Cornel Jurju


Citesc jurnalul lui Ion Raţiu. Este o carte mare, la propriu, dar mai ales la figurat, care aduce multe şi importante lămuriri asupra istoriei româneşti din incandescentul secol al XX-lea. Mă fascinează substanţialul patriotism al lui Ion Raţiu. Nu mă îndoiec că sunt destui dispuşi să-l ridiculizeze sumar, considerându-l de modă veche. Eu îl găsesc impresionant şi pilduitor. Lumea interioară a lui Ion Raţiu, încă din tinereţe, este monopolizată de fiinţa ţării natale. Energia sa raţională şi sentimentală sunt „turbionate” de grija, devotamentul, iubirea pentru România. Pe la începutul anului 1942, guvernul britanic îi propune să accepte rolul de agent al intereselor sale. Tânărul Raţiu, filobritanic de altfel, refuză hotărât târgul în numele sănătoaselor sale convingeri moral-patriotice. Îi răspunde interlocutorului că înainte de toate este român, că este capabil să moară sub steagul românesc dar că îi este cu neputinţă să devină un reprezentant până şi al intereselor ţării care îi oferea o generoasă şi, poate, salvatoare găzduire.

Marcat de povestea vieţii lui Raţiu, părăsesc jurnalul şi mă las purtat într-o cascadă de gânduri şi senzaţii. Îmi dau seama că în ultimele decenii este tot mai proeminent acel curent de opinie preocupat să discrediteze sentimentul patriotic, să-l transforme într-o ruşine individuală şi colectivă. Din asemenea surse se transmite, insistent şi asurzitoar, că patriotismul este ceva rău şi deosebit de periculos. Că este un sol toxic în care se dezvoltă fără excepţie intoleranţa, ura, generic spus, comportamentele nedemocratice. Înţeleg, totuşi, că patriotismul lui Ion Raţiu probează contrariul. Trăirile şi apoi întreaga lui viaţă demonstrează că între conştiinţa patriotică şi asimilarea profundă a valorilor democrat-occidentale nu există vreun fel de contradicţie. Îl revăd pe excepţionalul patriot Ion Raţiu la începutul anilor 90. Îmi trec prin minte câteva dintre învăţăturile lui în materie de democraţie propovăduite într-o Românie care astăzi mi se înfăţişază într-o fizionomie sălbatică, primitivă, autistă, nevinovată.

Cu cartea uitată în mâini, bântui timpul într-o oarecare buimăceală. Ajung în lumea românească a exilului din anii 50, 60 sau 70. Pricep că, ferit de efectul alienant al ideologiei comuniste, exilul românesc a păstrat, în condiţiile dificile ale străinătăţii, substanţa tradiţiei patriotice româneşti. Intuiesc că felul în care, la distanţă, Ion Raţiu şi-a trăit relaţia cu patria poate fi investit cu o oarecare notă de reprezentativitate pentru românii alungaţi în refugiu de teroarea comunistă.

Mai departe, gândul, dezlegat de orice oprelişti,  se îndreaptă pevizibil spre Casa Regelui Mihai. Regăsesc acelaşi tip de patriotism profund, esenţial, reconfortant. Despre el vorbesc convingător numeroasele interviuri, reflecţii ale Regelui Mihai sau alte texte cu caracter diaristic. Toate acestea mă îndeamnă să resemnific rolul României, cumva imaginare, din existenţa Familiei Regale aflată în exil. Mi se pare că întrevăd, pentru prima dată cu suficientă claritate, felul în care sentimentul patriotic şi amintirea nostalgică/dureroasă a patriei pierdute au îndeplinit o funcţie formatoare decisivă pentru fiicele Regelui Mihai.

De fapt, sensibilitatea românească „deconspirată” de Ion Raţiu în jurnal, cred că mă ajută să privesc diferit, să reînţeleg câteva relatări citite în timp, despre copilăria, adolescenţa şi tinereţea Principesei Margareta.

Povestea României a ajuns treptat în sufletul Majestăţii Sale Margareta. De la tatăl Său a învăţat primele cuvinte în limba română. Ulterior a început să asculte muzică românească, a răsfoit primele albume fotografice cu imagini din România, a citit excepţionalele memorii ale străbunicii Sale, Regina Maria („Povestea vieţii mele”). De neuitat au rămas înregistrările anuale pe care Regele Mihai le realiza pentru Radio „Europa Liberă”. Margareta, împreună cu surorile, le audia dintr-o cameră alăturată, într-o tăcere încărcată de emoţie, înţeleagând că are un tată neobişnuit, că existenţa şi universul lui afectiv se împart între familie şi o ţară intangibilă, numită România. „Amintiri unice sunt serile în care înregistra, în fiecare an, mesajul pentru Europa Liberă, care se transmitea în România în seara de Anul Nou. Noi toate trebuia să fim liniştite în timpul înregistrării, de fapt, trebuia să stăm în altă cameră, ca să nu-l deranjăm. Ascultam cu atenţie cuvintele şi cadenţa limbajului. Eram de fiecare dată impresionate şi înţelegeam că e vorba de ceva cu adevărat important. Eram copil mic atunci când am înţeles că există o parte în acest om care nu ne aparţine nouă. Totul era legat de înregistrările radio din fiecare an: o latură misterioasă a existenţei sale, mai presus de viaţa personală. Acest sentiment devenea evident şi în orele în care el ne povestea despre o ţară nu prea îndepărtată pe care o iubea şi pe care o pierduse, când ne vorbea în limba acelei ţări, când ne arăta fotografiile acelui ţinut şi ne punea să ascultăm muzica acelor meleaguri”.

Odată „însămânţat”, sentimentul apartenenţei la naţiunea română a început să dea roade în conştiinţa şi faptele Majestăţii Sale Margareta. Era anul 1984, Principesa Margareta nu călcase vreodată pământul României dar folosea următoarele cuvinte pentru a-şi exprima simţămintele româneşti: „Eu sunt româncă. Sunt născută şi crescută în exil, dar sunt profund româncă. Venirea în ţară este cea mai puternică şi cea mai ardentă dorinţă a vieţii mele. … Doresc să-i respir aerul, să-i cunosc peisajele, munţii, să-i ating pământul, să văd Marea Neagră. Această ţară exercită o mare fascinaţie asupra mea şi am un sentiment de frustrare pentru că n-o cunosc.” Cât de reală era acea dificilă stare de „frustrare” s-a putut observa imediat după înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu. Era abia 18 ianuarie 1990 şi Principesa Margareta ajungea în România. Despre ce a trăit atunci, Principesa Moştenitoare rostea o simplă propoziţie sugestivă, memorabilă, eliberatoare: „Este cea mai frumoasă zi din viaţa mea.” Ce a urmat după aceea ne este într-o mai mare măsură cunoscut. Totuşi, cred că sensul şi conţinutul acestei speciale întâlniri cu ţara ar putea fi cel mai bine formulat printr-o parafrazare a unui mesaj al Regelui Mihai din februarie 1997. Pe drept am putea spune despre Majestatea Sa Margareta că a venit în România  „nu pentru a lua, ci pentru a dărui, nu pentru a diviza, ci pentru a uni” şi în aceeaşi măsură pentru „a ajuta” ca prin strădaniile comune să putem „ieşi din nenorocirea trecutului”.

La capătul acestor peregrinări prin labirintul imaginaţiei, mă reîntorc la realitatea fizică a cărţii din mâinile mele dar şi la aceea a lumii în care trăiesc. Mă traversează un fior de durere din care înţeleg că sufletul românesc din jurnalul lui Raţiu s-a cam mistuit. Este o pierdere uriaşă care îmi pare că explică multe dintre marile noastre decepţii, lămureşte un prelung declin pe care am ajuns să-l trăim ca pe o fatalitate. Mai am atâta vlagă să mă întreb dacă ar mai fi ceva de făcut, dacă am mai putea face ceva cu noi înşine. Nu găsesc un răspuns genial şi atunci mă „agăţ” de nevoia şi importanţa de a regăsi,  cât mai mulţi dintre noi, dorul autentic de România. Acela trăit cu disperare de Regele Mihai şi de Ion Raţiu, acelaşi  care, de aproape trei decenii, asigură resursele efortului sincer, consecvent, exemplar, pe care Majestatea Sa Margareta îl susţine în beneficiul poporului român.

%d bloggers like this: