fbpx
Drumul Memoriei – Grupul Șușman

Drumul Memoriei – Grupul Șușman

Sâmbătă, 1 februarie 2020, începând cu ora 12.00, Asociaţia Clubul Monarhiştilor Clujeni va organiza o slujbă de pomenire a luptătorilor anticomunişti din Grupul Şuşman. Parastasul va fi oficiat la munte, în comuna Mărgău, la mormântul lui Teodor Şuşman, situat lângă drumul judeţean care coboară spre Valea Firii, între Răchiţele şi Doda Pili. La ceremonialul comemorativ-religios va fi prezent şi preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România, domnul Octav Bjoza, care, cu o zi mai devreme, în 31 ianuarie 2020, începând cu ora 12.00, va avea o întâlnire cu elevii Liceului Teoretic “Octavian Goga” din Huedin.


Plecarea spre munte se va realiza din Cluj-Napoca la ora 9.30, din parcarea Vivo. La ora 10.30 este planificată sosirea în oraşul Huedin. De aici, până în Valea Firii, vom merge împreună cu participanţii din Huedin, respectiv cu cei sosiţi din judeţele Bihor şi Sălaj.


Pentru a străbate acest drum al memoriei sunt aşteptaţi toţi cei care au consideraţie pentru luptătorii anticomunişti, respectiv pentru cei care au fost nevoiţi să treacă prin infernul închisorilor comuniste, al coloniilor de muncă sau al deportărilor. Jertfa lor – pentru libertate, pentru naţiune şi ţară, pentru viitorul propriilor familii şi comunităţi – nu vrem să ne lase indiferenţi, nu vrem să se risipească în uitare. Dimpotrivă, credem că trebuie cunoscută, desluşită, rememorată, respectată. Sângele şi lacrimile vărsate de ei, suferinţele atroce pe care le-au îndurat, trebuie să devină pentru generaţiile românilor de astăzi o valoroasă zestre morală de curaj, verticalitate şi demnitate, pe care avem datoria să o îngrijim cu toată seriozitatea, ca să o putem transmite mai departe copiilor şi nepoţilor noştri. Întâlnirea din Valea Firii, de la Troiţa Şuşmanilor, vrem să fie un pas dinspre întunericul indiferenţei spre lumina recunoştinţei şi a înţelepciunii, un pas pe complicatul drum al descoperirii sensului, deopotrivă tainic şi salvator al memoriei. “Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos”. (Regele Mihai I)

Scurt istoric al Grupului Șușman


Aducem aminte că în ziua de 2 februarie 1958, tinerii fraţi, Teodor şi Avisalon Şuşman, mureau eroic, cu arma în mână, într-o şură din cătunul clujean Tranişu, asediată şi apoi incendiată de trupele Securităţii. Grupul de luptători anticomunişti “Şuşman” se formase în localitatea Răchiţele în anul 1948. Era alcătuit din oameni ai muntelui, admirabili şi curajoşi, care au refuzat să îngenuncheze în faţa ideologiei şi a terorii comuniste. Au fost “brazi” adevăraţi care au ales să se “frângă” fără a se “îndoi” încercând să apere felul lor de viaţă bazat pe credinţă, libertate, tradiţii, dreptate, simplitate. De-a lungul celor 10 ani de grea existenţă, din grupul anticomunist de la Răchiţele au făcut parte Teodor Şuşman (senior), fraţii Teodor, Traian şi Avisalon Şuşman, Mihai Jurj, Lucreţia Jurj, Oneţ Roman, Gheorghe Mihuţ, Ioan Popa, Ioan Bortoş, Teodor Suciu. De asemenea, pe parcursul activităţii sale, Grupul Şuşman a beneficiat de sprijinul şi omenia necondiţionată a sute de familii de moţi din mai multe sate de munte din judeţele Cluj, Bihor şi Alba.Liderul grupului a fost Teodor Şuşman (senior), care deţinuse în mai multe rânduri funcţia de primar al localităţii Răchiţele atât în perioada interbelică, în vremea guvernărilor liberale, cât şi în anii celui de-Al Doilea Război Mondial. Însă faima lui Şuşman a trecut dincolo de limitele satului în care se născuse. După Primul Război Mondial devenise unul dintre liderii moţilor care, pentru a obţine şansele unei vieţi mai bune, doreau să fie împroprietăriţi cu o parte din pădurile Apusenilor. Susţinând cu toată determinarea şi cinstea aceste aspiraţii îndreptăţite, Teodor Şuşman avea să fie primit în audienţe speciale de către Regele Ferdinand, dar şi de către Regele Carol al II-lea. Pentru meritele şi lupta sa, Şuşman a primit din partea moţilor supranumele de “Regele Munţilor” sau pe acela de “Tatăl Moţilor”.


Cumplitei şi inegalei încleştări cu dictatura bolşevică i-au supraveţuit doar Lucreţia Jurj, Traian Şuşman şi Teodor Suciu. Restul luptătorilor anticomunişti din grupul “Şuşman” aveau să piară eroic, marea parte cu arma în mână, înfruntând fără poticneli brutala maşinărie de represiune comunistă. Cu toate că, la rându-le, au îndurat numeroşi ani de închisoare, cei trei – Lucreţia, Traian şi Teodor – au fost dăruiţi de Dumenzeu cu zile astfel încât după 1989 să poată mărturisi despre greutăţile şi tragediile inimaginabile prin care au trecut. “Dorinţa mea, după Revoluţie, – povestea cu ochii înlăcrimaţi Lucreţia Jurj – o fost să fac cunoscut cine am fost noi, cei din Grupul Şuşman. N-am vrut să vorbesc atâta pentru mine, mai mult m-am simţit obligată să fac în aşa fel încât să ştie lumea de Şuşmani, de cei care o pierit. N-am vrut să rămână fără să se ştie cine o fost, de ce o fost fugiţi şi ce-o făcut. (…) Suntem datori să ne amintim de ei că, Doamne, mult o suferit (…) O fost vremuri grele să fii tot timpul hăituit de Securitate şi să umbli cu raniţa în spate după alimente, prin frig şi prin ploaie. Cât de tristă era viaţa aia, de om hăituit, fără să fi făcut nimic, numa’ că nu ai gândit ca ei. Că dacă ai fi făcut ceva, ai fi zâs: No, am făcut o faptă pentru care îmi merit soarta. Te-ai fi simţit vinovat. Am greşit, am făcut, acuma suport consecinţele, da aşa … Pentru ce? Că n-ai gândit ca ei? Că am vrut să fim liberi? Să ne exprimăm liberi?”.

Cei interesaţi să participe la acest eveniment comemorativ vor putea lua legătura cu reprezentanţii organizatorului la office@transilvaniaregala.ro .

Persoanele care dispun mijloace de transport sunt rugate să ajungă pe cont propriu la Troiţa lui Şuşman, fiind recomandate, din cauza condiţiilor de iarnă, autoturismele de teren.

Maria – Regina Tuturor

Maria – Regina Tuturor

În mai-iunie 2019 se împlineşte un secol de când Ferdinand şi Maria soseau pentru prima dată în Transilvania în calitate de suverani constituţionali ai Regatului României. Prin intermediul lor, statul român îşi afirma şi proclama autoritatea asupra noilor teritorii care îşi exprimaseră inechivoc opţiunea unionistă prin decizia naţiunii române de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Având un evident sens triumfal, spectaculoasa şi emoţionanta călătorie regală, „brăzda” Transilvania de la Nord la Sud, cu popasuri (re)memorabile în Oradea, Carei, Bistriţa, Gherla, Cluj, Câmpia Turzii, Alba Iulia, Blaj, Câmpeni, Abrud, Ţebea, Copşa Mică, Sibiu, Braşov.

La Cluj regele Ferdinand, regina Maria, principele moştenitor Carol ajungeau în 27 mai 1919. În oraş erau întâmpinaţi cu o bucurie de nedescris, fiind aclamaţi, omagiaţi şi mai ales recunoscuţi ca înalţi reprezentanţi ai naţiunii române de pretutindeni: „La 10,30 am sosit la Cluj, cel mai mare dintre oraşele pe care le-am vizitat [în Transilvania – n.n.]. (…) Obişnuitele extraordinare primiri la gară şi pe tot traseul în oraş până la o mare piaţă [Piaţa Unirii – n.n.] unde se află o frumoasă statuie ecvestră a lui Matei Corvin … Defilarea populaţiei a fost mai mare ca oriunde, mii şi mii au venit din toate satele învecinate. Care mari trase de câte 10 boi zdraveni, încărcate cu grupuri vesele de nuntaşi au defilat şi ele. Regimentul meu a reapărut acolo. Am fost foarte surprinsă şi încântată. A făcut cea mai bună impresie. Soarele, care fusese foarte scump la vedere, a ieşit dintr-odată şi strălucea asupra cailor făcându-i să lucească ca metalul. M-am simţit mândră de dragul meu (Regiment) 4 Roşiori şi l-am felicitat pe Moruzi. Se pare că s-au comportat minunat în ultimele lupte, dar mulţi au fost ucişi”. (Maria, Regina României).

          Vineri, 28 iunie a.c., începând cu ora 20.30 în faţa Cazinoului ne vom aminti, vom încerca să rememorăm atmosfera regală în care Clujul era învăluit şi sedus în urmă cu 100 de ani. Vom realiza acest lucru printr-un spectacol de teatru şi muzică, intitulat Maria, Regina Tuturor, susţinut de către actriţa Angelica Nicoară şi Corala Regală Transivană condusă de Dan Dumitrana, sub regia lui Laszlo Vadas .

Prezentul şi viitorul pot „conta” numai în măsura în care sunt aşezate pe temelii trainice pe care trecutul le-a clădit cu înţelepciune, curaj şi sacrificiu.

Acum o sută de ani

Acum o sută de ani

de Cornel Jurju

La 1 Decembrie 1918, românii din Transilvania îşi afirmau voinţa şi hotărârea Unirii. Însă, pentru a săvârşi dificila şi „migăloasa” operă a unirii politice, administrative, diplomatice sau militare a mai fost nevoie de câţiva ani complicaţi. A fost o perioadă în care elitele româneşti (politice, culturale, economice) au demonstrat că ştiu acţiona solidar şi concertat, că au resurse de inteligenţă, înţelepciune şi curaj.

În tot acel extraordinar, admirabil şi complex efort, un rol aparte l-a avut succesiunea de vizite pe care regele Ferdinand şi regina Maria le realizau în mai multe localităţi ale Ardealului. Erau lunile mai-iunie ale anului 1919, o primăvară luminoasă a naţiunii române, iar regele şi regina României erau primiţi ca adevăraţi eroi ai neamului în Oradea, Carei, Bistriţa, Gherla, Cluj, Câmpia Turzii, Alba Iulia, Blaj, Câmpeni, Abrud, Ţebea, Copşa Mică, Sibiu, Braşov.

După o scurtă oprire în Gherla unde erau omagiaţi de vestitorul Unirii, episcopul Iuliu Hossu, regele Ferdinand şi regina Maria îşi făceau intrarea triumfală în Cluj. Era marţi, 27 mai 1919, ora 10.30, iar trenul regal oprea în gara oraşului. La coborâre, regele şi regina erau primiţi de noile autorităţi româneşti, după care, pe strada Horea (astăzi), ajungeau în actuala Piaţă a Unirii. Aici erau ovaţionaţi şi glorificaţi printr-o mare manifestaţie românească, la care participau orăşeni dar mai ales oameni veniţi din localităţile rurale. Ziarele vremii vorbeau, probabil exagerau, de 150.000 sau chiar 200.000 de români. În aceeaşi piaţă centrală a oraşului, în faţa comandantului lor suprem, Regele, defilau unităţi de elită ale Armatei Regale Române. Publicul era copleşit de bucurie, entuziasm şi emoţie, asemeni reginei Maria, care, seara, reîntoasră în trenul regal, nota în jurnal trăirile pe care i le prilejuise întâlnirea cu Clujul: „Mai întâi o primire într-un loc al cărui nume l-am uitat [Gherla – n.n.], dar am fost întâmpinaţi de unul din încântătorii preoţi [episcopul greco-catolic Iuliu Hossu – n.n.]care au făcut o impresie deosebită când au venit prima oară cu transilvănenii la Bucureşti

[decembrie 1918 – n.n.]

. Preotul care este unit, a ţinut un discurs foarte frumos … La 10,30 am sosit la Cluj, cel mai mare dintre oraşele pe care le-am vizitat [în Transilvania – n.n.]. (…) Obişnuitele extraordinare primiri la gară şi pe tot traseul în oraş până la o mare piaţă [Piaţa Unirii – n.n.] unde se află o frumoasă statuie ecvestră a lui Matei Corvin … Defilarea populaţiei a fost mai mare ca oriunde, mii şi mii au venit din toate satele învecinate. Care mari trase de câte 10 boi zdraveni, încărcate cu grupuri vesele de nuntaşi au defilat şi ele. Regimentul meu a reapărut acolo. Am fost foarte surprinsă şi încântată. A făcut cea mai bună impresie. Soarele, care fusese foarte scump la vedere, a ieşit dintr-odată şi strălucea asupra cailor făcându-i să lucească ca metalul. M-am simţit mândră de dragul meu (Regiment) 4 Roşiori şi l-am felicitat pe Moruzi. Se pare că s-au comportat minunat în ultimele lupte, dar mulţi au fost ucişi”.

După Cluj, urma Turda, Câmpia Turzii, Apusenii … Peste tot familia regală era cuprinsă în adevărate vârtejuri de emoţie şi entuziasm, românii trăind gloriosul moment într-o stare de intensă bucurie extatică. Turneul regal, departe de a fi o excursie de agrement, avea o importanţă covârşitoare politică, diplomatică, simbolică. Transilvania era terenul unor grave şi indecise confruntări militare dintre Armata Regală Română şi trupele bolşevice maghiare conduse de Bela Kun. Noile graniţe ale României erau departe de a fi lămurite. Tratatul de la Trianon mai avea încă mult de aşteptat până să fie semnat. Privită în context, „descălecarea” Dinastiei române în Transilvania consacra de fapt victoria şi trimful românesc, transmitea mesajul faptic şi simbolic al preluării noilor teritorii sub autoritatea Coroanei României.

Aşa a fost acum 100 de ani: bucurie, emoţie, comuniune sufletească între popor şi conducătorii săi. Astăzi, tămbălăul electoral, populismul abundent, ne paralizează minţile, ne chircesc sufletele. Ne deturnează interesul şi nevoia firească de le frumosul, de la emoţia, de la învăţămimtele, pe care le conţin faptele trecutului. În loc să vrem să ne cinstim înaintaşii, de fapt pe noi înşine, rămânem prizonierii unei inerţii diabolice, a meschinelor socoteli electorale, a „infantilelor” plimbări populiste cu troleul prin oraş etc.

Iar când apare vreo excepţie, când se ridică dintre noi vreunul mai bun sau mai drept, proverbialul instinct mioritic, travestit în aceleaşi inepuizabile inepţii ideologico-demagogice, „îi face felul”. Ne îndeamnă, instigă în noi o pornire malefică spre batjocură, spre a-l călca în picioare, spre a-l umili. Asta a păţit zilele acestea şi primarul Oradei, domnul Ilie Bolojan. Dorind să rememoreze marea „călătorie” regală, a victoriei româneşti de acum un secol, dorind să spună adevărul şi să le reamintească orădenilor că oraşul lor a devenit al „ţării” în vremea domniei Regelui Ferdinand, Ilie Bolojan a (re)amplasat statuia lui Ferdinand I Întregitorul în splendida Piaţă a Unirii. Mai mult, preţuind punctualitatea, la această specială întâlnire cu istoria, Primăria din Oradea a inaugurat statuia în 23 mai, adică atunci când se împlineau fix o sută de ani de când Regele Ferdinand şi Regina Maria soseau pentru prima dată în Bihor pentru a pecetlui simbolic Unirea din 1918. Cum era inevitabil, răsplata a fost „pe măsură”. Pentru meritul de a fi edificat singura statuie ecvestră din România a lui Ferdinand I, în vremea domniei căruia s-a înfăptuit unirea tuturor românilor, primarul Bolojan se trezeşte a fi  ţinta unei „impecabile” operaţiuni de ponegrire, în care mizele electorale, ruinele mentale ale comunismului naţionalist şi epoleţi atinşi de o neînţeleasă laşitate (?) acţionează într-o deplină armonie.

România anului 1918 – peste care se aşterne praful uitării, al suficienţei şi al ignoranţei contemporane – s-a născut din ideal, generozitate, curaj şi sacrificiu. România de astăzi se ofileşte în populism, avariţie, laşitate, dezbinare, ură şi abandon.

Colindul Regal de Centenar

Colindul Regal de Centenar

Colindul Regal, care ajunge anul acesta la cea de-a şasea ediţie, este însoţit de câteva intenţii:

  1. De a înfiripa o atmosferă în care să se poată manifesta bucuria carităţii izvorâtă din sentimentul creştin al iubirii aproapelui. Fondurile strânse din donaţiile participanţilor vor fi oferite Asociaţiei SOS Bambini România, care susţine copii aflaţi în Casele de tip Familial din Cluj, Sighet şi Baia Mare.
  2. De a trăi semnificaţia creştină a sărbătorii Crăciunului, dar şi frumuseţea colindelor româneşti, ca ipostază a culturii tradiţionale prin care este celebrată Naşterea Mântuitorului.
  3. De a stârni publicului dorinţa de cunoaştere cu privire la importanta, uneori fascinanta, poveste a regalităţii româneşti, încă înstrăinată de inima şi mintea românilor.

Programul artistic al serii:

Muzica Militară a Diviziei 4 Infanterie „Gemina” – dirijor: Lt. Daniel Munteanu

Corala Regală Transilvană – dirijor Dan Dumitrana

Dan Gâdea – taragot

Data şi locul spectacolului:

– sâmbătă, 15 decembrie, începând cu ora 18.00

– Centrul de Cultură Urbană (clădirea Cazinoului din Parcul Mare)

Asociaţia Clubul Monarhiştilor Clujeni

Poveste şi Istorie. Cenuşăreasa şi Coroana României

Poveste şi Istorie. Cenuşăreasa şi Coroana României

Cornel Jurju

Un cunoscut istoric bucureştean spune bine că istoria ar putea fi cea mai frumoasă poveste. Mie îmi trece prin minte o poveste în sens propriu, care parcă mă ajută să înţeleg mai bine o importantă, frumoasă dar şi tristă pagină de istorie românească.

Cu toţii ne amintim de fascinanta şi surprinzătoarea Cenuşăreasă. Povestioara copilăriei noastre se ţese în jurul a trei personaje, fiecare principal în felul său: mama cea vitregă, Cenuşăreasa şi prinţul curtezan.

Mama vitregă, cum altfel, este rea, avară, invidioasă, intrigantă şi, în termenii noştri mai moderni, foarte performantă în demonica îndeletnicire a manipulării şi dezinformării. Prin aceste mijloace şi abilităţi reuşeşte să o urâţească, să o compromită pe, de altfel, hipnotizanta Cenuşăreasă.

Într-adevăr, Cenuşăreasa este înzestrată cu darurile cele mai alese: este manierată, frumoasă, inteligentă, harnică. Însă toate aceste rare calităţi nu pot răzbate prin aparenţe: mizerie, haine zdrenţuite, vorbe de ocară.

Prinţul de viţă imperială este fermecător, distins, consecvent dar afectat de o oarecare inocenţă. El cade în capcana manipulării, fiind incapabil, o vreme, să treacă dincolo de ecranul aparenţelor pentru a o descoperi pe adevărata Cenuşăreasă.

Ajungând pe tărâmul istoriei, am putea considera că, într-un anume fel, instituţia Monarhiei a fost ea însăşi sortită nefastei condiţii a Cenuşăresei. Faptul a devenit posibil imediat după 30 decembrie 1947. Era ziua fatidică a loviturii de stat comuniste, regizată la Moscova, prin care regele Mihai era obligat să abdice, iar Regatul României era substituit cu republica de tip bolşevic, continuată după 1989 printr-o republică democrată, apăsată şi ea de păcatul ilegitimităţii. Ei bine, de la sfârşitul anului 1947 puterea comunistă, cea străină şi „vitregă”, folosindu-se de instrumentele propagandei (manipulare, intoxicare, minciună) a supus imaginea regalităţii româneşti unui asiduu proces al demonizării, al „cenuşărizării”. Peste noapte, regii, reginele, principii şi principesele României au devenit exclusiv criminali, exploatatori, trădători ai neamului românesc, în fond exponenţii celor mai teribile vicii. Iar naţiunea, zăpăcită de tirul mistificărilor, şi-a pierdut discernământul confundând masca hidoasă, inventată de propaganda comunistă şi post-comunistă, cu adevăratul chip al Dinastiei Române.

Negăsindu-ne, totuşi, în ademenitoarea lume a basmului, evident că nu vom putea apela la vreo baghetă magică pentru a răzbi în sofisticata confruntare cu minciuna şi aparenţele. În schimb, am putea porni pe drumul adevărului cu ajutorul informării, al documentării, al cunoaşterii. Numai virtutea căutării adevărului este aceea care ne poate ajuta să descoperim înfăţişarea înţeleaptă, frumosă, demnă, distinsă, manierată, pe alocuri eroică, a regalităţii româneşti.

În privinţa aceasta, sărbătoarea Centenarului reprezintă o bună ocazie pentru a încerca să ridicăm de pe „obrazul” Dinastiei Române, măcar în parte, vălul sufocant al propagandei. Dincolo de el, am putea avea şansa unei minunate surprize: aceea de a afla că instituţia Monarhiei Constituţionale a fost axul central al procesului unionist românesc, finalizat atât de fericit pe parcursul anului 1918.

Despre Ferdinand I „Întregitorul”, trebuie să ne amintim că în octombrie 1918 fusese încoronat ca al doilea rege al României. Marele război era în plină desfăşurare în Europa, iar Ferdinand făcea parte din familia imperială germană. Apartenenţa familială şi originea etnică nu l-au împiedicat însă pe regele românilor ca în august 1916 să tragă sabia împotriva ţării natale, Imperiul German. O făcea printr-un gest cu valenţe sacrificiale, dar care era pus în beneficiul idealului unionist românesc. Când în Consiliul de Coroană din 14 august 1916, în care se încuviinţa intrarea României în război şi germanofilul P.P. Carp îşi exprima stupefacţia că o Dinastie germană poate duce ţara într-un război împotriva Germaniei, regele Ferdinand îi dădea următoarea replică: „Domnule Carp, respect toate părerile, dar nu pot lăsa să treacă, ultimele dvs. cuvinte. Ele nu pot fi expresia adevăratelor dvs. simţăminte. Îmi închipui că au izvorât în focul discuţiunii, dintr-un moment de necugetată mânie.

Ba nu, deloc – murmură Carp. Ba da – domnule Carp insistă regele părinteşte şi continuă… Aţi greşit şi odinioară, domnule Carp, când aţi vorbit de interesele Dinastiei. Nu cunosc interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării. În conştiinţa mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă după matură chibzuinţă eu am ajuns la convingerea, la convingerea adâncă şi nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspiraţiuni ale neamului a cărui răspundere o port în ceasul de faţă. Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece mai presus de toate, să ştiţi domnule Carp, că Dinastia mea este română. Rău aţi făcut când aţi numit-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o Dinastie germană la gurile Dunării, ci o Dinastie naţională şi revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o”.

În cei doi teribili ani în care Regatul României a fost prins în vârtejul  războiului, regina Maria a oferit adevărata măsură a capacităţii Sale de iubire şi jertfă pentru poporul român. A organizat serviciul de ambulanţă care a deservit frontul, a coordonat ridicarea şi înzestrarea mai multor spitale de campanie, a distribuit alimente prin înfometatele oraşe şi sate ale Moldovei. Mai presus de orice, zi după zi, din zori până în noapte a fost nelipsită de lângă patul răniţilor, al bolnavilor contagioşi, pentru a alina suferinţe, pentru a oferi sprijin moral. Pe drept cuvânt, ostaşii români i-au atribuit supranumele de „mamă a răniţilor”. Un „alint” pe care regina l-a onorat până la capăt. Mai mult decât atât, la sfârşitul anului 1918, parcă într-un act de supremă solidaritate cu poporul care se aflase în durere şi suferinţă, regina s-a îmbolnăvit de gripă spaniolă. Era în agonia sfârşitului dar şi-a revenit aproape miraculos pentru a interpreta un strălucit rol în arena internaţională postbelică.

Finalul războiului o aducea pe Maria a României pe culmile unui impresionant val de popularitate mondială. Regina devenea una dintre cele mai admirate şi respectate personalităţi feminine ale epocii sale, dar şi cel mai popular reprezentant al României în lume din toate timpurile. Un statut privilegiat pe care regina Maria nu a ezitat să-l folosească în beneficiul naţiunii române. Regina României a participat la Conferinţa Păcii de la Paris. A fost primită de preşedintele şi primul ministru francez, de regele Angliei şi primul ministru britanic, de preşedintele SUA, în faţa tuturor pledând cu argumentele cele mai convingătoare pentru recunoaşterea internaţională a unirii românilor. După o astfel de întrevedere, primul ministru francez, G. Clemenceau îi mărturisea unui diplomat român aflat la Paris: ”O Regină ca a voastră poate fi primită numai cu onoruri militare, cu mareşalul Foch în frunte!”.

Intensitatea cu care regina Maria a trăit idealul României Întregite este mărturisită şi din filele testamentare pe care Majestatea Sa le-a lăsat posterităţii: „Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am vazut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută”.

Indubitabil, la nivelul deciziei şi acţiunii instituţional-politice, dar şi al relevanţei simbolice, Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost personalităţi centrale ale Epocii Unioniste Româneşti. Autoritatea statului român asupra noilor teritorii era afirmată la nivel public prin intermediul numeroaselor şi importantelor vizite regale intreprinse în provinciile unite în anii 1919-1920. Pe acelaşi teren al relevanţei simbolice, trebuie reţinut momentul special al încoronării de la Alba Iulia. Ceremonialul din 15 octombrie 1922 consacra Unirea teritoriilor locuite majoritar de către români sub autoritatea Coroanei. De altfel, stema regală, pe care autorităţile de astăzi în mod neînţeles evită să o recunoască, realiza o inspirată proiecţie în registru heraldic a noii structuri teritoriale a României Întregite. Cred a nu fi exagerată observaţia că în anii 1918-1920, pentru cei mai mulţi dintre români, Marea Unire se articula la nivel perceptiv în jurul câtorva elemente aparţinătoare în mod special perimetrului regalităţii: Coroana şi Stema Regatului, Regele şi Regina.

Reîntorcându-ne la prinţul Fraţilor Grimm, vom observa că, într-un final, acesta a reuşit să învingă aparenţele, să o descopere pe Cenuşăreasa şi, în felul acesta, să-şi poată împlini soarta. Acum, în pragul Centenarului, ar fi de observat dacă noi românii putem ştirbi pojghiţa încă groasă a propagandei pentru a întrezări adevăratul chip al suveranilor Marii Uniri de la 1918: Regele Ferdinand şi Regina Maria.