Cornel Jurju


Viitorul Rege Mihai se năştea la Sinaia în 25 octombrie 1921. A fost copilul unic al Regelui Carol al II-lea şi al Reginei Elena. Venirea în lume a unui Principe Moştenitor, a fost un moment de mare bucurie atât la Curtea Regală a României, dar şi în rândul publicului: „Dar, când (…) l-am auzit ţipând şi am văzut că e băiat, am simţit cum mi se umplu ochii de lacrimi … Sentimentul că sunt bunică s-a trezit imediat în mine … Consider că e o frumuseţe de copil şi sunt sfâşiată între mila mea pentru Sitta [mama lui Mihai, Regina Elena] şi încântarea mea faţă de mica fiinţă. … l-am numit Mihai, ca să aibă un nume românesc cu adevărat popular. (…) Naşterea unui fiu, mai ales când este principe moştenitor, nu poate fi decât o mare şi sfântă bucurie. Poporul a fost fericit aflând că i s-a dat numele de Mihai”. (Regina Maria)

Debutul copilului Mihai în viaţa publică a ţării s-a întâmplat foarte timpuriu. În 20 iulie 1927 murea Regele Ferdinand. Cu un an şi jumătate mai devreme, Principele Carol renunţa, temporar, la calitatea de Principe Moştenitor. Ca urmare, în vara anului 1927, Mihai era proclamat Rege minor al României. Regele copil s-a aflat pe tronul ţării până în 6 iunie 1930. În acea zi, tatăl său, care revenise asupra deciziei din 1925, a fost proclamat Rege de către Parlament, sub numele de Carol al II-lea.

A doua domnie a lui Mihai, a debutat tot la o vârstă fragedă. Nu împlinise 19 ani cînd, în septembrie 1940, devenea pentru a doua oară Rege al României. Peste numai câţiva ani, punându-şi în joc viaţa, tânărul Rege Mihai realiza, în condiţii deosebit de vitrege, ieşirea ţării din coaliţia militară şi politică nazistă. Acţiunea curajoasă a Majestăţii Sale a ajutat României pentru a recupera teritoriile pierdute ale Transilvania prin Dictatul de la Viena (30 august 1940).

Cu toată legitimitatea constituţională şi istorică de care beneficia, cu toată popularitatea de care se bucura în rândul românilor, prin lovitura de stat din 30 decembrie 1947, puterea comunistă din România, sprijinită de Uniunea Sovietică, îl obliga pe Regele Mihai să abdice şi să părăsească ţara. Exilul Regelui a fost îndelungat, plin de lipsuri şi pericole, dar demn şi devotat aspiraţiilor spre libertate şi democraţie ale naţiunii române.

Din păcate, Golgota exilului regal a continuat ani buni şi după căderea formală a regimului comunist. Până în 1997, când i-a fost restituită cetăţenia română, nenumăratele încercări ale Regelui Mihai de a reveni acasă s-au lovit de perfidia, primitivismul şi agresivitatea multora dintre politicienii români. La toate acestea, răspunsul Regelui Mihai a constat în generozitate, înţelegere şi afecţiune necondiţionată pentru România şi poporul român: „Cu toate că am fost departe de voi de mai bine de 45 de ani, nu v-am uitat niciodată şi vă iubesc din toată inima.” (aprilie, 1992)

O nouă şi elocventă concretizare a “confidenţei” de mai sus, putea fi consemnată chiar cu începere din anul 1997. Regele Mihai, ca de altfel întreaga Casă a Majestăţii Sale, a sprijinit cu toate resursele intrarea ţării în NATO şi Uniunea Europeană. Regele avea convingerea că accederea în structurile euro-atlantice va aduce naţiunii române mult dorita libertate, stabilitate şi prosperitate.

Anul acesta, în 25 octombrie, Regele Mihai împlineşte 96 de ani. Poate că modul cel mai potrivit prin care am putea să-L omagiem pe Majestatea Sa ar fi să înţelegem sensul fundamental ale vieţii Sale: devotamentul complet, necondiţionat şi de lungă durată pentru poporul român.

%d bloggers like this: