Cornel Jurju

Hotărât lucru, dar zglobia vânzoleală publică de la noi este neîntrerupt bântuită de curiozităţile cele mai uimitoare. Bunăoară, comoditatea, superficialitatea (refuz a mă gândi la reaua intenţie) îi “ademenesc” pe unii în caragieleasca ipostază de a opina şi analiza “lucruri” pe care n-au binevoit a le supune unei prealabile, fie şi minime, cunoaşteri. Rezultă “dări cu părerea”, despre realităţi care, astfel, îşi însuşesc în doze variabile imaginarul, dar care, cu certitudine, generează dezbateri, percepţii, îngrijorări false.

Spre o asemenea situaţie îmi pare că evoluează şi discuţia despre Legea Casei Regale. De când a reapărut în atenţie, acum vreo săptămână, tema a şi fost introdusă în atât de rodatul “proces tehnologic” al mistificării, la capătul căruia conţinutul în sine riscă să devină irelevant. Prioritate au mizele politice, ideile preconcepute, orgoliile, frustrările, care, şi în cazul acesta, asfixiază fireasca aspiraţie către adevăr şi obiectivitate.

Omiţând defăimările, nelipsite în astfel de împrejurări, câteva dintre bizarele “concluzii” merită, totuşi, privite cu atenţie. Demersul îşi poate dovedi utilitatea fie şi pentru a observa distanţa dintre originea/conţinutul intenţiei legislative şi informaţiile, avertismentele “apocaliptice”, multe dintre acestea rostite de către fizionomii “atinse” de gravitate, preţiozitate, omniscienţă sau chiar de clamate “trăiri monarhiste”.

1. Legea Casei Regale este prezentată ca rezultat al înţelegerilor suspecte dintre Familia Regală a României, ori unii membri ai acesteia, şi conducerea PSD, cu deosebire preşedintele acestui partid, Liviu Dragnea.

         În realitate, o primă iniţiativă legislativă în această speţă datează din cursul anului 2016 şi ea aparţine Guvernului Cioloş. Mai mult, de la începuturile sale, intenţia de legiferare a fost însoţită de ample şi favorabile consultări desfăşurate între Casa Regală şi reprezentanţi ai partidelor parlamentare (PSD, PNL, UDMR), ai Preşedinţiei şi Executivului României. Cel puţin până în acest moment, Legea privitoare la Casa Regală a României, are parte, conjunctură mai rară pentru ambianţa publică românească, de un suport aproape consensual la nivelul spectrului politic relevant şi al celor mai importante instituţii ale statului.

2. În termeni de un populism accentuat, intenţia de legiferare este înfăţişată publicului sub forma unei nesocotite cheltuiri a “banului public”.

Conform proiectului de lege care urmează a fi depus în Parlamentul României, Casei Regale i-ar putea fi oferite trei categorii de beneficii cu caracter public-bugetar.

Familia Regală va domicilia în Palatul Elisabeta din Bucureşti, primind asupra imobilului, dreptul de folosinţă gratuită pentru o perioadă de 99 de ani. Reglementarea realizează o extensie a situaţiei curente, dar a cărei valabilitate este limitată la perioada vieţii Majestăţii Sale Regele Mihai. Mai trebuie subliniat faptul că Palatul Elisabeta, naţionalizat de către regimul comunist, a fost proprietatea certă a Principesei Elisabeta a României, mătuşa Regelui Mihai, dar pentru care Suveranul a decis să nu-şi exercite drepturile de moştenitor.

Pentru proiectele sale, Casa Regală a României va putea folosi, exclusiv în interesul societăţii, diferite parteneriate cu instituţii publice. Iarăşi am asista la consacrarea juridică a unei situaţii de facto, dar care, din cauza vidului de reglementare, îngreunează relaţionarea cu instituţiile statului.

Conform proiectului de lege, Casa Regală a României va putea beneficia şi de alocări financiare directe din bugetul statului. Şeful Casei Regale va primi o indemnizaţie lunară, similară celei care le este asigurată foştilor preşedinţi ai României. Reglementarea este cumva activă şi în acest moment, însă este restrânsă doar la persoana Majestăţii Sale Regele Mihai, în calitatea Sa de fost şef al statului român. Proiectele Casei Regale, acelea destinate binelui public, se vor finanţa din resurse proprii, dar şi din cele provenite de la bugetul de stat. Pentru facilitarea împlinirii atribuţiunilor şi proiectelor publice, nu şi private, ale Casei Regale va fi creat şi un serviciu administrativ finanţat tot din resurse bugetare. Dimensiunea acestuia ar urma să fie minimală, cuprinzând cel mult 20 de angajaţi.

Iarăşi este necesar a fi semnalat că alocările bugetare directe nu reprezintă deloc o noutate. De la fondare, în 1866, şi până la lovitura de stat comunistă din 30 decembrie 1947, Casa Regală a României s-a bucurat constant de stipendii bugetare. Fiind considerată o instituţie fundamentală pentru România modernă, Casei Regale, prin “lista civilă”, îi era atribuit un buget anual, completat prin veniturile generate de către Domeniile Coroanei, constituite din proprietăţi aparţinătoare statului. Din acest punct de vedere, actualul proiect de lege pare să încerce o revenire, în dimensiuni mult restrânse, la perioada în care Casa Regală se găsea în atribuţiuni constituţionale.

Sarcinile publice, aşa cum sunt ele inventariate şi definite în textul posibilei legi, vizează domenii de activitate importante, dar care s-au aflat în atenţia Familiei Regale şi în ultimul sfert de secol, imediat după repatrierea din 1990: promovarea tradiţiilor şi identităţii româneşti; a produselor şi serviciilor companiilor autohtone; acţiuni caritabile şi educaţionale; angajamente internaţionale în scopul sprijinirii intereselor României şi ale românilor etc.

Punând la dispoziţia Casei Regale a României aceste câteva înlesniri şi resurse, iniţiatorul legii ia în socoteală o dublă motivaţie. Doreşte să recunoască rolul fundamental pe care, de 150 de ani, Casa Regală îl împlineşte, contribuind major la crearea şi dezvoltarea României moderne, dar şi la păstrarea/afirmarea tradiţiilor şi identităţii româneşti. Apreciind importanţa istorică şi prezentă a instituţiei regale, statul este, în sfârşit, dispus să-şi aducă propria contribuţie la sporirea posibilităţilor acesteia de a lucra în avantajul general al societăţii româneşti.

3. Iniţiativa legislativă mai este asimilată unei tentative ostile a statului republican de “capturare” a Casei Regale a României, prin coborârea sa la condiţia unei oarecare “agenţii guvernamentale”. Totodată, Principesa Moştenitoare Margareta, Custodele Coroanei României, este “bănuită” că, acceptând proiectul de lege, ar renunţa deliberat la obiectivul restaurării monarhiei.

Din acest punct de vedere, chiar din întâiul său articol, legea aduce lămuriri semnificative, definind Casa Regală a României ca o instituţie de “utilitate publică, autonomă”. Mai mult, prin nici una dintre prevederile sale, proiectul de lege nu oferă autorităţilor statului vreo posibilitate de a interveni în conducerea, organizarea sau stabilirea activităţilor instituţiei regale. Drept urmare, Şeful Casei Regale a României va fi desemnat în mod independent din linia succesorală existentă şi în conformitate cu propriile norme statutare. La rându-i, Statutul, care reprezintă temeiul juridic al organizării şi funcţionării instituţiei, va putea fi aprobat şi modificat numai de către Şeful Casei Regale.

În sfârşit, prin nici o propoziţie sau cuvânt, textul proiectului de lege nu crează vreo îngrădire, explicită ori implicită, prin care, în prezent ori în viitor, Casa Regală a României să fie împiedicată a deveni una Domnitoare sau ca poporul român, atunci când va dori, să poată înlocui forma de guvernământ republicană cu aceea a monarhiei constituţionale parlamentare.

Lecturat cu atenţie, cu conştiinţa eliberată de alte condiţionări, Proiectul de Lege cu privire la Casa Regală a României, se desluşeşte ca o premisă legislativă care va funcţiona, de va fi să intre în vigoare, atât în avantajul rolului public al instituţiei regale cât şi al societăţii româneşti.

Iniţiativa legislativă, se înscrie în procesul mai amplu şi de durată, început în anii 90, de reconstrucţie a Casei Regale a României, pe care regimul comunist a încercat din toate puterile să o compromită, să o distrugă. Buna-credinţă şi eforturile proprii sunt esenţiale, dar nu şi suficiente, pentru ca instituţia regală să-şi poată recâştiga forţa şi prestigiul din trecut. Pentru aceasta este nevoie şi de implicarea societăţii, a statalităţii româneşti, conştiente de valoarea “patrimonială” de excepţie pe care o reprezintă tradiţia regală a României, dar şi de potenţialul pe care Casa Regală îl poate “investi” în prezentul şi viitorul naţiunii române. În fond, prin acest demers legislativ, statul român realizează, poate, pasul cel mai important în sensul anulării prejudiciilor pe care, în organizarea sa comunistă, acelaşi stat le-a adus Casei Regale a României, implicit poporului român.

Prin multe dintre articolele sale, Legea Casei Regale va consacra realităţi deja existente. De peste 25 de ani, membrii Familiei Regale sunt angajaţi în acţiuni de caritate, educaţionale, de reprezentare internaţională a ţării etc. Din 1997 şi până astăzi, conform unei recente informaţii cu caracter statistic prezentată de către Principesa Moştenitoare Margareta, Familia Regală a României a susţinut peste 10.000 de angajamente publice în interiorul ţării, dar şi 315 vizite oficiale în străinătate, servind interesele externe ale României. Ori, legea în discuţie nu va face altceva decât să recunoască acest câmp de activitate şi să-i ofere suport suplimentar de dezvoltare.

Dacă va fi adoptată de către Parlamentul României, Legea Casei Regale, va apropia instituţia regală de statutul anterior anului 1948. Casa Regală va deveni o instituţie oficială a României, care va exercita însemnate atribuţiuni sociale, dar şi de reprezentare internă şi internaţională. De aici, se poate anticipa că vizibilitatea, influenţa, prestigiul Casei Regale se vor afla într-un vizibil şi necesar proces de consolidare. Foarte probabil că, odată ce legea astăzi în dezbatere îşi va fi produs efectele juridice şi materiale, atât Casa Regală a României cât şi românii vor fi mult mai apropiaţi de posibilitatea revenirii, neîndoielnic avantajoasă, la forma de guvernământ a monarhiei constituţionale parlamentare.