Szanto-Petria Bianca-Daniela

Facultatea de Drept, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Locul I la concursul național de eseuri ,,Prerogativele unui monarh: Actualitate şi Viitor”


„Toate principiile şi toate experienţele cer ca puterile publice – legislativă, executivă, judecătorească – să fie puternic echilibrate şi separate în mod categoric una de alta, iar dincolo de jocurile politice să fie stabilit un arbitraj naţional care, în mijlocul combinaţiilor, să pună în valoare continuitatea.”

Charles de Gaulle

Introducere

Pornind de la diferenţa care se face în sistemul britanic între ideea de „coroană” şi „monarhie”, „coroana” fiind privită ca un concept juridic impersonal, însumând totalitatea puterilor, după cum s-a exprimat şi S .B. Chrimes atunci când a spus faptul că „regele este prin drept, ca şi prin natură, mai curând un om muritor, dar Coroana a devenit impersonală, nemuritoare, un simbol al unităţii finale şi al continuităţii scopurilor guvernării”[1], lucrarea de faţă îşi propune o analiză a modalităţii în care ar fi fezabilă o eventuală trecere uşoară dinspre republică spre monarhie, din punct de vedere juridic abstract, ţinând cont printre altele şi de teama generală a populaţiei în schimbările majore care s-ar putea sau nu produce. Va fi lăsat la o parte istoricul monarhiei române şi a monarhiei în general despre care s-au scris şi se vor scrie încă numeroase publicaţii.

Studiul următor se va dovedi folositor în primul rând pentru a vedea dacă întradevăr există o opţiune reală pentru schimbarea formei de guvernământ fără a bulversa întregul sistem cu care ne-am obişnuit deja de la adoptarea actualei Constituţii, sau pur şi simplu dacă alegem să fim optimişti şi să dăm crezare cuvintelor frumoase rostite de Nicolae Iorga în cadrul Conferinţei de la Fundaţia Dalles din anul 1934, când acesta a spus că „la noi, monarhia vine din cea mai îndepărtată amintire, din fondul tradiţional cel mai adânc al poporului românesc. Chiar dacă nu apare la suprafaţă, ea aşteaptă momentul când vor fi din nou împrejurări favorabile, şi, atunci când există astfel de împrejurări favorabile, ideea aceia, care n-a murit, ci a stătut numai acoperită cu spuza vremii, de îndată ce vine un vânt care suflă spuza, se aprinde din nou, şi scânteie cărbunii cari n-au fost stinşi nici odată.”[2]

Actualitate

În stadiul curent în care se regăsesc statele europene, principalele ţări care au ca formă de guvernământ monarhia, ca Marea Britanie, Belgia, Spania, Danemarca, Olanda ş.a. au valenţele unui regim parlamentar, chiar dacă, din punct de vedere tehnic, monarhia este de un singur fel, şi anume monarhie constituţională, al cărui principiu fundamental este acela că Regele nu se amestecă în politică în mod direct, ci rămâne esenţialmente un simbol al statului, păstrând în general prerogativele care revin Preşedintelui de republică în cadrul republicilor parlamentare.[3]

În sens generic, termenul „republică” se opune monarhiei sau regatului, caracterizând regimul politic în care funcţia de şef de stat nu este nici ereditară, nici viageră, ci este un res publica („lucru public”). După cum în mod corect s-a evidenţiat în doctrină, ea nu se confundă cu democraţia, un sistem monarhic putând fi democratic, în timp ce o republică poate fi monocratică[4], ţara noastră nefiind stăină acestui concept în perioada comunistă.

Urmând un raţionament juridic logic, cea mai uşoară tranziţie spre monarhie ar avea-o o naţiune care deja funcţionează ca o republică parlamentară, singura deosebire fundamentală fiind aceea că în cadrul republicii parlamentare preşedintele este ales de către Parlament, în timp ce monarhia îşi păstrează caracterul său ereditar. Pe fond, nu se poate vorbi despre o diferenţiere substanţială a funcţiilor pe care le îndeplineşte şeful statului, cu excepţia unor atribuţii de protocol şi reprezentare, care tind a fi mai puternice în statele monarhice.[5]

Dacă România este sau nu o republică parlamentară, nu clarifică Constituţia. Art. 1 alin. 2 din aceasta statuează faptul că forma de guvernământ al statului nostru este republica, fără a oferi mai multe detalii. Literatura juridică de specialitate este cea care a analizat din perspectiva prerogativelor constituţionale recunoscute şefului de stat, raporturile acestuia cu celelalte puteri publice şi efectivitatea prerogativelor în anumite circumstanţe concrete, elementele care evidenţiază tipul de regim existent: parlamentar, prezidenţial, semi-prezindenţial etc.[6]

Majoritatea autorilor de drept constituţional consideră faptul că sistemul reglementat de Constituţia României este un sistem semi-prezintenţial[7], asta deoarece, în primul rând, la elaborarea ei s-a avut în vedere în mare parte Constituţia franceză din 1958, ca prototip al acestui sistem, preluând câţiva factori specifici. Strict juridic, sistemul francez se caracterizează prin: diviziunea executivului între şeful statului şi Guvern; alegerea Preşedintelui prin sufragiu universal direct; posibilitatea realegerii nelimitate a aceleiaşi persoane în funcţia de Preşedinte; rolul de „arbitru” al şefului statului pentru a asigura funcţionarea regulată a puterilor politice şi continuitatea statului; iresponsabilitatea politică a Preşedintelui în faţa Parlamentului; domeniul restrâns al atribuţiilor prezindenţiale supuse condiţiei contrasemnării; posibilitatea efectivă a Preşedintelui de a interpreta Constituţia şi, ca urmare, de a-şi asuma şi exercita puterile excepţionale ş.a.[8]

Prin comparaţie, între atribuţiile Preşedintelui României şi cele ale şefului de stat francez, există unele deosebiri importante, carep pun sub semnul întrebării afirmaţia pe care unii o consideră indiscutabilă, şi anume că forma de guvernământ al statului român este republica semi-prezindenţială.

Alţi autori consideră că trăsăturile formei de guvernământ ale ţării noastre se apropie mai mult de un regim parlamentar, asemănându-se în unele privinţe cu regimul politic din Austria sau Islanda, datorită faptului că: alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui se fac prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit art. 62 alin. (1) şi art. 81 alin. (1) din Constituţia României; şeful statului poate proceda la dizolvarea Parlamentului, după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi doar dacă Parlamentul nu acordă votul de încredere pentru formarea Guvernului potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţie;Parlamentul poate deschide procedura răspunderii politice a Preşedintelui, pentru suspendarea acestuia din funcţie şi apoi organiza un referendum pentru demiterea sa potrivit art. 95 din Constituţie; Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament; Guvernul şi membrii săi răspund politic doar în faţa Parlamentului etc.[9]

Alegerea Preşedintelui prin sufragiu universal nu califică automat sistemul ca fiind unul semi-prezidenţial, deoarece şi în state precum Islanda şi Austria, care funcţionează pe baza unor sisteme parlamentare clasice, şeful statului este ales în acelaşi mod.

Scopul final al acestei distincţii nu este a da un răspuns cert într-o direcţie sau alta, ci de a evidenţia faptul că, indiferent dacă considerăm forma de guvernământ a statului român republică semi-prezidenţială sau parlamentară, există multe caracteristici care ar conduce spre ideea unui sistem parlamentar, asemănător ţărilor în care funcţionează monarhia constituţională.

Aşadar, ceea ce rămâne de văzut, pentru ca lucrarea să aibă coerenţă, sunt trăsăturile generale ale sistemelor de guvernare prezente în statele monarhice din Europa (cu precădere Marea Britanie, Belgia, Spania şi Danemarca), mai exact atribuţiile Regalităţii în comparaţie cu cele ale Preşedintelui Republicii, pentru a putea descoperi cât de asemănătoare sau diferite sunt cele două instituţii şi dacă s-ar putea realiza o eventuală substituire.

În sistemul politic britanic atribuţiile monarhului sunt limitate, el exercitând unele prerogative în cadrul unui anumit mecanism politic, care face din Marea Britanie o ţară parlamentară prin excelenţă, ilustrând cel mai bine maxima potrivit căreia „Regele domneşte, dar nu guvernează”. Toate actele emise de monarh, în virtutea prerogativelor sale constituţionale, sunt contrasemnate de ministrul responsabil cu punerea în aplicare a actului respectiv, printre atribuţiile sale numărându-se: desemnarea primului-ministru, în mod obligatoriu pe liderul partidului care a câştigat alegerile generale; sancţionarea legilor prin dreptul său de veto oferit cutumiar, care însă nu a mai fost exercitat de la începutul sec. al XVIII-lea; numirea judecătorilor şi acordarea graţierii; dizolvarea Camerei Comunelor; declararea de război şi încheierea păcii; încheierea tratatelor; înmânarea ordinelor şi a distincţiilor; recunoaşterea altor state şi guverne ş.a.[10]

Belgia este de asemenea o monarhie de tip parlamentar, în care prerogativele Regelui se aseamănă celor din Marea Britanie, actele sale neavând efecte decât dacă sunt contrasemnate de un ministru, care urmează să îşi asume răspunderea pentru conţinutul acestora. De asemenea, el numeşte şi revocă pe miniştri, conferă grade militare, declară război şi încheie pacea, încheie tratate de alianţă şi de comerţ, sancţionează şi promulgă legile, poate să dizolve Camerele fie simultan, fie succesiv, convocând apoi alegătorii în termen de 40 de zile pentru a desemna noi organe legislative etc.[11]

Regele Spaniei este şeful statului şi un simbol al permanenţei şi unităţii acestuia, revenindu-i îndatorirea de a arbitra funcţionarea corespunzătoare a instituţiilor democratice prin prisma prerogativelor sale, de a fi reprezentantul cel mai de seamă al statului în relaţiile internaţionale, de a sancţiona şi promulga legi, de a convoca şi dizolva Parlamentul, de a convoca referendumul potrivit Constituţiei, de a propune candidatul pentru funcţia de Premier şi revocarea acestuia, de a numi şi revoca membrii Guvernului la propunerea Primul-ministrului, de a exercita dreptul de graţiere şi multe altele.[12]

            Potrivit Constituţiei daneze, puterea executivă aparţine Reginei, care o exercită prin miniştrii săi. Regina numeşte şi revocă pe Primul-ministru şi pe ceilalţi miniştri, are dreptul să convoace şedinţe restrânse ale Cabinetului, are dreptul oricând să dizolve Folketing-ul, dar nu poate convoca noi alegeri înainte ca un Prim-ministru desemnat să se prezinte în faţa Parlamentului pentru a-şi prezenta programul, are dreptul la iniţiativă legislativă şi poate decreta legi provizorii în cazuri urgente, care nu pot fi contrare Constituţiei şi care trebuie prezentate Folketing-ului pentru aprobare sau respingere.[13]

            Comparând atribuţiile monarhului la nivel european, în special cele existente în Marea Britanie, Belgia şi Spania, se poate observa cu uşurinţă o mare asemănare cu prerogativele pe care le exercită Preşedintele României potrivit Constituţiei. Plecând chiar de la primul articol dedicat acestuia, art. 80 din Constituţie, se poate observa o suprapunere peste îndatorirea Regelui spaniol de mediere, arbitraj[14].  Mergând mai departe cu analiza, art. 85[15] atribuie şefului statului prerogativa de a desemna un candidat pentru funcţia de Prim-ministru, de numire a Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament şi de revocare şi numire a miniştrilor, la propunerea Primului-ministru, situaţie care se aseamănă cu toate sistemele monarhice europene. Posibilitatea Preşedintelui de a dizolva Parlamentul prevăzută de art. 89[16] se regăseşte de asemenea şi printre atribuţiile Regelui în cadrul monarhiei constituţionale, ca şi posibilitatea iniţierii referendumurilor pentru ca poporul să îşi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional. Similitudinile continuă, neavându-şi rostul în acest context o tratare exhaustivă a acestora.

 Viitor

Datorită stadiului actual în care se prezintă Constituţia României şi a prerogativelor pe care le are Preşedintele, foarte asemănătoare cu cele ale unui Rege dintr-o monarhie constituţională, după cum am evidenţiat mai sus, schimbarea formei de guvernământ din republică în monarhie s-ar putea face fără prea multe dificultăţi de ordin juridic şi fără ca puterile statului să sufere o modificare prea mare.

Însă, mai înainte de toate, monarhia este o instituţie narativă, după cum bine a evidenţiat şi prof. univ. dr. Adrian Cioroianu în prefaţa cărţii scriitorului şi jurnalistul britanic Peter Conradi intitulată „Supravieţuitorii: monarhia la începutul secolului XXI” în care povesteşte cum anume se face că una dintre instituţiile cele mai fragilizate de tulburările sec. XX a reuşit să treacă pragul noului mileniu, cu tot cu crizele sau victoriile, contestările sau adulările care o însoţeşte[17].

Dacă poporul român a păstrat înclinaţia spre acest fir narativ sau nu, doar el poate decide, pentru că „lumea de astăzi nu îi permite puterii să fie exercitată decât dacă ea este legitimată de încrederea şi respectul oamenilor”[18]. Cert este faptul că din punct de vedere juridic nu are exista nicio problemă în ceea ce priveşte o posibilă tranziţie armonioasă înspre monarhie, ideea în sine fiind fezabilă.

Note personale

Pe mine, o persoană pe care nu o atrage câtuşi de puţin mecanismele jocurilor poltice ce au loc în momentul de faţă în ţara noastră, coroana ca şi concept juridic impersonal mă duce cu gândul la stabilitate şi independenţă, la ceva simbolic care ar putea să ne reprezinte cu imparţialitate în mod efectiv. În antichitatea greacă, cuvântul „symbole” era o ţiglă pe care doi prieteni o spărgeau în două când se despărţeau, fiecare păstrând una dintre părţi, ca mai apoi, la regăsire, să reunească cele două fragmente în cinstea permanenţei prieteniei lor.[19]

Funcţiile de unitate, continuitate şi independenţă ar putea foarte bine fi îndeplinite şi de Preşedintele Republicii, pentru că, după cum am vazut, acestea se numără printre atribuţiile sale potrivit Constituţiei, însă oricât de mult s-a încercat o depolitizare a instituţiei, evenimentele din ultimii ani ne arată eşecul ei. Coroana ar fi, în schimb, după cum frumos s-a spus, ca „situată deasupra partidelor şi a conflictelor de interese, independentă de grupurile de presiune şi de originile ideologice, o înaltă magistratură cu desăvârşire liberă care, prin însăşi poziţia ei, îndeplineşte o funcţie unificatoare şi de arbitraj, a cărei perspectivă depăşeşte servitul prezentului”[20].

 

[1] Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Victor Duculescu, Drept constituţional comparat, Ed. IV, Vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 330;

[2] Nicolae Iorga, Sensul tradiţional al monarhiei. Conferinţă rostită la Fundaţia Dalles, Tip. Ziarului Universul Bucureşti, 1934;

[3] Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Constanţa Călinoiu, Drept constituţional comparat, Vol. I, Ed. III, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 97;

[4] Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul român, Ed. Servo-Sat, Arad, 2003, p. 310-313;

[5] Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Victor Duculescu, Drept constituţional comparat, Ed. IV, Vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 69;

[6] Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul român, Ed. Servo-Sat, Arad, 2003, p. 310-313;

[7] Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii Constituţionale, Vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 55;

[8] Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul român, Ed. Servo-Sat, Arad, 2003, p. 388;

[9] Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul român, Ed. Servo-Sat, Arad, 2003, p. 389;

[10] Cristian Ionescu, Drept constituţional comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 109;

[11] Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Victor Duculescu, Drept constituţional comparat, Ed. IV, Vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.348;

[12] Cristian Ionescu, Drept constituţional comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 229;

[13] Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Victor Duculescu, Drept constituţional comparat, Ed. IV, Vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 18;

[14] „(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. (2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.”;

[15] „(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.  (2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.”;

[16] „(1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură.”;

[17] Peter Conradi, Supravieţuitorii: monarhia la începutul secolului XXI, Ed. Corint, Bucureşti, 2012, p.13;

[18] Sandra Gătejeanu Gheorghe, Ioan-Luca Vlad, Monarhiile secolului XXI, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2013, prefaţă;

[19] Christian Cannuyer, Casele regale şi suverane din Europa, Ed. Gavrilă, Bucureşti, 1996, p. 15;

[20] Christian Cannuyer, Casele regale şi suverane din Europa, Ed. Gavrilă, Bucureşti, 1996, p.15.

BIBLIOGRAFIE:

  1. Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Victor Duculescu, Drept constituţional comparat, IV, Vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
  2. Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Victor Duculescu, Drept constituţional comparat, IV, Vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
  3. Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Constanţa Călinoiu, Drept constituţional comparat, I, Ed. III, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
  4. Christian Cannuyer, Casele regale şi suverane din Europa, Ed. Gavrilă, Bucureşti, 1996;
  5. Sandra Gătejeanu Gheorghe, Ioan-Luca Vlad, Monarhiile secolului XXI, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2013;
  6. Peter Conradi, Supravieţuitorii: monarhia la începutul secolului XXI, Corint, Bucureşti, 2012;
  7. Cristian Ionescu, Drept constituţional comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
  8. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii Constituţionale, Vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1998;
  9. Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul român, Servo-Sat, Arad, 2003;
  10. Nicolae Iorga, Sensul tradiţional al monarhiei. Conferinţă rostită la Fundaţia Dalles, Tip. Ziarului Universul Bucureşti, 1934.
%d bloggers like this: