Cornel Jurju


Inevitabilul omenesc s-a produs. Regele Mihai a murit. Este o propoziţie ce pare încă neverosimilă, dar ea exprimă o imperturbabilă săvârşire a sentinţei destinului. Tăcut, discret, suferind, cum a fost marea parte a vieţii Sale, Regele ne-a părăsit. Totul are o limită, inclusiv proverbiala răbdare şi îndurare a Regelui. Indiferenţa, indolenţa noastră trebuiau să-şi primească răsplata, chiar dincolo de voinţa înţeleptului şi atât de iertătorului Rege.

Iar ştirea morţii Regelui ne cutremură. Pare că reuşeşte să ne îmboldească din „iglul” nostru existenţial: al indiferenţei şi ignoranţei, al „ochelarilor de cal”, al şmecheriilor şi ticăloşiilor ieftine etc.

De marţi de la amiază am căzut într-o grozavă logoree. Una vinovată, poate, prin a cărei zgomot şi colorit încercăm cu disperare să ne ascundem de noi înşine, să ne uităm păcatul nepăsării, al imaturităţii, al grosolăniilor de peste ani. De marţi, vorbim şi scriem infernal. Îi cerem scuze Regelui. Îi spunem că-L admiram. Îi mărturisim că-L respectam. Îi declarăm că-L iubeam. Îi promitem că nu-L vom uita.

Nu-i potrivit, mai ales acum, să ne întrebăm cât suntem de sinceri sau de ipocriţi. Nu-i clipa mirării de transformarea acelora, să sperăm durabilă, care până marţi aveau mânile murdărite de lăturile cu care aruncau (abjectă îndeletnicire) spre ceea ce-i era Regelui mai drag: Familia, Casa Sa, Coroana României. De acord, sunt zile de doliu şi de suferinţă. Se cade să fim înlăcrimaţi, smeriţi, cuminţi, iertători. Să cuvine să mergem la catafalcul Regelui defunct cu o rugăciune, o floare, o lumânare.

Totuşi, găsesc a fi pertinent să ne gândim spre ce ieşire o vom apuca din această asurzitoare volubilitate funerară. Ne vom întoarce, aceiaşi, în atât de obişnuitul, ademenitorul şi cinicul „iglu” al decăderii noastre? Cel mai probabil! Vom reuşi să ajungem la înţelepciunea seriozităţii şi a tăcerii din care se poate naşte dorinţa reală de a înţelege şi însuşi câteva dintre pildele/sensurile acestui mare destin? Ar fi de dorit!

Mihai I al României a fost un patriot luminat care şi-a iubit necondiţionat neamul şi ţara. „Cu toate că am fost departe de voi, mai bine de 45 de ani nu v-am uitat niciodată şi vă iubesc din toată inima”. (aprilie 1992).

Mihai I al României a fost un mărturisitor neobosit al darurilor credinţei creştine. Mihai I al României şi-a împlinit viaţa, în dimensiunea sa publică şi privată, după cele mai riguroase şi binefăcătoare norme morale. „Lumea de mâine nu poate să existe fără morală, fără credinţă şi fără memorie”. (octombrie 2011)

Mihai I al României, în mulţii şi vitregii ani ai exilului, a fost realmente subjugat de dorul şi de voinţa întoarcerii acasă. Noi, dimpotrivă, suntem astăzi dominaţi de un instinct atât de contrar, tulburător şi îngrijorător – acela al rătăcirii înspre toate zările.

Până la ultima suflare, Mihai I al României a fost convins că românii vor putea fi mai demni, mai puternici, mai prosperi prin revenirea ţării la forma de guvernământ a monarhiei constuituţionale parlamentare. „Privind către viitor, simt că trebuie să vă împărtăşesc astăzi o decizie pe care am luat-o recent. Când a fost scrisă Constituţia din 1923, pe care am repus-o în drepturi la sfârşitul războiului şi pe care comunştii au înlăturat-o acum cincizeci de ani, femeile nu aveau foarte multe drepturi şi erau excluse de la succesiunea la Tron. De atunci multe s-au schimbat. Femeile acum votează şi sunt alese în poziţii de mare responsabilitate peste tot. Cele mai multe democraţii europene au făcut de mult aceste schimbări. Constituţiile monarhiilor moderne au fost şi ele modificate, nu numai pentru a permite femeilor dreptul la succesiune, dar şi pentru a permite primului născut, indiferent de sex, să succeadă la tron. Nu am sugerat niciodată că tradiţiile noastre ar trebui păstrate împotriva realităţilor prezente.  În acest spirit, vreau să vă spun că doresc ca prima mea fiică, Margareta, să succeadă în toate drepturile şi prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa. (…) Sunt sigur că Margareta va fi înconjurată cu afecțiune şi încredere, în acelaşi fel în care au fost înconjurate Reginele Elisabeta, Maria şi Elena, cu aceeași afecţiune şi speranţă cu care a fost înconjurată alături de mine, Regina Ana. (…) Coştient de responsabilităţile mele constituţionale, pun soarta ei şi a mea, ca întotdeauna, în mâinile poporului român. Finalmente, poporul va decide ceea ce eu doresc astăzi”. (decembrie 1997)

Sâmbătă 16 decembrie, Anul Domnului 2017, ne vom găsi, conştient sau nu, într-o grea şi importantă răscruce a destinului nostru românesc. Trupul Regelui Mihai o să fie depus în Necropola Regală de la Curtea de Argeş, alături de importanţii şi drepţii Săi înaintaşi: Carol I, Elisabeta, Ferdinand I, Maria. Noi va trebui să ne hotărâm ce vom face cu Învăţăturile Vieţii Regelui Mihai. Le vom lepăda în ţărâna mormântului, cum pare să ne îndemne felul notru uşuratic de a fi ori dimpotrivă, le vom păstra vii în memorie, transformându-le, astfel, într-o premisă fundamentală prin care să ne putem renaşte soarta şi ţara?

 

%d bloggers like this: