de Cornel Jurju
La 1 Decembrie 1918, românii din Transilvania îşi afirmau voinţa şi hotărârea Unirii. Însă, pentru a săvârşi dificila şi „migăloasa” operă a unirii politice, administrative, diplomatice sau militare a mai fost nevoie de câţiva ani complicaţi. A fost o perioadă în care elitele româneşti (politice, culturale, economice) au demonstrat că ştiu acţiona solidar şi concertat, că au resurse de inteligenţă, înţelepciune şi curaj.
În tot acel extraordinar, admirabil şi complex efort, un rol aparte l-a avut succesiunea de vizite pe care regele Ferdinand şi regina Maria le realizau în mai multe localităţi ale Ardealului. Erau lunile mai-iunie ale anului 1919, o primăvară luminoasă a naţiunii române, iar regele şi regina României erau primiţi ca adevăraţi eroi ai neamului în Oradea, Carei, Bistriţa, Gherla, Cluj, Câmpia Turzii, Alba Iulia, Blaj, Câmpeni, Abrud, Ţebea, Copşa Mică, Sibiu, Braşov.
După o scurtă oprire în Gherla unde erau omagiaţi de vestitorul Unirii, episcopul Iuliu Hossu, regele Ferdinand şi regina Maria îşi făceau intrarea triumfală în Cluj. Era marţi, 27 mai 1919, ora 10.30, iar trenul regal oprea în gara oraşului. La coborâre, regele şi regina erau primiţi de noile autorităţi româneşti, după care, pe strada Horea (astăzi), ajungeau în actuala Piaţă a Unirii. Aici erau ovaţionaţi şi glorificaţi printr-o mare manifestaţie românească, la care participau orăşeni dar mai ales oameni veniţi din localităţile rurale. Ziarele vremii vorbeau, probabil exagerau, de 150.000 sau chiar 200.000 de români. În aceeaşi piaţă centrală a oraşului, în faţa comandantului lor suprem, Regele, defilau unităţi de elită ale Armatei Regale Române. Publicul era copleşit de bucurie, entuziasm şi emoţie, asemeni reginei Maria, care, seara, reîntoasră în trenul regal, nota în jurnal trăirile pe care i le prilejuise întâlnirea cu Clujul: „Mai întâi o primire într-un loc al cărui nume l-am uitat [Gherla – n.n.], dar am fost întâmpinaţi de unul din încântătorii preoţi [episcopul greco-catolic Iuliu Hossu – n.n.]care au făcut o impresie deosebită când au venit prima oară cu transilvănenii la Bucureşti
[decembrie 1918 – n.n.]
. Preotul care este unit, a ţinut un discurs foarte frumos … La 10,30 am sosit la Cluj, cel mai mare dintre oraşele pe care le-am vizitat [în Transilvania – n.n.]. (…) Obişnuitele extraordinare primiri la gară şi pe tot traseul în oraş până la o mare piaţă [Piaţa Unirii – n.n.] unde se află o frumoasă statuie ecvestră a lui Matei Corvin … Defilarea populaţiei a fost mai mare ca oriunde, mii şi mii au venit din toate satele învecinate. Care mari trase de câte 10 boi zdraveni, încărcate cu grupuri vesele de nuntaşi au defilat şi ele. Regimentul meu a reapărut acolo. Am fost foarte surprinsă şi încântată. A făcut cea mai bună impresie. Soarele, care fusese foarte scump la vedere, a ieşit dintr-odată şi strălucea asupra cailor făcându-i să lucească ca metalul. M-am simţit mândră de dragul meu (Regiment) 4 Roşiori şi l-am felicitat pe Moruzi. Se pare că s-au comportat minunat în ultimele lupte, dar mulţi au fost ucişi”.
După Cluj, urma Turda, Câmpia Turzii, Apusenii … Peste tot familia regală era cuprinsă în adevărate vârtejuri de emoţie şi entuziasm, românii trăind gloriosul moment într-o stare de intensă bucurie extatică. Turneul regal, departe de a fi o excursie de agrement, avea o importanţă covârşitoare politică, diplomatică, simbolică. Transilvania era terenul unor grave şi indecise confruntări militare dintre Armata Regală Română şi trupele bolşevice maghiare conduse de Bela Kun. Noile graniţe ale României erau departe de a fi lămurite. Tratatul de la Trianon mai avea încă mult de aşteptat până să fie semnat. Privită în context, „descălecarea” Dinastiei române în Transilvania consacra de fapt victoria şi trimful românesc, transmitea mesajul faptic şi simbolic al preluării noilor teritorii sub autoritatea Coroanei României.
Aşa a fost acum 100 de ani: bucurie, emoţie, comuniune sufletească între popor şi conducătorii săi. Astăzi, tămbălăul electoral, populismul abundent, ne paralizează minţile, ne chircesc sufletele. Ne deturnează interesul şi nevoia firească de le frumosul, de la emoţia, de la învăţămimtele, pe care le conţin faptele trecutului. În loc să vrem să ne cinstim înaintaşii, de fapt pe noi înşine, rămânem prizonierii unei inerţii diabolice, a meschinelor socoteli electorale, a „infantilelor” plimbări populiste cu troleul prin oraş etc.
Iar când apare vreo excepţie, când se ridică dintre noi vreunul mai bun sau mai drept, proverbialul instinct mioritic, travestit în aceleaşi inepuizabile inepţii ideologico-demagogice, „îi face felul”. Ne îndeamnă, instigă în noi o pornire malefică spre batjocură, spre a-l călca în picioare, spre a-l umili. Asta a păţit zilele acestea şi primarul Oradei, domnul Ilie Bolojan. Dorind să rememoreze marea „călătorie” regală, a victoriei româneşti de acum un secol, dorind să spună adevărul şi să le reamintească orădenilor că oraşul lor a devenit al „ţării” în vremea domniei Regelui Ferdinand, Ilie Bolojan a (re)amplasat statuia lui Ferdinand I Întregitorul în splendida Piaţă a Unirii. Mai mult, preţuind punctualitatea, la această specială întâlnire cu istoria, Primăria din Oradea a inaugurat statuia în 23 mai, adică atunci când se împlineau fix o sută de ani de când Regele Ferdinand şi Regina Maria soseau pentru prima dată în Bihor pentru a pecetlui simbolic Unirea din 1918. Cum era inevitabil, răsplata a fost „pe măsură”. Pentru meritul de a fi edificat singura statuie ecvestră din România a lui Ferdinand I, în vremea domniei căruia s-a înfăptuit unirea tuturor românilor, primarul Bolojan se trezeşte a fi ţinta unei „impecabile” operaţiuni de ponegrire, în care mizele electorale, ruinele mentale ale comunismului naţionalist şi epoleţi atinşi de o neînţeleasă laşitate (?) acţionează într-o deplină armonie.
România anului 1918 – peste care se aşterne praful uitării, al suficienţei şi al ignoranţei contemporane – s-a născut din ideal, generozitate, curaj şi sacrificiu. România de astăzi se ofileşte în populism, avariţie, laşitate, dezbinare, ură şi abandon.
