scris de Cornel Jurju, cu ocazia proiectului ,,Centenar 2018. Iuliu Maniu – Întoarcerea Acasă


Între anul 1900 şi până spre jumătatea secolului XX, Iuliu Maniu a fost una dintre personalităţile proeminente ale istoriei româneşti. Prin gând şi faptă, cu certitudine Iuliu Maniu face parte din acea categorie specială a Marilor Români care îi are în prim-plan pe Avram Iancu, I.C. Brătianu, Ionel I.C. Brătianu, Regele Carol I, Regele Ferdinand, Regina Maria, Regele Mihai. Prin educaţia şi alcătuirea personalităţii sale, prin opţiunile morale şi deciziile politice angajate, Iuliu Maniu a influenţat major destinul naţiunii române.

Iuliu Maniu a fost un Mare Patriot. Acţiunea sa politică din anii tinereţii, desfăşurată în fostul Imperiu Austro-Ungar, a fost complet închinată obiectivului apărării şi afirmării intereselor comunităţii româneşti. Înaintea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Maniu a fost liderul românilor ardeleni care a contribuit decisiv la impunerea deciziei unioniste. Când ministrul maghiar Oskar Jaszi, în timpul negocierilor de la Arad din noiembrie 1918, întreba care este dorinţa românilor, Iuliu Maniu a formulat un răspuns tranşant: Despărţirea totală. Imediat după 1 decembrie 1918, deţinând calitatea de preşedinte al Consiliului Dirigent, Maniu a fost artizanul organizării administraţiei şi autorităţii româneşti în Transilvania. Se prea poate că nicicând, în istoria modernă românească, nu a existat o instituţie care să emane atâta energie, hotărâre, eficienţă, pricepere pe cât a arătat-o acel Consiliu Dirigent condus de Iuliu Maniu.

Principiile şi procedurile democraţiei occidentale, mai mult decât în cazul oricărui alt politician român, au fost integrate organic în concepţiile şi comportamentul public/politic al lui Iuliu Maniu. Toleranţa etnico-religioasă, mentalitatea profund legalistă, înţelegerea actului politic ca beneficiu al societăţii au fost elemente definitorii pentru gândirea şi acţiunea politică a Sfinxului din Bădăcin. Descentralizarea administrativă şi statul de drept au fost alte două concepte, fundamentale pentru funcţionarea unui regim democratic, pe care Iuliu Maniu le-a promovat în discursul şi dezbaterea politică din România interbelică. În dauna centralismului, arbitrariului, autoritarismului, dictaturii, viziunea politică a lui Iuliu Maniu a privilegiat întotdeauna importanţa/arta argumentaţiei, a dialogului şi a negocierii, încercate până şi în cele mai vitrege împrejurări. „Niciodată n-am bănuit de la început părerea lui într-o problemă oarecare, fiindcă niciodată n-a formulat-o. Invariabil ne dădea tuturor cuvântul, ne expuneam părerile. Şedinţa se prelungea după miezul nopţii, unu, două, trei… Se mijeau zorile. Atunci domnul Maniu, calm, de parcă ar fi fost o discuţie de zece minute, încheia spunând: Mâine vom discuta în continuare. Luni de zile mai târziu înţelesesem că până nu se ajunge la ce voia el, fără chiar să-şi formuleze părerea, seria şedinţelor nu se sfârşea. Iar părerea lui o ştiam o dată cu atitudinea adoptată. Căci părerea domnului Maniu era tocmai formula acceptată” (Constantin Argetoianu).

Iuliu Maniu a priceput eficienţa şi rostul profund al acţiunii politice într-o strânsă relaţie cu moralitatea. A refuzat „puterea de dragul puterii”, a cultivat pe parcursul întregii sale cariere politice adevărul, principialitatea, cinstea, corectitudinea, consecvenţa. „Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost întruchipări ale cinstei desăvârşite şi, într-o lume politică în care formula lui Balzac din Vautrin era lege (Viaţa e ca o bucătărie; miroase urât şi, ca să mănânci bine trebuie să te murdăreşti pe mâini, dar, din nefericire, la noi şi pe manşete), cei doi au rămas ca două piscuri acoperite veşnic de albul imaculat al zăpezii”. (istoricul Florin Constantiniu)

Iuliu Maniu a avut reputaţia unui monarhist convins. „Nu cred că în această ţară poate exista cineva – spunea Maniu despre sine –  mai monarhic, mai dinastic decât mine”. Chiar dacă a fost autorul mai multor şarje critice (în mare măsură îndreptăţite) la adresa regelui Carol II, Iuliu Maniu s-a manifestat ca susţinător consecvent al credinţei că instituţia monarhului constituţional poate oferi poporului român stabilitate, vitalitate, dezvoltare, demnitate. Trăirea care îi era inspirată, încă din anii tinereţii, de audiţia Imnului Regal Român este deplin sugestivă pentru adânca sa loialitate faţă principiile dinastice şi în particular faţă de Coroana României: „Când am trecut – destul de tânăr – pentru prima oară Carpaţii şi am ascultat pentru întâia dată imnul regal român, m-a cuprins o emoţie de nedescris. L-am ascultat cu capul descoperit şi cu lacrimi în ochi. Melodia mi s-a părut ca venită din cer, iar textul de un sens adânc cutremurător, care trecea de la ureche prin intelect până la ultima celulă a nervilor”.

Iuliu Maniu s-a sfârşit în temniţele regimului comunist ca martir al poporului român. La începutul anului 1945, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc transmitea reprezentanţilor diplomatici occidentali de la Bucureşti hotărârea sa de a lupta „împotriva comunizării ţării până la moarte”. În fapt, pentru anglo-americani şi pentru majoritatea covârşitoare a populaţiei româneşti, Iuliu Maniu dobândise îndreptăţitul statut de principal apărător în România, al libertăţii, democraţiei, legalităţii constituţionale şi menţinerii unor relaţii privilegiate cu Occidentul. Cercurile politice şi diplomatice euro-atlantice îl şi caracterizau pe Maniu drept cel mai respectat om politic din ţară, „eclipsându-l pe orice alt român”. Iar ofiţerul american Schuyler, care se afla în România la începutul anului 1945, spunea despre liderul P.N.Ţ. că era „cu siguranţă un bătrân de excepţie” dar care era „angajat într-o luptă fără speranţă”. Aşa şi stăteau lucrurile pentru că atotputernicii lideri comunişti de la Bucureşti (agenţi evidenţi ai Moscovei), vedeau în Iuliu Maniu un duşman insuportabil care trebuia eliminat. Deşi avea 74 de ani, în iulie 1947 era arestat, iar în noiembrie acelaşi an era condamnat la „temniţă grea pe viaţă”. Au urmat peste 5 ani de închisoare cruntă în care venerabilul patriot român a fost supus unei reţete premeditate şi demonice de exterminare. Bolnav, înfometat, slăbit, dar demn şi cu sufletul împăcat, Iuliu Maniu trecea la cele veşnice pe data de 5 februarie 1953.

Numai că agresiunea puterii comuniste împotriva celui care a fost Iuliu Maniu nu s-a oprit odată cu ultima sa suflare. Sălbatica răfuială şi-a continuat triumfala tropăială cu aceleaşi accente deopotrivă brutale şi insidioase. Trupul Marelui Patriot Român a fost aruncat în taină într-o groapă comună pentru a fi zădărnicită orice acţiune ulterioară de identificare. Pe termen mediu (în comunism şi chiar postcomunism), moştenirea morală, patriotică, politică a lui Iuliu Maniu a fost discreditată şi periferizată în spaţiul memoriei româneşti. Or, aici ar fi cazul să intervină misiunea  salvatoare/recuperatoare a prezentului, cu atât mai mult în anul Centenarului. La aproape trei decenii de la prăbuşirea comunismului (măcar aceea oficială) este vremea ca „lespedea” uitării şi a diabolicelor mistificări să fie prăvălită de pe excepţionala biografie a lui Iuliu Maniu. Doar astfel va fi posibilă o necesară şi binefăcătoare Întoarcerea Acasă a lui Iuliu Maniu: Acasă în Dealul Ţarinei din Bădăcin, dar mai ales Acasă în Golgota conştiinţei româneşti. Eliberată din carcera intoxicărilor propagandiste, a ignoranţei şi necunoaşterii, moştenirea spirituală lăsată nouă de Iuliu Maniu poate declanşa un proces de renaştere a neamului românesc pe cele trei direcţii esenţiale: democraţie, moralitate, patriotism.

%d bloggers like this: