Cornel Jurju
Cu noi înşine suntem adesea critici, sarcastici, neiertători. Nu-i vorbă că tentaţia noastră spre masochism este cât se poate de justificată … Dar, nu-i mai puţin adevărat că uneori, noi românii, suntem capabili de minunate şi memorabile surprize.
Necontenit surprinzători ne-am dovedit din momentul în care am aflat că Regele Mihai ne-a părăsit. Subit, purtarea noastră a devenit exemplară, admirabilă, sublimă etc.
Am îmbrăcat în milioane de flori albe gardurile Palatului Regal. Am „pavat” trotuarele cu mii de lumânări şi candele. Ne-am deschis sufletele iar din ele au izvorât cele mai frumoase gânduri, mesaje, sentimente, rugăciuni. Am ştiut să tăcem, să suferim, să lăcrimăm, să îngenunchem. Am arătat că putem fi solidari, generoşi, inegalabil de răbdători. Am aşteptat în cuminţenie, seninătate, dârzenie 5, 6, 7, 8 ore (sau cât o fi fost nevoie) pentru a ajunge la catafalcul Regelui pentru câteva clipe de reculegere, pentru câteva priviri înlăcrimate aruncate spre marele dispărut al naţiunii române.
Ne-am ambiţionat să nu-l lăsăm o secundă singur pe Regele nostru. Am stat de veghe la Palatul Regal 24 de ore din 24, i-am fost alături metru cu metru pe trotuare, pe şosele, prin gări. L-am însoţit din Piaţa Palatului până la Patriarhie, din Gara Băneasa până la Piteşti şi apoi până la capătul măreţului său drum, la mormântul de la Curtea de Argeş.
Mi se pare că am traversat câteva zile în care am reuşit a fi speciali. Cred că am fost demni de emoţionanta declaraţie de iubire pe care Regele Mihai ne-o făcea în aprilie 1992, de la balconul Hotelului Continental din Bucureşti: „Cu toate că am fost departe de voi de mai bine de 45 de ani, nu v-am uitat niciodată şi vă iubesc din toată inima.”
Astăzi, de acolo din Ceruri, dintre cei Drepţi, cred că Regele Mihai priveşte spre noi cu mândrie, ne mai spune încă o dată cât de mult ne iubeşte…
Your point of view caught my eye and was very interesting. Thanks. I have a question for you.