Cornel Jurju


Lucreţia Jurj a fost un monument al bunului simţ, al suferinţei, al curajului. În anii ’50 s-a numărat printre miile de români prinşi în vârtejul rezistenţei anticomuniste. A făcut parte din Grupul Şuşman care, între anii 1948-1958, a ţinut aprinsă (în triunghiul montan Huedin-Beiuş-Câmpeni) flacăra libertăţii, a democraţiei, a credinţei, a speranţei. Arestată în 1954, Lucreţia a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă. A cunoscut, pe parcursul a 10 ani, multe dintre locurile de exterminare aflate pe “ofertanta” hartă a gulagului românesc. Soţul şi cumnatul său au fost bătuţi, torturaţi şi apoi ucişi de către “patriotul” stat criminal comunist.

Pe Lucreţia am avut preţioasa şansă să o cunosc, iar în ultimii câţiva ani ai vieții ei, să-i fiu chiar apropiat. În pofida aproape perfectei similitudini a numelor noastre, n-am fost legaţi prin vreun grad de rudenie. Am cunoscut-o din întâmplare, dacă ţin bine minte, pe la sfârşitul anului 1999.

Întâlnirea cu Lucreţia Jurj, undeva în preajma sălii de conferinţă a Bibliotecii Universitare din Cluj, este una dintre experienţele de neuitat ale vieţii mele. Aveam să găsesc la ea verticalitate, tărie de caracter, bunătate, eleganţă, umor, puterea de a privi în faţă tragediile vieţii, inclusiv moartea. Dar ce mi-a atras cel mai mult atenţia la Lucreţia, de fapt m-a răscolit profund, au fost ochii ei. Acei ochi trişti şi ofiliţi de suferinţă n-am să-i pot uita vreodată, mă vor urmări până la capătul timpului meu. La fel, n-am să pot scăpa vreodată de amintirea lacrimilor ei, care, atunci cand vorbea despre torţionarii şi dramele trecutului, îi inundau ochii şi obrajii, venind parcă, dintr-un izvor nesecat al sufletului.

Şi Lucreţia nu fusese nici legionară, nici ţărănistă, nici liberală, nici “duşman” al României sau al poporului. La 20 de ani, cand a luat calea muntelui, era “o simplă” şi inocentă tânără îndrăgostită, hotărată să-şi urmeze alesul inimii, pe Mihai, la bine şi la greu. Şi nici iubitul ei soţ, Mihai, nu fusese vreodată legionar, trădător de ţară etc. Era un tanăr la fel de “simplu”, frumos, idealist, curajos, iubitor de semeni şi de neam. Şi ca să fiu clar până la capăt, nici Şuşmanii nu fuseseră vreodată legionari sau simpatizanţi ai acestora, cu atât mai puţin “duşmani ai poporului”. Familia Şuşman din Răchiţele (Cluj) întruchipa un adevărat model de solidaritate comunitară, de patriotism, de onoare şi demnitate. Ca să pricepem hotărârea şi tăria morală a acelor oameni trebuie spus că, pentru a evita să fie prinşi de Securitate, au ales moartea eroică. Au făcut-o conştienţi fiind că nu au scăpare, dar mai ales pentru a-i proteja de agresiunile regimului pe sătenii care, ani la rând, îi ajutaseră cu mâncare, haine, adăpost sau cu o vorbă bună. Pentru Teodor (senior), Teodor (junior), Visalon, Lucreţia, Mihai, Oneţ, Gheorghe, Ion – pentru a pomeni numele eroilor din Grupul Şuşman – onoarea s-a dovedit mai importantă decât promisiunea şubredă a unei viitoare vieţi dusă în compromis, umilinţă şi ruşine.

Lucreția Jurj Costescu (2003)

Zilele trecute, cu aroganţa şi obrăznicia cunoscute, senatorul Şerban Nicolae (PSD) aprecia, în Parlamentul României, că luptătorii anticomunişti din anii ’40 şi ’50 au fost legionari sau că au sabotat intenţionat interesele ţării. Profund ofensatoare, cu atât mai mult cu cât deţine importante calităţi oficiale în statul român, enunţurile lui Şerban Nicolae îl transpun în neverosimila ipostază de profanator, de torţionar moral al memoriei Lucreţiei, al lui Mihai, al Şuşmanilor, al tuturor celor care au fost călcaţi în picioare de puterea comunistă totalitară.

Dacă Lucreţia Jurj ar mai fi printre noi, auzind grosolăniile lui Şerban Nicolae, ar suferi, s-ar închide în sine, ar tăcea. Modalităţile ei de a înfrunta durerea, bădărănia, impertinanţa erau mereu aceleaşi: cuminţenie, tăcere, lacrimi în ochi şi pe obraji.

 

%d bloggers like this: