.
  4. x   x   x   „Almanach de Saxe Gotha – Duchy of Parma”
  5. x   x   x   „House of Bourbon – Parma”
  6. x   x   x   „Almanach de Saxe Gotha – Online Royal Genealogical Reference.
  7. „Arhiva Genealogică” 1 – 12, 1912, ediție anastatică, Iași, Institutul de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta”, 2005.
  8. „Arhiva Genealogică”  1  –  12,  1913,  ediție anastatică, Iași, Institutul de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta”, 2007.