fbpx
Nevoia de Memorie

Nevoia de Memorie

Cred că trăim într-o epocă lovită de teroarea uitării. Vrem sau suntem îndrumaţi să vrem a nu şti nimic despre noi. Trecutul ţării, al satului, al oraşului, al familiei intră în sfera interesului facultativ sau poate a ridicolului. Suntem bolnavi de a fi cool, de a fi turmă. Vrem să ne ştim parte din acelaşi cor al chipurilor de piatră, eventual studiate şi machiate, care cântă acelaşi refren alienant, sordid: trecutul nu contează. Dacă alţii din trecut n-au putut, doar pentru că n-or fi fost moderni, noi ne credem în stare să inventăm roata pentru a reuşi să fim numai prezent şi viitor. Suntem obsedaţi să trăim în instincte şi măruntaie, în fluvii de poze, selfie-uri şi profiluri virtuale. Experimentăm narcisismul şi egoismul absolut. Solidaritatea, prietenia, omenia rămân forme pustii, stafii rânjitoare ale unei vieţi interioare surpate.

Acum o săptămână am încercat, cum s-ar zice, „marea cu degetul”. Am pornit pe contrasens cu „turma” lumii, taman pe drumul memoriei. Împreună cu câţiva prieteni, cu care ne spetim să ţinem în suflare un O.N.G., am organizat un modest ceremonial prin care să-i comemorăm pe luptătorii anticomunişti de la Răchiţele (jud. Cluj). Oameni admirabili, căpcăuni ai curajului şi ai libertăţii, care la sfârşitul anilor ’40, când alţii nu îndrăzneau să folosească stiloul, au luat puşca în mână şi drumul codrilor pentru a se lupta cu balaurul comunist. Cu excepţia Lucreţiei Jurj, care cu voia lui Dumnezeu a supravieţuit comunismului, toţi ceilalţi şuşmani au pierit, până la unul, adesea în condiţii horror. Ultimii dintre ei, fraţii Toader şi Avisalon Şuşman, s-au făcut scrum într-o şură din Tranişu (Cluj) incendiată de Secruritate.

Pe 1 februarie am vrut să ne amintim de aceşti oameni, de soarta lor ieşită din comun, de rostul jertfei lor. Am vrut să le oferim şuşmanilor acea clipă de atenţie, din timpul nostru mult prea „preţios”, nu într-o sală de conferinţă, nu în vreo piaţă urbană, nici măcar în vatra unui sat de munte. Ne-am dus la troiţa lor uitată, aşezată undeva pe un versant al Apusenilor, lângă brazi seculari care, în urmă cu 60-70 de ani, fuseseră martorii semeţi şi neputincioşi ai unei pilde memorabile de verticalitate şi bravură. Fiind o zi de iarnă şi o distanţa măricică, pentru standardele noastre de îmbuibare şi confort, nu ne aşteptam la mare interes şi, implicit, nici la prezenţa unui public numeros. Într-o oarecare măsură ne-am înşelat. Cele 5-6 maşini preconizate s-au făcut vreo 35. La slujba de pomenire şi la ceremonial comemorativ, desfăşurate pe un vânt aprig, în loc de 10-20 de inşi, ne-am minunat să vedem strângându-se spre 120 de persoane, răsărite de prin Cluj, Bădăcin, Huedin, Oradea sau Beiuş.

Între cei ajunşi în Apuseni s-au aflat urmaşi ai celor care s-au ridicat împotriva comunismului, foşti deţinuţi politici, orăşeni şi săteni, oameni care cunoşteau epopeea şuşmanilor sau care o aflau abia atunci. Lume diversă, dar care pe parcursul unei ore, în care au fost rememorate curajul şi tragedia celor din Grupul Şuşman, a dat naştere unei interesante comuniuni de emoţii, de sentimente, de trăiri. Sufletele oamenilor intraseră, parcă, într-un răgaz de linişte, de calm, de bucurie tăcută şi demnă. Chipurile lor deveniseră un pic mai vii şi expresive, mai senine.

Coborând de pe munte, mă gândeam că trecusem printr-un fel de neaşteptată terapie a rememorării pe care nu o pricepeam cu adevărat, dar care observam că ne făcuse bine, care, pentru o după-amiază sau măcar pentru câteva ceasuri, avuse puterea să ne transforme, să ne schimbe. Simţeam că sensul nostru, al oamenilor este adânc legat de poveşti şi de eroi, de bunici şi de străbunici, de locuri ale trecutului şi de istorie, de rădăcini şi de memorie. Mi se părea că, abia în acele clipe, desluşeam misterul unor fraze pe care, cândva, le citisem într-o carte a marelui psihanalist Carl Gustav Jung: sufletul şi trupul nostru „sunt compuse din elemente care, toate, au fost prezente deja în şirul strămoşilor noştri”; pierderea legăturilor „cu trecutul, lipsa rădăcinilor” produc un teribil „disconfort în civilizaţie”; „nu mai trăim din ceea ce avem” de la trecut „ci din promisiuni, nu mai trăim în lumina zilei prezente, ci în întunericul viitorului, unde aşteptăm ivirea adevăratului răsărit de soare”; „cu cât înţelegem mai puţin ceea ce au căutat taţii şi străbunii noştri, cu atât ne înţelegem mai puţin pe noi înşine şi contribuim cu toate forţele la amplificarea lipsei de instincte şi de rădăcini a individului, aşa încât, devenit o particulă în masă, el nu mai urmează decât spiritul gravitaţiei”.

Cornel Jurju

Ne vedem în Apuseni!

Ne vedem în Apuseni!

Ne vedem în Apuseni!

– sâmbătă la 12.00 –

 

          S-ar putea să ningă. S-ar putea să plouă. S-ar putea să fie noroi. S-ar putea să fie din toate câte ceva.

Cu toate acestea sau poate cu atât mai mult, vrem să ajungem la Troiţa Şuşmanilor pentru a omagia memoria celor care au luptat şi au murit pentru libertatea, pentru demnitatea, pentru nemurirea românilor.

Reamintim că plecarea spre comuna Mărgău se va realiza la ora 9.30, din parcarea (Vivo Cluj). La ora 10.30 vom ajunge în oraşul Huedin, de unde – împreună cu participanţii de aici şi din judeţele Bihor şi Sălaj – vom porni spre Troiţa Şuşmanilor.

“Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”!

Drumul Memoriei – Fraţii Şuşman

Drumul Memoriei – Fraţii Şuşman

Fraţii Toader şi Avisalon au fost ultimii supravieţuitori ai Grupului Şuşman din Răchiţele (jud. Cluj). Împreună cu tatăl lor, încă din 1948, cei doi porniseră pe drumul luptei anticomuniste, care pentru ei s-a dovedit fără întoarcere.

Pe parcursul unui deceniu, acolo în codrii Apusenilor, de la Huedin până la Câmpeni şi de aici până în Beiuş, Toader şi Avisalon au fost simboluri ale speranţei, curajului, libertatăţii, demnităţii. Au fost 10 ani cumpliţi în care tinerii fraţi Şuşman au devenit duşmanii de moarte ai dictaturii comuniste, fiind vânaţi zi şi noapte de către Miliţie şi Securitate.

Toader şi Avisalon au fost descoperiţi de trupele Securităţii în noaptea de 1 spre 2 februarie 1958 în şura familiei Florea din localitatea Tranişu (jud. Cluj). Au urmat ore lungi de confruntare, trupele de şoc nereuşind să se apropie de cei doi viteji. Într-un final, securiştii au decis incendierea şurii, fraţii Şuşman arzând în uriaşul incendiu dezlănţuit. „În momentul în care echipa [Securităţii – n.n.] a ajuns la gura podului a fost primită cu foc. Schimbul de focuri a durat aproape două ore, timp în care fraţii Şuşman, care se aflau în pod, au fost somaţi să se predea. Au existat şi câteva încercări de pătrundere în forţă din partea unei echipe de şoc, însă fără succes. Pentru a-i intimida s-a dat foc la o căpiţă de fân şi au fost din nou somaţi să se predea … S-a dat apoi foc la un colţ al grajdului. După incendierea grajdului, echipa de şoc a mai încercat să pătrundă de două ori în interior, însă de fiecare dată au fost întâmpinaţi cu foc de armă. La a treia încercare, nu s-a mai putut pătrunde din cauză că grajdul a luat foc complet. În acest fel bandiţii au ars… A doua zi s-a efectuat identificarea cadavrelor de către gazde [Floarea şi Romul Florea – n.n.], iar în urma autopsiei s-a stabilit că bandiţii au ars de vii”.

Toader avea 33 de ani iar Avisalon 29. Oamenii dictaturii comuniste îi numiseră „bandiţi”. În fapt, Toader şi Avisalon erau eroi adevăraţi. Cu mult înainte de a fi găsiţi în Tranişu, în acea noapte de iarnă geroasă şi înzăpezită, fraţii Şuşman aruncaseră zarurile destinului. Se hotărâseră să lupte până la capăt, adică până la obţinerea libertăţii: prin căderea comunismului sau prin propria moarte.

Cornel Jurju

Sâmbătă 1 februarie 2020 vom rememora eroismul luptătorilor anticomunişti din Grupul Şuşman. Evenimentul, organizat de Asociaţia Clubul monarhiştilor Clujeni, va avea loc de la ora 12.00 la Troiţa Şuşmanilor din comuna Mărgău (jud. Cluj)

 

Drumul Memoriei – Lucreţia Jurj

Drumul Memoriei – Lucreţia Jurj

Lucreţia a fost singura femeie care a făcut parte din Grupul Şuşman din Răchiţele. Avea 22 de ani în toamna anului 1950, când se alătura Şuşmanilor. De fapt îşi urma bărbatul, pe Mihai Jurj, care cu câteva luni mai devreme pornise pe drumul confruntării cu dictatura comunistă.

A îmbrăcat haina luptătorului anticomunist timp de patru ani. Au fost anii marilor greutăţi şi privaţiuni: ai fricii, ai foamei, ai frigului. A fost o perioadă în care Lucreţia şi Mihai au fost nedespărţiţi parcurgând împreună poteci nebănuite ale iubirii şi speranţei, ale curajului şi demnităţii, ale suferinţei şi credinţei. Se gândiseră că vor rămâne împreună în moarte şi dincolo de aceasta. Hotărâseră că nu vor ajunge vii în mâinile Securităţii pentru a nu putea fi torturaţi, necinstiţi şi mai ales separaţi unul de celălalt.

Cu toate acele vise îndurerate şi tulburătoare, Mihai şi Lucreţia, dar şi cumnatul Oneţ Roman, au fost capturaţi de trupele Securităţii în august 1954. Era o noapte de vară senină şi, aparent, cufundată într-o imperturbabilă linişte, iar cei trei intrau într-o şură aflată la marginea localităţii Sudrigiu (jud. Bihor). Aşteptându-i de mai multe zile, Securitatea organizase o capcană prevăzută cu un puternic dispozitiv militar. Au urmat clipe teribile, în care, înainte să fie încătuşaţi, partizanii au fost supuşi unei brutalizări extreme. Lucreţia a fost lovită în cap, fiindu-i zdrobită o parte a craniului. Mihai era rănit grav, probabil prin împuşcare. Oneţ era supus unor agresiuni neînchipuite.

Noaptea aceea dramatică, avea să fie ultima pe care Lucreţia şi Mihai au trăit-o împreună. Rănit grav la cap, aflat în agonie, Mihai a murit la scurt timp după arest. Lucreţia a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă, iar Oneţ Roman era condamnat la moarte şi executat. După proces, Lucreţia a făcut 10 ani de temniţă grea. A „colindat” penitenciarele din Oradea, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Văcăreşti (închisoare-spital). Dincolo de greutăţile penitenciarului, de îmbolnăvirea gravă, marea tortură a Lucreţiei pare a fi fost legată tot de Mihai, anume de imposibilitatea de a obţine vreo informaţie sigură despre soarta acestuia. Trista certitudine a morţii lui Mihai, pe care Securitatea i-o ascunsese, o obţinea abia după 1964, odată cu eliberarea din închisoare.

Lucreția Jurj după arestul făcut de
către agenții Securității din Oradea, anul 1954

Într-un final, Lucreţia Jurj a supravieţuit nu doar închisorii, ci şi comunismului. A mai trăit după 1989 aprope 15 ani. Au fost ani binecuvântaţi, buni şi rodnici. Ani care, în cazul Lucreţiei, au stat sub semnul bucuriei libertăţii recâştigate, dar mai ales sub acela al destăinuirii, al mărturisirii tragediei Grupului Şuşman. “Dorinţa mea, după Revoluţie, – povestea cu ochii înlăcrimaţi Lucreţia Jurj –  o fost să fac cunoscut cine am fost noi, cei din Grupul Şuşman. N-am vrut să vorbesc atâta pentru mine, mai mult m-am simţit obligată să fac în aşa fel încât să ştie lumea de Şuşmani, de cei care o pierit. N-am vrut să rămână fără să se ştie cine o fost, de ce o fost fugiţi şi ce-o făcut. (…) Suntem datori să ne amintim de ei că, Doamne, mult o suferit (…) O fost vremuri grele să fii tot timpul hăituit de Securitate şi să umbli cu raniţa în spate după alimente, prin frig şi prin ploaie. Cât de tristă era viaţa aia, de om hăituit, fără să fi făcut nimic, numa’ că nu ai gândit ca ei. Că dacă ai fi făcut ceva, ai fi zâs: No, am făcut o faptă pentru care îmi merit soarta. Te-ai fi simţit vinovat. Am greşit, am făcut, acuma suport consecinţele, da aşa … Pentru ce? Că n-ai gândit ca ei? Că am vrut să fim liberi? Să ne exprimăm liberi?”.

Era octombrie 2004. Împreună cu soţia mea, mă aflam în vizită la doamna Lucreţia, cum obişnuiam a-i spune. Nu mă gândeam că vorbesc cu ea pentru ultima dată cu toate că o vedeam bolnavă, suferindă, slăbită. În acelaşi timp, pe chipul ei observam, cu un fel de perplexitate, expresia unei fiinţe ajunsă în starea deplinei linişti şi împăcări. Peste câteva zile aflam că ne părăsise, că plecase în Ceruri (31 octombrie 2004). Împlinise şi acest ultim act de existenţă pământeană cu aceeaşi discreţie şi cuminţenie, cu acelaşi curaj senin. Acum, când scriu aceste rânduri, mă gândesc că o ajutase şi speranţa că acolo, dincolo de lume, va fi posibilă reîntâlnirea cu Mihai, pe care, în adâncul sufletului ei, nu încetase niciodată să-l caute, să-l iubească.

Cornel Jurju

Sâmbătă 1 februarie 2020 vom rememora eroismul luptătorilor anticomunişti din Grupul Şuşman. Evenimentul, organizat de Asociaţia Clubul monarhiştilor Clujeni, va avea loc de la ora 12.00 la Troiţa Şuşmanilor din comuna Mărgău (jud. Cluj)

Drumul Memoriei – Teodor Şuşman (senior)

Drumul Memoriei – Teodor Şuşman (senior)

Nu împlinise 30 de ani iar Teodor Şuşman (n. 1894), dobândea un renume important în satele de munte din Ţinutul Huedinului. Ascensiunea lui se producea imediat după Marea Unire, când, odată cu legiferarea reformelor agrare, s-a implicat cu insistenţă în acţiunile civice care urmăreau o cât mai rapidă punere în posesiune a moţilor cu suprafeţe forestiere. În epocă se aprecia că printr-o exploatare măsurată, proprietatea forestieră ar putea îmbunătăţi posibilităţile de viaţă ale populaţiei din Apuseni. Susţinând interesele moţilor, Şuşman a organizat şi a participat la acţiuni de protest atât în Huedin cât şi în Cluj. De asemenea, împreună cu Amos Frâncu şi cu protopopul ortodox al Huedinului, Aurel Munteanu, Teodor Şuşman a vorbit despre aspiraţiile moţilor în faţa suveranilor României, fiind primit în audienţe speciale atât de regele Ferdinand cât şi de regele Carol al II-lea.

          Aura de luptător neînduplecat pentru drepturile moţilor, l-a ajutat pe Şuşman să obţină mai multe mandate de primar al localităţii Răchiţele, mai ales în perioadele guvernărilor liberale interbelice. Tot ca primar, dar în anii războiului, Teodor Şuşman îşi revalida potenţialul organizatoric dar mai ales resursele de sacrificiu pentru comunitatea căreia îi aparţinea. După Dictatul de la Viena, localitatea Răchiţele rămânea izolată de restul ţării, Huedinul intrând în zona de ocupaţie maghiară. Pentru a-şi feri consătenii de riscul foametei, primarul Şuşman a organizat şi realizat personal transporturi cu produse alimentare de bază pe drumuri de munte greu accesibile cu deosebire pe timpul iernii.

          Ajunsă la cote semnificative, popularitatea lui Şuşman, care trecea dincolo de hotarele satului Răchiţele, a devenit intolerabilă pentru puterea comunistă, impusă la sfârşitul războiului de ocupantul sovietic. Aşa se ajungea la situaţia din vara anului 1948, când Şuşman, pentru a evita arestul, alegea soluţia „refugiului” în pădure şi a înfruntării dictaturii comuniste. De la început era însoţit de trei dintre feciorii săi (Toader, Traian şi Avisalon), dar şi de consătenii Ioan Bortoş şi Teodor Suciu. În următorii doi ani, grupului anticomunist de la Răchiţele i s-au mai alăturat Ioan Popa, Gheorghe Mihuţ, Mihai şi Lucreţia Jurju, Oneţ Roman.

          Ca în alte cazuri similare, principala grijă a partizanilor din Grupul Şuşman a fost autoapărarea, acţiuni anticomunite cu caracter ofensiv fiind plănuite doar pentru împejurarea în care regimul ar fi intrat în criză. Excepţii de la această regulă au fost represaliile realizate împotriva câtorva informatori şi reprezentanţi locali ai puterii comuniste. Aici trebuie consemnată mai ales situaţia răchiţenilor Suciu Paşcu şi Purcel Petru care, foarte probabil, au fost eliminaţi de membrii grupului Şuşman. Motivul principal îl constituise implicarea celor doi în acţiuni diverse, mai ales cu conţinut informativ, care aveau drept scop descoperirea şi prinderea luptătorilor anticomunişti.

          Dincolo de activitatea concretă a Grupului Şuşman, direcţionată predominant către obiectivul supravieţuirii, deranjul principal pe care îl resimţea puterea comunistă dinspre partizani, îl reprezenta întreţinerea şi potenţarea unei atmosfere anticomuniste accentuate, ce acoperea un spaţiu geografic şi social mai extins cuprins între localităţile montane Huedin-Beiuş-Câmpeni. Fundamentată pe valori ale moralei creştine dar şi pe popularitatea lui Teodor Şuşman, solidaritatea populaţiei din Nordul Apusenilor cu luptătorii anticomunişti a fost o circumstanţă de fond, care a favorizat posibilitatea ca grupul de la Răchiţele să rămână activ vreme îndelungată, de aproape un deceniu.

1 – Teodor Şuşman (senior)
2 – Catrina Şuşman (soția)

          Pe de altă parte, resursele (militare, administrative, materiale şi informative) alocate de puterea comunistă pentru lichidarea „bandei” Şuşman au fost dintre cele mai însemnate. Un raport al Securităţii din anii ’50 detalia că pentru „lichidarea” Şuşmanilor, în regiunile Cluj şi Oradea, erau folosiţi nu mai puţin de 290 de informatori. Dacă din punct de vedere numeric, reţeaua informativă era impresionantă, sub aspect calitativ era departe de a răspunde exigenţelor sistemului de represiune. Şantajaţi, ameninţaţi, bătuţi, oamenii semnau angajamente de colaborare, dar cei mai mulţi o făceau cu titlu de formalitate. În fapt, refuzau să-şi maculeze conştiinţele şi alegeau să le rămână loiali Şuşmanilor: „informatorii nu depun nici un interes în această problemă … nici un informator nu are la dosar nici o notă informativă. Este foarte greu de recrutat un informator care să dea randament pentru că majoritatea cetăţenilor sunt în favorul bandiţilor şi caută numai să mintă organele noastre”.

          Totuşi, în timp, acţiunile diabolice ale puterii comuniste, care îmbinau munca informativă cu operaţiuni militare semnificative, au început să-şi arate sinistrele rezultate. Pe rând, Şuşmanii aveau să moară eroic, cel mai adesea cu arma în mână sau să fie capturaţi prin operaţiuni dramatice realizate de unităţi ale Securitătii şi ale Miliţiei. Pentru a evita să fie reţinut, liderul grupului, Teodor Şuşman (senior) s-a sinucis prin împuşcare în decembrie 1951 în localitatea Răchiţele. De altfel, toţi membrii grupului făcuseră legământ că nu vor ajunge vii în arestul Securităţii, mai cu seamă pentru a nu risca, în condiţiile anchetelor brutale, deconspirarea celor care îi sprijiniseră. În iulie 1952, Ioan Popa şi Gheorghe Mihuţ erau împuşcaţi mortal pe malul Someşului Cald de trupe ale Securităţii, care reuşiseră să-i încercuiască. Peste doi ani, Mihai Jurj, Lucreţia Jurj şi Oneţ Roman erau capturaţi în cadrul unei acţiuni de o violenţă extremă care se desfăşura într-o gospodărie din localitatea Sudrigiu (jud. Bihor). Rămaşi singuri, fraţii Toader şi Avisalon au rezistat până în 1958, când, în cele mai eroice şi tragice împrejurări, mureau într-o şură din localitatea Tranişu (jud. Cluj) incendiată de Securitate.

          Era februarie 1958. Şura în care fraţii Şuşman îşi dăduseră sufletul probabil că încă era fumegândă. La sediul Securităţii din Cluj era întocmit raportul asupra operaţiunii din Tranişu. În aşteptarea bonificărilor salariale şi a avansărilor în grad, tovarăşii securişti şi miliţieni savurau în tihnă satisfacţia unei misiuni, în sfârşit, îndeplinită: „toţi ostaşii erau bucuroşi că s-a terminat cu Regele munţilor”. Deşi dorea să fie ironic, folosind expresia „Regele munţilor” autorul documentului prelua un clişeu din vorbirea/imaginarul popular cu privire la Teodor Şuşman (sn). În felul acesta, chiar şi la nivelul limbajului birocratic-oficial era consacrată recunoaşterea popularităţii, prestigiului şi influenţei de care se bucurase Teodor Şuşman (senior), respectiv grupul de luptători anticomunişti pe care îl formase în ţara munţilor, a pădurilor şi a moţilor.    

          Cornel Jurju

Sâmbătă 1 februarie 2020 vom rememora eroismul luptătorilor anticomunişti din Grupul Şuşman. Evenimentul, organizat de Asociaţia Clubul Monarhiştilor Clujeni, va avea loc de la ora 12.00 la Troiţa Şuşmanilor din comuna Mărgău (jud. Cluj)