Cojocaru Maria

Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Mențiune în cadrul concursului național de eseuri ,,Prerogativele unui monarh: Actualitate şi Viitor”

Ce ar fi societatea românească fără valorile pe care le impărtășim? Am putea oare vorbi fără aceste valori de o adevărată societate…? În contextul actual celor mai multe persoane le este extrem de greu să își închipuie o comunitate care nu funcționează pe baza principiilor moderne ale democrației, deoarece acestea s-au încetățenit în cultură și sunt văzute ca un atribut obligatoriu al vieții de zi cu zi.

Asfel, valorile fundamentale ale democrației formează într-un stat nucleul dur în jurul căruia se coagulează sistemul legislativ, iar cu ajutorul clasei care conduce, sistemul politic oferă liniile directoare pentru dezvoltare,  respectând limitele impuse de Constituție

De la această premisă va începe analiza comparativă a acestui eseu având în esență pe de o parte rolul Monarhului, iar pe de altă parte, în oglindă, cea a Președintelui, atribuțiile acestora fiind relevate în lumina valorilor cuprinse în legea fundamentală sub imperiul căreia acționează.

 Întocmai cum frunzele unui arbore și ramurile lui fiind părțile cele mai noi indică direcția și modul de dezvoltare al acestui organism vegetativ, așa și instituțiie actuale ale unui stat sugerează orientarea în viața politico-socială unei țări. În continuare, așa cum trunchiul său și rădăcinile indică vechimea copacului și gradul său de ancorare în sol, așa și în istorie românească, instituțiile politice actuale guvernate de principiile moderne ale democrației sunt rezultatul dezvoltării sâmburelui de valori fundamentale care s-a materialezat într-un trunchi puternic și trainic de-a lungul istoriei românești.

Astfel, vom pleca din prezent, pentru a reliefa importanța trecutului nostru.

România, cum este precizat și în cuprinsul Costituției la Art. 1(2) este un stat având forma de guvernământ republica, iar Președintele în calitatea sa este „garantul independenței naționale, al unității și al integralității teritoriale” cum este prezentat în Art. 80(1) aceluiași text.

Principial, o asemenea declarație este o importantă realizare, însă există vreo ancorare a acestui text in realitate, astfel încât dezideratul din Constituție după simpla adoptare a textului să își găsească oglindirea atât în realitate, cât și în ochii oamenilor?

Asupra opiniei personalor întrebate datele statistice indică faptul că cea mai mică rată de încredere, în prezent, este acordată partidelor politice, în comparație cu instituțiile precum Parlamentul, Guvernul și organele judiciare.[1] Acest semn este îngrijorător luând în considerare că Președintele de regulă este un om politic cu experiență în domeniu, având la începutul carierei sale cel puțin un partid politic din care face parte.

Totuși, opinia societății este un element variabil care depinde într-o cea mai mare proporție de exercitarea  corectă a funcțiilor prescrise de Constituție Președintelui, prin urmare fiind posibilă schimbarea ei în bine în viitor.

Astfel, conform Constituției actuale Președintele are o funcție de reprezentare, care implică faptul că acționează în numele societații conduse atât pe plan intern, cât și pe plan extern, spre exemplu, prin semnarea de tratate.

 Pe de altă parte acesta este văzut ca fiind un Garant într-un sens ușor mai extins decât așa cum este precizat în textul din Art.80(1). Denumirea extrem de sugestivă acordată sintetizeaza clar rolul esențial al Președintelui în apărarea pe deo parte a statului, dar și a ordinii de drept, întruchipate prin prevederile Constituției. Prerogativele prin care Președintele apără statul sunt cele de declarare a mobilizării, de respingere a unei eventuale agresiuni, instituirea stării de asediu, acesta fiind comandantul forțelor armate și deținând concomitent și funcția de Președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.[2]

Pe de altă parte, în calitate de Garant al Constituției, prin instrumentele practice pe care le are, acesta veghează la menținerea ordinii de drept astfel încât aceasta să rămână în acord cu Constituția având la latitudinea sa mijloace precum sesizarea Curții Constituționale pentru verificarea unei legi înainte ca acesta să o promulge sau trimiterea ei spre reexaminarea Parlamentului, o funcție care are o semnificație deosebită deoarece Președintele este întruchipat ca fiind ultimul, metaforic vorbind, grad de jurisdicție înainte ca această lege să intre în ordinea juridică și să influențeze, uneori, iremediabil, viața oamenilor.

O altă funcție deținută de Președinte este cea de mediere, prin care acesta contribuie la aplanarea disputelor dintre celelalte puteri ale statului, astel încât să fie în continuare posibilă funcționarea normală a acestuia. Deși la o primă formulare atribuțiile care intră în această sferă sunt simpliste, prin diversitatea lor, acestea sunt apte să readucă un echilibru în caz de nevoie în sfera politică a statului. Aceste prerogative sunt reprezentate de posibilitatea Președintelui de a convoca în sesiune extraordinară Senatul și Camera Deputaților, de a transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice, consultarea Guvernului cu privire la probleme de o deosebită importanță, participarea la anumite ședințe ale Guvernului, desemnarea unui candidat pentru funcția de prim-ministru și posibilitatea de a dizolva Parlamentului în cazul în care  prin refuzul de a acorda votul de încredere în condițiile prevăzute de Constituție blochează sistemul instituțional.

De asemenea, Președintele poate emite decretul de grațiere, act de clemență prin care poate înlătura în tot sau în parte executarea unei pedepse penale.

Toate aceste funcții sintetizează clar cheia în care funcționează Instituția Președintelui, însă, mijloacele de care acesta dispune nu ar fi de ajuns pentru un stat de drept. Aici, Constituția joacă un important rol prin stabilirea drepturilor fundamentale care trebuie avute în vedere astfel încât în cadrul funcțiilor politice exercitate, acestea să fie evidențiate întocmai ca un fir roșu astfel încât să nu fie permisă îndepărtarea sau încălcare lor. Astfel, valori precum egalitatea între cetățeni, dreptul la identitate, pluralismul politic, accesul liber la justiție și altele, dirijează oamenii politici, implicit și Președintele, în păstrarea statului de drept.

Însă pentru ca o valoare să fie acceptată într-o societate trebuie să existe o anumit contact cu aceasta până când ea se întipărește în conștiința oamenilor ca un adevăr care pe de o parte, într-o societate creștina cum e cea românească este privit ca fiind unul omenos, și, pe de altă parte, are drept corolar în conștiința laică ideea de toleranță și egalitate.

Astfel, cum au reușit valorile fundamentale din Europa modernă să devină atât de puternic ancorate în societatea românească contemporană astfel încât să și devină indisolubil atașate conștiinței colective, deși, aparent, acestea sunt noi fiind adoptate printr-o Constituție relativ recentă?

Aici, în analiza noastră, vom coborî de la realitățile prezentului tot mai jos înspre trunchiul arborelui până la rădăcinile sale pentru a înțelege sorgintea principiilor fundamentale cu care, după cum vom observa societatea noastră a fost familiarizată demult și la a căror promovare a contribuit în mod esențial, instaurarea Monarhiei.

Trecând peste scorbura vidului valoric pe care România l-a cunoscut în timpul anilor de dictatură, vom descoperi că seva majorității principiilor se trage din Constituția din 1866 când prin venirea sa la tron, Carol I a descoperit un sol prielnic pentru dezvoltarea accentuată a societății. Astfel unirea  Constituției moderne la timpul ei cu influența regelui în Europa, a dat României o șansă reală de afirmare și evoluție.

Textul constituțional de atunci evoca niște principii care trecând peste arhaismul exprimării, se deosebesc într-o măsura diminuată de valorile fundamentale de acum. Art. 5 din Constituția din 1866 fiind extrem de sugestiv în acest sens „Românii se bucură de libertatea consciinței, de libertatea învețămentului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor”.

De asemenea, o altă prevedere constituțională, Art. 27,  reglementează dreptul la asociere și este consacrat și principiul secretului corespondenței în Art. 25.

Un alt drept fundamental protejat și recunoscut în acest text constituțional este proprietatea privată, care este „sacră și neviolabilă” conform Art. 19, iar ca o puternică garanție se stabilește faptul în articolul 17 faptul că nicio lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averilor[3].

Sublinierea identității de valori aproape perfecte dintre Constituția nouă și cea veche sunt esențiale pentru a trece la analiza funcțiilor deținute de rege, deoarece aici este plasat izvorul care datorită circumstanțelor extrem de prielnice menționate anterior a dat naștere unei adevărate tradiții românești în materia respectării drepturlor fundametale în exercitarea prerogativelor puterii executive , ori, ce este tradiția dacă nu o sumă de valori învechite?[4]

Întocmai ca Președintele, Domnul deține funcția executivă, care conform Constituției din 1866 o exercită „în modul regulat prin Constituțiune”. Interesant este faptul că Domnul este întocmai ca un Președinte, un reprezentant al statului în interiorul țării, care numește și revocă miniștrii conform Art. 93 al Constituției din 1866 și pe de altă parte reprezintă România în plan internațional prin încheierea de convenții, conform aceluiași text, fiind necesară în acest caz și aprobarea puterii legislative. Totuși spre deosebire de Domn, Președintele conform Constituției actuale revocă și numește membrii guvernului doar la propunerea primului ministru conform Art.85(2), prin urmare executarea acestei funcții este mai îngrădită decât a Regelui.

De asemenea, în Constituție este precizat un mecanism care subliniază o identitate de esență între atribuțiile Președintelui din Constituția actuală și cea din 1866.

În articolul 92 din Costituția din 1866 este prevăzut faptul că „Nici un act al Domnului nu pote avea tărie decă nu va fi contra-semnat de un Ministru care prin acesta chiar devine respundetor de acel act”. Acest text evidențiază de fapt ideea că cele două instituții politice sunt atât de strâns legate între ele, se poate vorbi de ceea ce numesc în doctrină oamenii de specialitate, executiv dualist, caracteristic în fond Constituției actuale.

Această trăsătură, specifică de altfel regimurilor politice parlamentare[5] regăsindu-se în două epoci fundamental diferite, din punct de vedere al contextului politic European în Constituțiile noastre, în forme ușor diferite adaptate la contextul socio-politic specific vremii, marchează ideea că tradiția unui asemenea regim ne este proprie, cultura societății noastre pășind pe drumul unui stat de drept încă din secolul al XIX-lea.

            O altă asemănare este faptul că Domnul este cel care promulgă legile, această idee cum a fost explicată în secțiunea dedicată prerogativelor Președintelui relevă un grad pronunțat de apropiere față de cetățenii săi, a căror destin nu este indiferent Domnului, el fiind ultimul for de decizie care stă între efectele legilor și populația care le va suporta.

Privitoare strict la funcția Domnului, există câteva asemănări deloc neglijabile. În primul rând acesta beneficiază de un fel de imunitate proclamată la Art. 92 ceea ce amintește de instituția Președintelui din zilele noastre.

 De asemenea, sunt instituite o serie de incompatibilități, conform uneia dintre ele niciunul dintre membrii familiei domnitoare nu poate fi ministru, prevedere cuprinsă în Art. 98 al Constituției din 1866.

Întocmai ca un Președinte, conform Art. 93 Domnul poate acorda grațierea având  „dreptul de a erta sau micșora pedepsele”, însă spre deosebire de Președinte, acesta poate acorda și amnistia, prerogativă care conform Constituției actuale o poate acorda doar Parlamentul.

O altă deosebire interesantă între atribuțiile conferite de legea fudamentală Domnului și cele deținute de Președinte este faptul că cel dintâi conform Art. 32 exercită puterea legislativă împreună cu „Representațiunea națională” funcție care nu este acordată președintelui datorită unei mai pronunțate separații ale puterilor în stat realizate prin Constituția din 1991.

Astfel, raportat la rolul regelui prevăzut în Constituție și la valorile fundamentale pe care acesta era menit să le apere, epoca domniei sale trebuia să fie un răsunător succes, și, a fost.

Din acest punct, începe „înflorirea culturală”, cum este numită această epocă de un scriitor de onoare[6].

Cultura primește o anvergură cu totul necunoscută până atunci, valorile occidentale împreună cu a lor cultură sunt asimilate într-un ritm alert, fiind nevoie doar de două generații de oameni. Această asimilare a dus la o evoluție accentuată a artelor, mai cu seamă a literaturii, care acum utilizează o limbă română cristalizată, și a dus la o dezvoltare aprofundată a științelor exacte[7], progres care a fost pus în mișcare de un flux nou de valori care societatea românească le-a aceptat și apropriat, ceea ce înseamnă că erau potrivite pentru comunitatea românească aflată la răscruce de drumuri între vest și est.

Carol reușește într-un mod foarte iscusit să mențină în plan politic prin intermediul prerogativelor deținute, echilibrul între partidele politice cele mai însemnate, Partidul Conservator și cel Liberal, astfel încât a izbândit să mențină o alternanță între cele două, fiecare aflându-se în fruntea țării în jur de 3-4 ani, cu excepția anilor 1876-1888 când la conducere au izbutit să se mențină liberalii.[8]

Astfel, se pot identifica cel puțin două etape în această evoluție, prima fază ar fi reprezentată de elaborarea Constituției din 1866 care a instituit un cadru legislativ extrem de prielnic pentru o dezvoltare modernă împreună cu aducerea la tron a lui Carol I, care însă în abstract nu ar fi fost de ajuns pentru a realiza dezideratele propuse. A II-a etapă a reprezentat-o implicarea activă a lui Carol I și cârmuirea atât de pricepută a unei țări în curs de dezvoltare încât aceasta a fost în stare să se dezvolte atât în plan economico-științific cât și în domeniul artei, dând naștere unui arbore al tradiției valorilor moderne care înflorește până în zilele noastre.

Revenind în prezentul în care valorile fundamentale sunt practic identice, putem conchide că funcțiile Președintelui pot fi asemănate în mare parte cele ale monarhului din secolul XIX care urmăresc aceeași finalitate prin intermediul atribuțiilor care acesta le deține. Întrucât valorile care sunt instituite de ambele Constituții relevă o asemănare serioasă se poate concluziona că drepturile fundamentale din acea perioadă au renăscut chiar și după numeroasele încercări prin care a trecut sistemul politic românesc, mai ales în perioada de dictatură.

Oglindirea principiilor democratice care în această analiză fac legătura între prerogativelor celor două instituții, accentuează ideea de tradiție și de construire și modernizare a prezentului prin intermediul valorilor deținute în trecut, fără însă a le distruge.

Din acest punct de vedere societatea românească trebuie să fie mândră de faptul că esențialul din cultură nu a pierit, iar cum se observă din prezența drepturilor fundamentale în cele două Constituții se poate spune că a existat un soi atipic de Renaștere postcomunistă pentru România, valorile fundamentale reușind să înfrângă zidurile construite în trecut de sistemul politic care a încercat în fapt înlocuirea lor cu niște drepturi derizorii.

Din acest punct de vedere, monarhia nu a încetat să trăiască în tradiția noastră, valorile și câștigurile ei lăsând o adâncă amprentă în istoria României, societatea țării având în conștiința colectivă, o gândire modernă, occidentală și amalgamă.

[1] Eurobarometrul 71, publicat în septembrie 2009;

[2] I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, ed. C.H. Beck, București, 2007, p.718-719;

[3] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, drept constituțional și instituții politice, ediția 14, vol I, Ed. C.H. Beck,  București, 2011, p. 86;

[4] Citat parafrazat din „Scrisorile către doamna Z” de Kazimierz Brandys;

[5] I. Deleanu, op.cit, p. 716-717;

[6] N. Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ed. a IV-a Humanitas, București, 2002, p. 190-192;

[7] Ibidem;

[8] N. Djuvara, op cit., p. 183-184.

BIBLIOGRAFIE:

1. Constituția din 1866;
2. Constituția din 1991 revizuită;
3. Eurobarometrul 71, publicat în septembrie 2009;
4. Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, ed. C.H. Beck, București, 2007;
5. Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu, drept constituțional și instituții politice, ediția 14, vol I, Ed. C.H. Beck, București, 2011;
6. Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ed. a IV-a Humanitas, București, 2002.