Călin Roșu


        Urmăresc de mai mulți ani, pe facebook, postările cunoscutei reviste Historia. Cei care se ocupă de contul de facebook al revistei publică în mod constant între 5 și 20 de articole pe zi. De ținut cont că acestea sunt în general vechi,e evident că nu pot apărea atât de multe articole noi în fiecare zi, astfel că aceleași materiale sunt reluate periodic. Materiale care rar pot fi catalogate ca demersuri de erudiție, ca ton și exprimare, ca bază documentară evocată, și mai mult ca și consistență. Ideile exprimate în general, și mai mult, nivelul de abordare,  indiferent de calibrul autorului sunt accesibile unui public larg, divers, având în vedere faptul că revista e urmărită de peste 500.000 de români. Din acest motiv, de multe ori, se coboară ștacheta și se ajunge la a se publica felurite  curiozități, can can-uri și banalități. Nimic ciudat de altfel, având în vedere că revista e urmarită de, iată, o jumătate de milion de oameni, adică poate 10% din utilizatorii de facebook din România. Un procent uriaș… Chiar să fim un neam de istorici? Dar probabil că, așa cum toți românii se pricep la fotbal și politică, se pricep și la istorie.

      Ca un bun barometru pentru a constata interesul românilor pentru subiectele prezentate este cuantificarea numărului de aprecieri primite de fiecare articol în parte. Astfel numărul aprecierilor primite variază de la câteva zeci în cazul banalităților, la câteva sute în cazul în care subiectul tratat este unul să spunem, mai important. Bineînțeles că interesul publicului pentru tema articolului crește, și în mod proporțional numărul de aprecieri pe care articolul le primește crește dacă subiectul se află, în acel moment, în interesul opiniei publice. Spre exemplificare, moartea în vară a Reginei Ana a surescitat un interes uriaș în mass media, și implicit și Historia a publicat cu frecvență ridicată articole cu și despre consoarta Regelui nostru.
Ceea ce am observat este că în mod invariabil niciun articol în care se face referire la Regii României și la familiile lor nu trece neobservat de public. Cu siguranță articolul va aduna câteva sute de aprecieri, filonul monarhist din poporul român activându-se iată, la fiecare articol.
Poate mai interesant de observat pe lângă numărul aprecierilor este numărul comentariilor postate de internauți. Marea parte a articolelor, în speță cele ce adună doar zeci de aprecieri, trec “necomentate”. Alte articole în schimb devin teren al descătușării unor emoții dintre cele mai variate. Unii comentatori se rezumă la a-și exprima aprobarea sau dezaprobarea față de ideea/ eroul postării, alții ajung la a-și exprima punctul de vedere detaliat, provocând lungi și interminabile discuții contradictorii presărate de multe ori de injurii și jigniri reciproce între “historici”.

Articolele legate de tema regalității stârnesc în mod constant pe lângă valul de “like”-uri și apariția automată a unei pleiade de comentarii atât pozitive cât și negative. Comentatorii “negativiști”: diverși închipuiți experți care își expun nuditatea în cele mai neînchipuite feluri. Cei mai hilari, cei cu dubla specializare: istorie dar și gramatica limbii române, cei ce nu stapânesc deloc folosirea lui î din i la începutul cuvintelor. Este vorba despre cei ce “închid”, “încep” etc. Unii sunt nevinovați reduși infestați de anii de propagandă, dar alții mult mai pregătiți dar de-a dreptul grobieni. Din replicile elaborate, de multe ori dinainte pregătite rezultă o temeinică pregătire pe marginea subiectului, ceea ce îi face, pentru cineva neinițiat în ale istoriei extrem de convingători. Și asta și pentru patosul cu care invocă fel și fel de teorii și supoziții din arsenalul propagandistic anti-regal.

Mi-am pus întrebarea, ce îi face pe acești oameni să reacționeze atât de violent verbal doar la vizualizarea unei imagini cu vreunul din regii României. Ce îi determină ca la fiecare articol despre casa Regală să aibă cel puțin o remarcă răutăcioasă dacă nu chiar obscenă. Este de făcut observația că în cazul în care este vorba de Carol I sau de Ferdinand numărul criticilor este redus iar tonul folosit este cel puțin atenuat, iar când e vorba de Carol II sau Mihai se vor revărsa cele mai diverse invective, acuzații și uneori înjurături. De reținut că, în general, înjurăturile în lumea online a historiei sunt rezervate strict bolșevicilor, lui Stalin, evreilor, și lui Iliescu. Fostul președinte este de departe campion la acest capitol. Nu am văzut niciodată să fie înjurați la propriu Hitler, legionarii sau alți extremiști “de dreapta”. De remarcat de asemenea că virulența atacurilor la adresa monarhiei este egalată doar de urletele isterice la articole care demantelează teoriile deja clasice derivate din protocronismul ceaușist. De aici și identificarea unei bune părți a acestor comentatori “republicani” în masa tinerilor național-comuniști.

Tinerii dacopați, văzându-și atacată baza ideologică a construcției lor istorico-filozofice vor riposta evident, prin excese. Într-un domeniu în care argumentele solide sunt atât de greu de expus, pare mult mai comod sa se uziteze învechitele invective antisemite, acuzația cum că redacția Historia ar fi implicată în felurite conspirații sioniste fiind una des intalnită. Conspirație care chipurile ar vrea să rescrie istoria.

Acești oameni, luați la rost în mod absolut justificat pentru ireverențele formulate, vor răspunde cu înfumurare, pe un ton autosuficient că ei cunosc “adevărata” istorie, iar noi monarhiștii suntem cei dezinformați. Mai mult uneori ne demască, ca evrei, ca trădători în maniera tipică anilor comunismului stalinist. De aminitit aici cum a fost demascat la începutul anilor ’90 Seniorul Coposu de către Petre Roman.

“Adevărata” istorie devine astfel clișeul principal al postacilor. “Adevărata” istorie nu poate fi  pentru ei decât acea istorie învățată în școala comunistă sau în cea criptocomunistă din anii tranziției.  Povestirile Istorice, cu acele pagini mari pline de imagini sugestive au reprezentat biblia copilului național-comunist azi postacul nostru republican. Asta e pentru el istoria adevărată: cea care în mod obsesiv folosea în mod deloc inocent enumerarea: Burebista, Decebal, Traian, Mircea, Ștefan, Mihai Viteazul, Cuza, spre beneficiul direct al celui mai iubit fiu, analfabetul din Scornicesti.

Și atunci ce să caute în adevărata istorie Carol I, cel care este de departe, cel mai solid, și mai real mit al poporului român. Nu o dată am auzit/văzut afirmațiile, referitor la Războiul de Independență, ca Regele Carol la Plevna, fie n-a fost, fie s-a ascuns, deci victoria este a dorobanților conduși de personajul colectiv. Cum să-l alături pe Carol I lui Mihai Viteazul cunoscut din celebrul film cu halebarda în mână la Călugăreni în fruntea trupelor.

Este regretabil că deși avem în istoria contemporană o Românie Mare, palpabilă, clar conturată și atât de aproape nouă, există oameni posedați care încă urmăresc himera marelui regat a lui Burebista. În loc să aprecieze mecenatul cultural al Regelui Carol II, tânărul dacopat preferă să descifreze presupuse plăcuțe în sumeriană sau chiar pre-sumeriană. Decât a recunoaște personalitatea Regelui Mihai ca fiind în mod absolut cel mai important personaj politic contemporan nouă pare mai convenabilă unora resuscitarea unui Conducător dovedit criminal de război.

Persistă din păcate în convingerile tânărului național-comunist ca România actuală este creația celebrului personaj colectiv al poporului roman. Este cel mai mare paradox al istoriografiei comuniste faptul că, în perioada constituirii României, poporul roman de fapt nu ar fi avut conducători. Pe cât de ilogică construcția, pe atât de frapant faptul că se dovedește încă solidă în mentalul unora.

%d bloggers like this: