fbpx

Nu împlinise 30 de ani iar Teodor Şuşman (n. 1894), dobândea un renume important în satele de munte din Ţinutul Huedinului. Ascensiunea lui se producea imediat după Marea Unire, când, odată cu legiferarea reformelor agrare, s-a implicat cu insistenţă în acţiunile civice care urmăreau o cât mai rapidă punere în posesiune a moţilor cu suprafeţe forestiere. În epocă se aprecia că printr-o exploatare măsurată, proprietatea forestieră ar putea îmbunătăţi posibilităţile de viaţă ale populaţiei din Apuseni. Susţinând interesele moţilor, Şuşman a organizat şi a participat la acţiuni de protest atât în Huedin cât şi în Cluj. De asemenea, împreună cu Amos Frâncu şi cu protopopul ortodox al Huedinului, Aurel Munteanu, Teodor Şuşman a vorbit despre aspiraţiile moţilor în faţa suveranilor României, fiind primit în audienţe speciale atât de regele Ferdinand cât şi de regele Carol al II-lea.

          Aura de luptător neînduplecat pentru drepturile moţilor, l-a ajutat pe Şuşman să obţină mai multe mandate de primar al localităţii Răchiţele, mai ales în perioadele guvernărilor liberale interbelice. Tot ca primar, dar în anii războiului, Teodor Şuşman îşi revalida potenţialul organizatoric dar mai ales resursele de sacrificiu pentru comunitatea căreia îi aparţinea. După Dictatul de la Viena, localitatea Răchiţele rămânea izolată de restul ţării, Huedinul intrând în zona de ocupaţie maghiară. Pentru a-şi feri consătenii de riscul foametei, primarul Şuşman a organizat şi realizat personal transporturi cu produse alimentare de bază pe drumuri de munte greu accesibile cu deosebire pe timpul iernii.

          Ajunsă la cote semnificative, popularitatea lui Şuşman, care trecea dincolo de hotarele satului Răchiţele, a devenit intolerabilă pentru puterea comunistă, impusă la sfârşitul războiului de ocupantul sovietic. Aşa se ajungea la situaţia din vara anului 1948, când Şuşman, pentru a evita arestul, alegea soluţia „refugiului” în pădure şi a înfruntării dictaturii comuniste. De la început era însoţit de trei dintre feciorii săi (Toader, Traian şi Avisalon), dar şi de consătenii Ioan Bortoş şi Teodor Suciu. În următorii doi ani, grupului anticomunist de la Răchiţele i s-au mai alăturat Ioan Popa, Gheorghe Mihuţ, Mihai şi Lucreţia Jurju, Oneţ Roman.

          Ca în alte cazuri similare, principala grijă a partizanilor din Grupul Şuşman a fost autoapărarea, acţiuni anticomunite cu caracter ofensiv fiind plănuite doar pentru împejurarea în care regimul ar fi intrat în criză. Excepţii de la această regulă au fost represaliile realizate împotriva câtorva informatori şi reprezentanţi locali ai puterii comuniste. Aici trebuie consemnată mai ales situaţia răchiţenilor Suciu Paşcu şi Purcel Petru care, foarte probabil, au fost eliminaţi de membrii grupului Şuşman. Motivul principal îl constituise implicarea celor doi în acţiuni diverse, mai ales cu conţinut informativ, care aveau drept scop descoperirea şi prinderea luptătorilor anticomunişti.

          Dincolo de activitatea concretă a Grupului Şuşman, direcţionată predominant către obiectivul supravieţuirii, deranjul principal pe care îl resimţea puterea comunistă dinspre partizani, îl reprezenta întreţinerea şi potenţarea unei atmosfere anticomuniste accentuate, ce acoperea un spaţiu geografic şi social mai extins cuprins între localităţile montane Huedin-Beiuş-Câmpeni. Fundamentată pe valori ale moralei creştine dar şi pe popularitatea lui Teodor Şuşman, solidaritatea populaţiei din Nordul Apusenilor cu luptătorii anticomunişti a fost o circumstanţă de fond, care a favorizat posibilitatea ca grupul de la Răchiţele să rămână activ vreme îndelungată, de aproape un deceniu.

1 – Teodor Şuşman (senior)
2 – Catrina Şuşman (soția)

          Pe de altă parte, resursele (militare, administrative, materiale şi informative) alocate de puterea comunistă pentru lichidarea „bandei” Şuşman au fost dintre cele mai însemnate. Un raport al Securităţii din anii ’50 detalia că pentru „lichidarea” Şuşmanilor, în regiunile Cluj şi Oradea, erau folosiţi nu mai puţin de 290 de informatori. Dacă din punct de vedere numeric, reţeaua informativă era impresionantă, sub aspect calitativ era departe de a răspunde exigenţelor sistemului de represiune. Şantajaţi, ameninţaţi, bătuţi, oamenii semnau angajamente de colaborare, dar cei mai mulţi o făceau cu titlu de formalitate. În fapt, refuzau să-şi maculeze conştiinţele şi alegeau să le rămână loiali Şuşmanilor: „informatorii nu depun nici un interes în această problemă … nici un informator nu are la dosar nici o notă informativă. Este foarte greu de recrutat un informator care să dea randament pentru că majoritatea cetăţenilor sunt în favorul bandiţilor şi caută numai să mintă organele noastre”.

          Totuşi, în timp, acţiunile diabolice ale puterii comuniste, care îmbinau munca informativă cu operaţiuni militare semnificative, au început să-şi arate sinistrele rezultate. Pe rând, Şuşmanii aveau să moară eroic, cel mai adesea cu arma în mână sau să fie capturaţi prin operaţiuni dramatice realizate de unităţi ale Securitătii şi ale Miliţiei. Pentru a evita să fie reţinut, liderul grupului, Teodor Şuşman (senior) s-a sinucis prin împuşcare în decembrie 1951 în localitatea Răchiţele. De altfel, toţi membrii grupului făcuseră legământ că nu vor ajunge vii în arestul Securităţii, mai cu seamă pentru a nu risca, în condiţiile anchetelor brutale, deconspirarea celor care îi sprijiniseră. În iulie 1952, Ioan Popa şi Gheorghe Mihuţ erau împuşcaţi mortal pe malul Someşului Cald de trupe ale Securităţii, care reuşiseră să-i încercuiască. Peste doi ani, Mihai Jurj, Lucreţia Jurj şi Oneţ Roman erau capturaţi în cadrul unei acţiuni de o violenţă extremă care se desfăşura într-o gospodărie din localitatea Sudrigiu (jud. Bihor). Rămaşi singuri, fraţii Toader şi Avisalon au rezistat până în 1958, când, în cele mai eroice şi tragice împrejurări, mureau într-o şură din localitatea Tranişu (jud. Cluj) incendiată de Securitate.

          Era februarie 1958. Şura în care fraţii Şuşman îşi dăduseră sufletul probabil că încă era fumegândă. La sediul Securităţii din Cluj era întocmit raportul asupra operaţiunii din Tranişu. În aşteptarea bonificărilor salariale şi a avansărilor în grad, tovarăşii securişti şi miliţieni savurau în tihnă satisfacţia unei misiuni, în sfârşit, îndeplinită: „toţi ostaşii erau bucuroşi că s-a terminat cu Regele munţilor”. Deşi dorea să fie ironic, folosind expresia „Regele munţilor” autorul documentului prelua un clişeu din vorbirea/imaginarul popular cu privire la Teodor Şuşman (sn). În felul acesta, chiar şi la nivelul limbajului birocratic-oficial era consacrată recunoaşterea popularităţii, prestigiului şi influenţei de care se bucurase Teodor Şuşman (senior), respectiv grupul de luptători anticomunişti pe care îl formase în ţara munţilor, a pădurilor şi a moţilor.    

          Cornel Jurju

Sâmbătă 1 februarie 2020 vom rememora eroismul luptătorilor anticomunişti din Grupul Şuşman. Evenimentul, organizat de Asociaţia Clubul Monarhiştilor Clujeni, va avea loc de la ora 12.00 la Troiţa Şuşmanilor din comuna Mărgău (jud. Cluj)

%d bloggers like this: