Călin Roșu


Acest razboi al comunicatelor , a adus in ultimele zile mari deservicii mișcării monarhiste din România stârnind membrilor ei sentimente de deziluzie, indignare, dezamagire si mai grav dezbinare si descurajare. De la primele ore ale primului comunicat, media romaneasca, aflata azi la un minim istoric de credibilitate având in vedere aservirea bolnavicioasa de care sufera, își arata slăbiciunile. Puține analize obiective, bazate pe statutul Casei Regale sau pe chestiuni juridice, ci doar atacuri calomnioase împotriva cuplului princiar Margareta-Radu. Iminența moarții MS Regelui, coroborată cu scandalul cu pricina dau aripi detractorilor sa proclame cu trufie compromiterea definitivă si implicit sfarsitul Casei Regale a Romaniei si o data cu ea si a sperantelor noastre referitoare la reinstaurarea monarhiei constituționale. Doar că istoria ne arată că lucrurile nu stau chiar asa. Tensiunile actuale din familia regala generate de o posibila “violare” de domiciliu urmata de o “imbranceala” par a fi scene de vodevil fata de profundele crize succesive provocate de Carol II in tumultoasa sa tinerete. Chiar daca ar fi sa acceptam compromiterea actorului mini-“scandalului” actual, Familia Regala are destule vlastare, iar in eventualitatea unei restauratii, parlamentul are puterea de a legitimiza pe cel/cea vrednic(a) si dispus(a) de a purta coroana de otel. Trebuie doar vointa politica si un larg consens public. Pentru o mai buna intelegere se poate aminti cum clasa politica a vremii a rezolvat de fiecare data crizele dinastice de a lungul timpului. La 1866, satui de Cuza, politicienii vremii nu cauta solutii republicane, nici nu era la moda atunci, ci printr-un larg consens fata de necesitatea aducerii unui print strain il aleg pe Carol. Se vede preocuparea pentru legitimizare prin organizarea unui plebiscit. Apoi, cum Carol nu a avut urmaș direct, s-a găsit fericita se va vedea soluție, prin aducerea nepotului său de frate, prințul Ferdinand. Din nou legitimatea actului este data de gradul I de rudenie dintre prinț si Rege. După căsătoria morganatică din 1919 a tânărului Carol cu Zizi Lambrino, nu s-a urmarit excluderea definitiva ca măsură pecuniară și inlocuirea prințului compromis ci din contra s-a căutat o ieșire elegantădin criză prin anularea legală a mariajului. Acest moment dovedește din nou că preocuparea principală a fost respectarea principiului consființit în Constituție al mostenirii ereditare in linie directa masculină pentru a asigura legitimitate succesiunii. De amintit de asemenea ca dupa a doua fugă a lui Carol(cea din 1923), de această dată cu duduia Lupescu, chiar dacă parte a politicului susține dezmoștenirea, din contră Regele Ferdinand insistă pentru reîntoarcerea fiului chiar si după renunțarea “definitivă” la tron prin scrisoarea din 1925. Regența instalată după moartea Regelui Ferdinand se sfârșește cu restaurația din 7 iunie 1930, cand Carol se intoarce în urma unei acțiuni conduse de Maniu si consfințită printr-un vot in Parlament. Să fi fost strict interesul de moment al largii majoritați parlamentare a PNT-ului, sau totuși soluția se dorea a fi una spre stabilizare pe termen lung ca efect intrinsec al legimitații dreptului de primogenitura? Am convingerea ca Iuliu Maniu, omul care calcula cu atenție fiecare pas, a fost sigur că readucerea lui Carol era mai bună decat păstrarea regenței, văzută ușor manipulabilă de fortele politice. Decizia clasei politice de la 1930 a fost de a readuce pe tron, cu toate riscurile, pe prințul problema. Trăiesc cu convingerea ca acea clasă politică a vremii a acționat prin demersul restaurației strict in interesul national indiferent de orientarea doctrinara. Prăbușirea României Mari a fost provocată în mod evident de catastrofica conjunctură internatională ulterioară ticălosului pact de neagresiune sovieto-german. Carol II a fost găsit responsabil de esecul politicii externe si de succesivele rapturi teritoriale. Soartă poate nemeritată , căci in acei ani state mult mai stabile se vor prabuși in fața tăvălugului fascist și/sau sovietic. Să fie si suveranii Belgiei,Olandei, Danemarcei sau Norvegiei vinovații principali pentru nefericita soarta a țărilor pe care le conduceau ? Evenimentele fatidicului an 1940 îl readuc pe tron, cei drept cu prerogative mult reduse față de cele ale predecesorului, pe tânărul Mihai, iata din nou, legitimitatea succesiunii primeaza in logica momentului. Dacă monarhia era asa de rea, de ce nu s-a renunțat atunci la ea atunci? Cu toate ca Regele Carol II dezamăgise cu siguranță o parte a publicului, poporul va ramane cvasi-monarhist, iar asta se vede in susținerea pentru Rege atâl la momentul 23 august 1944 cât și după. De ce le-a luat comuniștilor aproape trei ani să-l îndepărteze pe Rege? E simplu! Pentru că era singurul element legitim la momentul abdicarii atunci când instituții ca justiția, parlamentul si armata erau de ceva vreme comunizat iar regimul “democrat” într-o profundă stare de ilegimitate. Anunț așadar fericiții “detractori de serviciu” ca ideea monarhica nu se incheie aici, România a trecut cu bine prin crize mult mai grave, când era incercuita aproape complet de vecini hăpăreți. Condiția posibilei restaurații ar fi voința politică într-un climat de larg consens pro monarhie, caci solutii se vor găsi intotdeauna pentru a asigura legitimitatea viitorului suveran. Convinși fiind însă de ilegimitatea republicii bastarde in care suntem trăitori, rămânem așadar neclintiti in credința noastra. Rămânem monarhiști!

%d bloggers like this: