Cum era de aşteptat, trecerea doamnei Doina Cornea la cele veşnice a stârnit reacţie, emoţie, atitudine. Abundent şi necesar, publicistica românească dar şi aceea internaţională au consemnat trista ştire. A fost reconstituită, în datele sale esenţiale, biografia celei care, atât cât i-a stat în puteri, a apărat onoarea neamului românesc. S-a scris şi s-a vorbit despre curajul, patriotismul şi moralitatea Doinei Cornea. A fost evidenţiată contribuţia unică adusă la prăbuşirea regimului comunist, dar şi rolul important îndeplinit în procesul democratizării României pe parcursul straniilor ani ’90.

Voit sau nu, totuşi, ceva esenţial a fost omis sau lăsat în plan secund: filo-monarhismul doamnei Doina Cornea. Viziunea sa patriotică, în sfera politică şi instituţională, s-a definit în mod special prin invocarea apăsată a necesităţii ca România să revină la forma de guvernământ a monarhiei constituţionale parlamentare. În scrierile şi interviurile Doinei Cornea pot fi descoperite unele dintre cele mai înţelepte şi convingătoare formulări/inventarieri ale beneficiilor formei de guvernământ monarhice în cazul românesc. „Oamenii trebuie să creadă în ceva care să-i unească. Şi nu-i poate uni decât un ideal, un model ideal de autoritate statală care să nu-i frustreze şi care să nu aibă cum să intre în nici un fel de competiţie de putere. Un rege, neaparţinând nici unui partid, nu are nici un fel de interes competitiv şi nu poate stârni la nimeni sentimente de frustrare; el este deasupra. Un preşedinte de republică, oricât de bun ar fi, provine totdeauna din sânul unei formaţiuni politice, va rămâne mereu în competiţie cu formaţiunile rivale şi va fi mai vulnerabil. Cu cât idealul e mai înalt cu atât riscul rivalităţilor competitive este mai scăzut. Este ideea care stă la baza gândirii monarhiste a lui Rene Girard. Republica, prin esenţa ei, este supusă rivalităţilor şi provizoratului, datorită principiului alternanţei şi periodicităţii alegerilor. Pentru un popor, şi mai ales pentru unul atât de manipulabil ca al nostru, această stare de vremelnicie nu poate fi rodnică. În general, toţi oamenii simt nevoia să creadă în două lucruri: într-o stare de permanenţă care să-i unească şi în mirajul unei schimbări înnoitoare care să le dea speranţă. Nu-i poate uni decât un model ideal de autoritate statală care să nu creeze dezechilibre. În acelaşi timp, nu le poate da speranţe înnoitoare decât alternanţa unor guverne politice, rezultând în urma unor alegeri. Monarhia constituţională este această formă statală benefică. Ea ţine în echilibru aceste două tendinţe: cea de permanenţă şi cea de înnoire. Pe lângă toate acestea, poporul simte nevoia să aibă o relaţie mai umană, mai afectivă faţă de cel care îl conduce, să aibă încredere în el”. (Doina Cornea, Faţa nevăzută a lucrurilor. Dialoguri cu Rodica Palade)

Până la sfârşitul vieţii, Doina Cornea a rămas loială Majestăţii Sale regele Mihai şi instituţiei Casei Regale a României. Într-un interviu, probabil ultimul, pe care îl acorda în urmă cu doi ani revistei Sinteza, rostea următoarele fraze cu totul sugestive şi, poate, premonitorii: „Eu am vrut să-l evoc pe Regele nostru, pentru că sunt profund regalistă. Şi asta nu înseamnă că ies în stradă şi strig. Asta înseamnă altceva. Că-l iubesc, că-l stimez. Asta înseamnă. (…) Singura iubire a mea care a rămas este Regele (…) Şi aş vrea să pot să duc mai departe această iubire, dincolo. Dincolo …”

Din aceeaşi sferă a relaţiei speciale cu regalitatea românească, îmi stăruie în minte o scenă profund mişcătoare petrecută la sfârşitul slujbei de înmormântare. Erau clipele în care preoţii îşi săvârşiseră rostul. Familia şi ceilalţi participanţi, parcă încremeniţi, aşteptau tulburătoarea „prăvălire” a capacului peste sicriu. Acelaşi sicriu în care, alături de trupul neînsufleţit al Doinei Cornea, îşi găsea loc şi urna cu rămăşiţele trupului incinerat al unicei sale fiice, Ada, decedată în noiembrie 2016. Era acea împrejurare în care te simţi paralitic, în care timpul îţi pare efemeritate absolută, tortură. Nu ştiu cum şi de unde, dar Tin-Tin a găsit puterea să se ridice de sub apăsarea timpului, a durerii, pentru a realiza, la nivel simbolic, o minunată, firească, pilduitoare încheiere a memorabilul destin pământean al mamei sale. Ca într-un fel de hipnoză a suferinţei, Leontin s-a îndreptat spre multidudinea coroanelor funerare, destule oficiale, pentru a se opri în dreptul uneia. Era coroniţa trimisă de familia regală a României. După o scurtă contemplaţie a luat-o cu grijă în mâini, pentru ca apoi să o aşeze cu gingăşie peste pieptul părăsit de viaţă al mamei. Abia după împlinirea acestei ultime datorii a fiului, întotdeauna iubitor şi protector, sicriul a fost închis spre a fi dăruit ţărânii, eternităţii…

Într-adevăr, Doina Cornea a fost un om al credinţelor stabile, iar trei dintre acestea au fost fundamentale pentru gândirea şi viaţa ei: credinţa în Dumnezeu, în Patrie, în Rege/Monarhie.

%d bloggers like this: