fbpx

Cornel Jurju


Profitând de „timpul pandemic” care mi-a mai aerisit programul cotidian, de câteva săptămâni răsfoiesc de zor documente ale fostei Securități privitoare la luptătorii anticomuniști de la Răchițele. Printre aceste materiale, pe cât de interesante pe atât de dominate de tragic, am reîntâlnit numele ofițerului de Securitate, Ioan Sîmbotelecan. Începând din anul 1956 și până în februarie 1958 fusese unul dintre principalii coordonatori ai planului informativ-operativ care a condus la descoperirea lui Teodor și Avisalon Șușman. În dimineața de 2 februarie 1958 cei doi frați, aflați într-o șură din cătunul Tranișu, erau atacați de trupele batalionului de securitate din Florești. La capătul unei confruntări de câteva ore, în care trupele de șoc nu s-au putut apropia de cei doi partizani, s-a recurs la incendierea grajdului. Teodor și Avisalon au murit arși de vii. Teodor împlinise 34 de ani, iar Avisalon avea 27 de ani.

Încă din anul 2000, când împreună cu bunul meu prieten Cosmin Budeancă pregăteam cartea biografică a Lucreției Jurj, știam că Ioan Sîmbotelecan trăiește în Cluj. Ba chiar îi aflasem adresa de domiciliu, însă, oricâte demersuri am făcut, nu am a reușit să-l întâlnim. Reintrând recent în atmosfera cumplitului eveniment de acum 62 de ani m-a încolțit interesul de a afla mai multe date despre personajul/omul Sîmbotelecan. Ajungeam la concluzia că fie și un portret realizat de vecini ar putea răspunde acceptabil curiozității mele. Nu prea luam în seamă ipoteza că bătrânul securist ar mai fi în viață pentru că era la o vârstă respectabilă chiar și în urmă cu 20 de ani.

Cu acest obiectiv, mai deunăzi, porneam spre adresa cunoscută: un bloc cu vreo 8 etaje, ridicat prin anii 60 și situat în apropiere de malul Someșului (cartierul Grigorescu). Era o dimineață de sâmbătă, dintr-o zi de mai, cu un cer de un albastru memorabil, soarele inundând cu bunăvoință și blândețe un oraș cumințit de „biciul” coronavirusului.

Ajuns în fața blocului cu pricina, m-am îndreptat spre tabelul locatarilor. O mica speranță tot mai aveam că Sîmbotelecan ar putea trăi. La etajul 3 dădeam într-adevăr peste numele Sîmbotelecan, iar faptul îmi provoca o ușoară tresărire. M-am lămurit imediat: nu era vorba de Ioan Sîmbotelecan ci de D. Sîmbotelecan. Era limpede că între timp fostul securist fusese chemat în fața Judecății Divine.

Împăcat cu situația, m-am așezat cu răbdare în fața blocului în așteptarea unui vecin, care să-mi poată spune una alta despre Sîmbotelecan. După vreo 5 minute, în geamul apartamentului de la etajul 7 își făcea apariția un domn care, observam, mă inspecta cu oarece atenție. Profitând de situație, l-am întrebat dacă ar fi dispus să-mi acorde o scurtă întrevedere. La îndemnul soției, care auzindu-ne vorbind s-a înghesuit în deschizătura geamului, omul și-a dat acceptul, unul nu prea încântat. În câteva minute eram în fața apartamentului apăsând butonul soneriei. Dincolo de pragul ușii întâlneam două priviri precaute și întrebătoare. Lucrul mi se părea normal pentru că aveau în față un străin care, nota bene, putea fi întovărășit și de un coronavirus. Pentru a „dezgheța” puțin atmosfera m-am prezentat și le-am spus despre cine doresc să vorbesc. Efectul a fost contrar. Când am pronunțat numele Sîmbotelecan, din precaută, atitudinea bărbatului a devenit de o ostilitate evidentă. Mai amabilă și comunicativă, doamna a apucat să-mi spună că l-a cunoscut bine pe Sîmbotelecan și că soția lui, foarte în vârstă, mai trăiește la etajul 3. Apoi mugurele de discuție a fost strivit brusc. Omul, care între timp se postase în ușa bucătăriei, aproape că i-a ordonat soției să tacă și să-mi închidă ușa.

Puțin contrariat de întâmplare, coboram agale și cumva absent prin scara blocului. Ajuns la etajul 3 m-am oprit fix lângă apartamentul Sîmbotelecan. Fără a gândi dacă procedez bine sau nu, am apăsat scurt și de două ori butonul soneriei. Am auzit apoi câteva mișcări discrete, abia perceptibile, în interiorul casei. După cîteva secunde ușa s-a întredeschis înaintea mea apărând o bătrânică ce îmi părea exagerat de scundă, cu părul tuns scurt și cu un chip părăsit de orice expresivitate. M-am prezentat și i-am spus că doresc să schimbăm cîteva vorbe despre soțul dumneaei. Având ochii bântuiți de suspiciune și poate teamă, fără să pronunțe vreun cuvânt, răspunsul doamnei a constat dintr-un gest aproape robotic prin care mi-a închis ușa.

Am revenit în fața clădirii, continuând să sper că voi avea cu cine purta o discuție firească. Așa că, sub ochiul vivace ale vecinului de la etajul 7, m-am „relocat” spre cealaltă scară a blocului. Nu-mi dau seama de ce, dar credeam că acolo aș avea șanse mai bune să găsesc pe cineva mai puțin dominat de amintirea securistului Sîmbotelecan. După vreo 10 minute intram în vorbă cu un alt domn care tocmai se întorcea de la cumpărături. Având masca anticovid peste chip nu i-am putut percepe bine trăsăturile, însă bănui că era în jurul vârstei de 80 de ani. L-am întrebat și pe dumnealui de vecinul Ioan Sîmbotelecan. Mi-a zis că a murit de ceva ani, dar că la cealaltă scară locuiește soția lui. A mai completat că, deși locuiau în același bloc de la începutul anilor 70, nu a apucat să-l cunoască prea bine. Atât Sîmbotelecan cât și soția au fost ”niște singuratici”, ”mereu tăcuți”, ”introvertiți” și că ”la ei în casă nu putea intra nimeni”. Încurajat de acest start de dialog, am devenit mai îndrăzneț. L-am întrebat dacă știe unde a lucrat Ioan Sîmbotelecan. Dintr-odată a devenit reținut și lapidar în vorbire. Mi-a spus că ar fi fost paznic într-un penitenciar, cineva neimportant sau cum s-a exprimat el „o micime”. Totuși, în timp ce se pregătea să scape de mine și-a mai amintitit că în zilele revoluției din 89, Sîmbotelecan, împreună cu soția lui, au dispărut de acasă pentru o perioadă. Apoi totul s-a oprit și într-o stare de oarecare agitație omul a intrat/s-a refugiat în scara imobilului.

Am rămas din nou singur în fața blocului. Pe nesimțite, așteptarea devenise nu doar provocatoare ci și un pic plăcută. Spațiul dintre blocuri, cufundat în amorțeala dimineții de primăvară și a angoaselor covidului, tocmai era inundat de o ireală muzică de acordeon. Un artist stradal, cu adevărat virtuos, se întrecea pe sine cântând la un acordeon răblăgit melodii lăutărești dintre cele care făceau cândva farmecul restaurantelor din vremea Regatului României.

Pe acel fundal muzical, care întregea o tulburătoare senzație de întoarcere în timp, din scara lui Sâmbotelecan își făcea apariția o doamnă octogenară. I-am cerut permisiunea de a o reține câteva minute. Mi-a dat acordul cu politețe și chiar blândețe. Treptat am dus vorba către vecinul Sâmbotelecan. Mi-a spus că nu mai este în viață, că în apartament locuiește soția lui, care este singură pe lume pentru că nu au avut copii. Ca și cum nu mă învățasem minte, am revenit la întrebarea „fatală”: ”Știți oare cu ce s-a ocupat domnul Sîmbotelecan?” Mai mult din neatenție și aproape în șoaptă mi-a răspuns că a lucrat la Securitate. Concomitent, starea inițială de bunăvoință s-a veștejit subit. Cu capul în pământ a început să se îndepărteze spunându-mi, cu același glas șoptit și parcă temător, că nu vrea să vorbească despre așa ceva.

Trecuse aproximativ o oră și în sfârșit hotăram că trebuie să abandonez. Îmi devenise limpede că, măcar în acea zi, nu voi găsi pe nimeni dispus să dialogheze despre amintirea celui care a fost Ioan Sîmbotelecan, unul dintre călăii șușmanilor. Părăseam locația sub privirile vigilente ale aceluiași „vecin de la șapte”, neclintite nici măcar de sunetul răscolitor al clapelor de acordeon care, între timp, se rătăcea printre zidurile de beton ale blocurilor.

În drum spre casă, încercam să încropesc un bilanț al insolitei mele experiențe. Era limpede că despre Ioan Sîmbotelecan nu aflasem mai nimic. În schimb, mă copleșa impresia că intrasem într-o „enclavă socială” în care, în mod aproape incredibil, se resimt încă urmele/traumele comunismului și ale securismului. Deși s-au dus trei decenii de la căderea regimului comunist, oamenii aceștia, din frică ori din complicitate, rămân marcați de stafia Securității și a ciracilor săi, chiar dacă între timp, marea lor parte, sunt între 4 scânduri, la doi metri sub pământ.

 

%d bloggers like this: