fbpx
Nevoia de memorie și de suflet

Nevoia de memorie și de suflet

Miercuri, 2 septembrie (a.c.) începând cu ora 12.00 în Cimitirul Ortodox Central din Gherla se va ține o Slujbă de Pomenire a eroilor, luptători anticomuniști, Iosif Capota și Alexandru Dejeu.

În anii ‘40 și ’50, în ținutul Huedinului, cu extensie în județul Sălaj,  Iosif Capota și Alexandru Dejeu au constituit o organizație clandestină care intenționa să mențină o atitudine anticomunistă vie în rândul populației, dar și să participle, într-o conjunctură internațională și internă favorabilă, la răsturnarea regimului comunist din România.

Arestați în decembrie 1957, viețile celor doi bravi români, Iosif Capota și Alexandru Dejeu, au fost curmate în Penitenciarul de la Gherla unde, în ziua de 2 septembrie 1958, au fost executați de călăii regimului comunist din România, unul ateu, ilegitim și criminal.

Manifestarea comemorativă este organizată de Asociația Clubul Monarhiștilor Clujeni, iar între participanți se va număra și domnul Gavril Dejeu, fratele lui Alexandru și ministru de interne al României între anii 1997-1999.

 

Asociația Clubul Monarhiștilor Clujeni

Persoane de contact:

Călin Roșu – 0745160899

Cornel Jurju – 0740190346

 

Stafia unui securist

Stafia unui securist

Cornel Jurju


Profitând de „timpul pandemic” care mi-a mai aerisit programul cotidian, de câteva săptămâni răsfoiesc de zor documente ale fostei Securități privitoare la luptătorii anticomuniști de la Răchițele. Printre aceste materiale, pe cât de interesante pe atât de dominate de tragic, am reîntâlnit numele ofițerului de Securitate, Ioan Sîmbotelecan. Începând din anul 1956 și până în februarie 1958 fusese unul dintre principalii coordonatori ai planului informativ-operativ care a condus la descoperirea lui Teodor și Avisalon Șușman. În dimineața de 2 februarie 1958 cei doi frați, aflați într-o șură din cătunul Tranișu, erau atacați de trupele batalionului de securitate din Florești. La capătul unei confruntări de câteva ore, în care trupele de șoc nu s-au putut apropia de cei doi partizani, s-a recurs la incendierea grajdului. Teodor și Avisalon au murit arși de vii. Teodor împlinise 34 de ani, iar Avisalon avea 27 de ani.

Încă din anul 2000, când împreună cu bunul meu prieten Cosmin Budeancă pregăteam cartea biografică a Lucreției Jurj, știam că Ioan Sîmbotelecan trăiește în Cluj. Ba chiar îi aflasem adresa de domiciliu, însă, oricâte demersuri am făcut, nu am a reușit să-l întâlnim. Reintrând recent în atmosfera cumplitului eveniment de acum 62 de ani m-a încolțit interesul de a afla mai multe date despre personajul/omul Sîmbotelecan. Ajungeam la concluzia că fie și un portret realizat de vecini ar putea răspunde acceptabil curiozității mele. Nu prea luam în seamă ipoteza că bătrânul securist ar mai fi în viață pentru că era la o vârstă respectabilă chiar și în urmă cu 20 de ani.

Cu acest obiectiv, mai deunăzi, porneam spre adresa cunoscută: un bloc cu vreo 8 etaje, ridicat prin anii 60 și situat în apropiere de malul Someșului (cartierul Grigorescu). Era o dimineață de sâmbătă, dintr-o zi de mai, cu un cer de un albastru memorabil, soarele inundând cu bunăvoință și blândețe un oraș cumințit de „biciul” coronavirusului.

Ajuns în fața blocului cu pricina, m-am îndreptat spre tabelul locatarilor. O mica speranță tot mai aveam că Sîmbotelecan ar putea trăi. La etajul 3 dădeam într-adevăr peste numele Sîmbotelecan, iar faptul îmi provoca o ușoară tresărire. M-am lămurit imediat: nu era vorba de Ioan Sîmbotelecan ci de D. Sîmbotelecan. Era limpede că între timp fostul securist fusese chemat în fața Judecății Divine.

Împăcat cu situația, m-am așezat cu răbdare în fața blocului în așteptarea unui vecin, care să-mi poată spune una alta despre Sîmbotelecan. După vreo 5 minute, în geamul apartamentului de la etajul 7 își făcea apariția un domn care, observam, mă inspecta cu oarece atenție. Profitând de situație, l-am întrebat dacă ar fi dispus să-mi acorde o scurtă întrevedere. La îndemnul soției, care auzindu-ne vorbind s-a înghesuit în deschizătura geamului, omul și-a dat acceptul, unul nu prea încântat. În câteva minute eram în fața apartamentului apăsând butonul soneriei. Dincolo de pragul ușii întâlneam două priviri precaute și întrebătoare. Lucrul mi se părea normal pentru că aveau în față un străin care, nota bene, putea fi întovărășit și de un coronavirus. Pentru a „dezgheța” puțin atmosfera m-am prezentat și le-am spus despre cine doresc să vorbesc. Efectul a fost contrar. Când am pronunțat numele Sîmbotelecan, din precaută, atitudinea bărbatului a devenit de o ostilitate evidentă. Mai amabilă și comunicativă, doamna a apucat să-mi spună că l-a cunoscut bine pe Sîmbotelecan și că soția lui, foarte în vârstă, mai trăiește la etajul 3. Apoi mugurele de discuție a fost strivit brusc. Omul, care între timp se postase în ușa bucătăriei, aproape că i-a ordonat soției să tacă și să-mi închidă ușa.

Puțin contrariat de întâmplare, coboram agale și cumva absent prin scara blocului. Ajuns la etajul 3 m-am oprit fix lângă apartamentul Sîmbotelecan. Fără a gândi dacă procedez bine sau nu, am apăsat scurt și de două ori butonul soneriei. Am auzit apoi câteva mișcări discrete, abia perceptibile, în interiorul casei. După cîteva secunde ușa s-a întredeschis înaintea mea apărând o bătrânică ce îmi părea exagerat de scundă, cu părul tuns scurt și cu un chip părăsit de orice expresivitate. M-am prezentat și i-am spus că doresc să schimbăm cîteva vorbe despre soțul dumneaei. Având ochii bântuiți de suspiciune și poate teamă, fără să pronunțe vreun cuvânt, răspunsul doamnei a constat dintr-un gest aproape robotic prin care mi-a închis ușa.

Am revenit în fața clădirii, continuând să sper că voi avea cu cine purta o discuție firească. Așa că, sub ochiul vivace ale vecinului de la etajul 7, m-am „relocat” spre cealaltă scară a blocului. Nu-mi dau seama de ce, dar credeam că acolo aș avea șanse mai bune să găsesc pe cineva mai puțin dominat de amintirea securistului Sîmbotelecan. După vreo 10 minute intram în vorbă cu un alt domn care tocmai se întorcea de la cumpărături. Având masca anticovid peste chip nu i-am putut percepe bine trăsăturile, însă bănui că era în jurul vârstei de 80 de ani. L-am întrebat și pe dumnealui de vecinul Ioan Sîmbotelecan. Mi-a zis că a murit de ceva ani, dar că la cealaltă scară locuiește soția lui. A mai completat că, deși locuiau în același bloc de la începutul anilor 70, nu a apucat să-l cunoască prea bine. Atât Sîmbotelecan cât și soția au fost ”niște singuratici”, ”mereu tăcuți”, ”introvertiți” și că ”la ei în casă nu putea intra nimeni”. Încurajat de acest start de dialog, am devenit mai îndrăzneț. L-am întrebat dacă știe unde a lucrat Ioan Sîmbotelecan. Dintr-odată a devenit reținut și lapidar în vorbire. Mi-a spus că ar fi fost paznic într-un penitenciar, cineva neimportant sau cum s-a exprimat el „o micime”. Totuși, în timp ce se pregătea să scape de mine și-a mai amintitit că în zilele revoluției din 89, Sîmbotelecan, împreună cu soția lui, au dispărut de acasă pentru o perioadă. Apoi totul s-a oprit și într-o stare de oarecare agitație omul a intrat/s-a refugiat în scara imobilului.

Am rămas din nou singur în fața blocului. Pe nesimțite, așteptarea devenise nu doar provocatoare ci și un pic plăcută. Spațiul dintre blocuri, cufundat în amorțeala dimineții de primăvară și a angoaselor covidului, tocmai era inundat de o ireală muzică de acordeon. Un artist stradal, cu adevărat virtuos, se întrecea pe sine cântând la un acordeon răblăgit melodii lăutărești dintre cele care făceau cândva farmecul restaurantelor din vremea Regatului României.

Pe acel fundal muzical, care întregea o tulburătoare senzație de întoarcere în timp, din scara lui Sâmbotelecan își făcea apariția o doamnă octogenară. I-am cerut permisiunea de a o reține câteva minute. Mi-a dat acordul cu politețe și chiar blândețe. Treptat am dus vorba către vecinul Sâmbotelecan. Mi-a spus că nu mai este în viață, că în apartament locuiește soția lui, care este singură pe lume pentru că nu au avut copii. Ca și cum nu mă învățasem minte, am revenit la întrebarea „fatală”: ”Știți oare cu ce s-a ocupat domnul Sîmbotelecan?” Mai mult din neatenție și aproape în șoaptă mi-a răspuns că a lucrat la Securitate. Concomitent, starea inițială de bunăvoință s-a veștejit subit. Cu capul în pământ a început să se îndepărteze spunându-mi, cu același glas șoptit și parcă temător, că nu vrea să vorbească despre așa ceva.

Trecuse aproximativ o oră și în sfârșit hotăram că trebuie să abandonez. Îmi devenise limpede că, măcar în acea zi, nu voi găsi pe nimeni dispus să dialogheze despre amintirea celui care a fost Ioan Sîmbotelecan, unul dintre călăii șușmanilor. Părăseam locația sub privirile vigilente ale aceluiași „vecin de la șapte”, neclintite nici măcar de sunetul răscolitor al clapelor de acordeon care, între timp, se rătăcea printre zidurile de beton ale blocurilor.

În drum spre casă, încercam să încropesc un bilanț al insolitei mele experiențe. Era limpede că despre Ioan Sîmbotelecan nu aflasem mai nimic. În schimb, mă copleșa impresia că intrasem într-o „enclavă socială” în care, în mod aproape incredibil, se resimt încă urmele/traumele comunismului și ale securismului. Deși s-au dus trei decenii de la căderea regimului comunist, oamenii aceștia, din frică ori din complicitate, rămân marcați de stafia Securității și a ciracilor săi, chiar dacă între timp, marea lor parte, sunt între 4 scânduri, la doi metri sub pământ.

 

Un gând pentru 10 Mai

Un gând pentru 10 Mai

Statul român modern, suveran și independent, s-a făcut, din punct de vedere juridic și simbolic, în câteva fericite zile de 10 mai. La 1866, pe 10 mai, era proclamat domn al Principatelor Române Unite, prințul cu origini germane, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen. În 10 mai 1877, România își declara independența față de Poarta Otomană. În 10 mai 1881, Carol I era încoronat ca prim rege al românilor. Iar Coroana, făcută din oțelul unui tun otoman capturat la Plevna de trupele române, semnifica, ar trebui să o facă în continuare, neatârnarea, independența, suveranitatea României și a națiunii române.

Urmarea firească a fost că până la venirea „eliberatoarei” armate roșii, românii și-au sărbătorit cu bucurie ziua națională pe 10 mai, adică atunci când a fost înfăptuită statalitatea modernă românească. Ultimul 10 mai, inclusiv ca reprezentare publică, a fost celebrat, într-o atmosferă mai reținută și prevestitoare de rău, în anul 1946. Apoi a început rătăcirea agonizantă prin pustiul „epocii” comuniste, care s-a concretizat și prin „genocidul” simbolurilor identitare românești. Pe acel eșafod al ghilotinării simțământului național, a fost doborâtă și ziua națională tradițională a României. Într-o pornire de-a dreptul demonică, ziua de 10 mai, cu întreaga semnificație istorică și simbolică, a fost mistificată, trivializată, golită de conținut și apoi dată uitării.

După 1989, 10 mai, cu reala sa însemnătate națională, a continuat să le stea în gât vechilor și noilor autorități republicane. În acești ultimi 30 de ani, de câte ori a venit vorba de 10 mai, noii ciocoi ai republicii s-au uitat către acest reper major al identității românești, precum dracul la tămâie. Iar când zic ciocoi, chiar am convingerea că viesparul de politicieni și șefi de instituții care joacă la ruletă destinul acestei țări, întruchipează perfect și tragic trăsăturile personajului pe care, atât de inspirat, îl ilustra Nicoale Filimon în romanul său.

Se înțelege că nu am o problemă cu înscăunarea lui 1 decembrie în rolul de zi națională, doar atunci a fost pecetluită unirea tuturor românilor. Totuși, nu mă pot acomoda cu gândul că, probabil din motive de idioțenie ideologico-republicană, 10 mai este menținută cumva în debaraua memoriei și a istoriei românești. Este ca și cum, în existențele noastre personale, am sărbători ziua în care ne-am căsătorit, iar ziua în care am văzut lumina zilei ar deveni prilej de jenă, de maimuțăreală, de uitare. Iar comparația nu o cred deloc forțată câtă vreme certificatul de naștere al României moderne, independente și suverane, a fost scris într-o zi de 10 Mai.

Cornel Jurju

Despre Regele Mihai, din nou.

Despre Regele Mihai, din nou.

De ce ne încăpățânăm să vorbim despre Regele Mihai? Și mai ales de bine? De ce încă o carte de interviuri cu Suveranul României?

La toate acestea și multe, multe alte întrebări a trebuit să răspund de-a lungul timpului. Ba chiar să mă lămuresc eu cu mine. Căci nu e ușor când ai de a face cu o astfel de personalitate și îți trebuie luni și ani de zile pentru a o înțelege, pentru a o metaboliza.

Cuvintele Regelui Mihai sunt profunde. Uneori sună a sentință, alte ori a mângâiere dar reflectă doar suferința unui om care a iubit și a luptat pentru ce a iubit. Până la moarte. Cu un fel de a vorbi curat românește, fără înflorituri stilistice, Regele radiografiază societatea românească și lumea. Atinge situații pe care noi ne-am dezobișnuit să le cercetăm și nu ne mai obosim să le pricepem sensul.

Că națiune am avut, timp de 27 de ani de trăit în libertate un exemplu. Posibil să ne fi păsat de el de vreme ce românii au trecut de la 3% la peste 30 % favorabilitate pentru ideea de Regat. Greu.

În 1947, la momentul alungării monarhiei, procentul celor favorabili republicii tindea dramatic spre zero. Așadar, cine suntem, de ce suntem așa, acum și mai ales cum de am avut o astfel de personalitate printre noi pe care nu am instalat-o imediat pe locul cuvenit , în ’89, după fuga acelui criminal care ne-a terorizat atâta vreme sunt o parte dintre motivele pentru care am vorbit deseori cu Regele Mihai.

Dar ca jurnalist de televiziune, pentru care imaginea și sunetul sunt deja mod de viață, nu mi-am pus problema să aștern pe hârtie cuvintele Suveranului. Îmi imaginam că odată înregistrat, eternitatea este a Lui. Asta până când, un proiect al TVR, ,, Români care au schimbat lumea’’m-a determinat să-mi schimb viziunea.

Textul, comentariul episodului dedicat Regelui nu se lega. Se întâmplă… Recitind volumele regretatului Mircea Ciobanu, Dialogurile cu Regele Mihai am trăit revelația. Aveam în fața ochilor, fără să fiu nevoit să derulez înainte sau înapoi pentru vreun citat, întreaga comoară a vorbelor rostite în anii ’90.

Așa s-a născut această carte: ,,Ultimele convorbiri cu Regele Mihai’’. Titlul ține de o informație, în volum se află chiar ultimul interviu pe care Majestatea Sa l-a acordat unei televiziuni în anul 2011. Timp de mai mulți ani, 1997, 2008, 2009, 2010 și 2011, Majestatea Sa Regele Mihai a avut răbdarea, bunăvoința și credința că destainuindu-se unui jurnalist, va putea schimba câte puțin din răul pe care cancerul comunist l-a provocat unor generații de români.


Pe data de 26 martie 2020, începând cu ora 18, în sala Mușlea din cadrul Bibliotecii Universitare Lucian Blaga din Cluj Napoca, va avea loc lansarea volumului „Ultimele convorbiri cu Regele Mihai” de Bogdan Șerban-Iancu. Evenimentul se va încheia cu o sesiune de autografe.

Nevoia de Memorie

Nevoia de Memorie

Cred că trăim într-o epocă lovită de teroarea uitării. Vrem sau suntem îndrumaţi să vrem a nu şti nimic despre noi. Trecutul ţării, al satului, al oraşului, al familiei intră în sfera interesului facultativ sau poate a ridicolului. Suntem bolnavi de a fi cool, de a fi turmă. Vrem să ne ştim parte din acelaşi cor al chipurilor de piatră, eventual studiate şi machiate, care cântă acelaşi refren alienant, sordid: trecutul nu contează. Dacă alţii din trecut n-au putut, doar pentru că n-or fi fost moderni, noi ne credem în stare să inventăm roata pentru a reuşi să fim numai prezent şi viitor. Suntem obsedaţi să trăim în instincte şi măruntaie, în fluvii de poze, selfie-uri şi profiluri virtuale. Experimentăm narcisismul şi egoismul absolut. Solidaritatea, prietenia, omenia rămân forme pustii, stafii rânjitoare ale unei vieţi interioare surpate.

Acum o săptămână am încercat, cum s-ar zice, „marea cu degetul”. Am pornit pe contrasens cu „turma” lumii, taman pe drumul memoriei. Împreună cu câţiva prieteni, cu care ne spetim să ţinem în suflare un O.N.G., am organizat un modest ceremonial prin care să-i comemorăm pe luptătorii anticomunişti de la Răchiţele (jud. Cluj). Oameni admirabili, căpcăuni ai curajului şi ai libertăţii, care la sfârşitul anilor ’40, când alţii nu îndrăzneau să folosească stiloul, au luat puşca în mână şi drumul codrilor pentru a se lupta cu balaurul comunist. Cu excepţia Lucreţiei Jurj, care cu voia lui Dumnezeu a supravieţuit comunismului, toţi ceilalţi şuşmani au pierit, până la unul, adesea în condiţii horror. Ultimii dintre ei, fraţii Toader şi Avisalon Şuşman, s-au făcut scrum într-o şură din Tranişu (Cluj) incendiată de Secruritate.

Pe 1 februarie am vrut să ne amintim de aceşti oameni, de soarta lor ieşită din comun, de rostul jertfei lor. Am vrut să le oferim şuşmanilor acea clipă de atenţie, din timpul nostru mult prea „preţios”, nu într-o sală de conferinţă, nu în vreo piaţă urbană, nici măcar în vatra unui sat de munte. Ne-am dus la troiţa lor uitată, aşezată undeva pe un versant al Apusenilor, lângă brazi seculari care, în urmă cu 60-70 de ani, fuseseră martorii semeţi şi neputincioşi ai unei pilde memorabile de verticalitate şi bravură. Fiind o zi de iarnă şi o distanţa măricică, pentru standardele noastre de îmbuibare şi confort, nu ne aşteptam la mare interes şi, implicit, nici la prezenţa unui public numeros. Într-o oarecare măsură ne-am înşelat. Cele 5-6 maşini preconizate s-au făcut vreo 35. La slujba de pomenire şi la ceremonial comemorativ, desfăşurate pe un vânt aprig, în loc de 10-20 de inşi, ne-am minunat să vedem strângându-se spre 120 de persoane, răsărite de prin Cluj, Bădăcin, Huedin, Oradea sau Beiuş.

Între cei ajunşi în Apuseni s-au aflat urmaşi ai celor care s-au ridicat împotriva comunismului, foşti deţinuţi politici, orăşeni şi săteni, oameni care cunoşteau epopeea şuşmanilor sau care o aflau abia atunci. Lume diversă, dar care pe parcursul unei ore, în care au fost rememorate curajul şi tragedia celor din Grupul Şuşman, a dat naştere unei interesante comuniuni de emoţii, de sentimente, de trăiri. Sufletele oamenilor intraseră, parcă, într-un răgaz de linişte, de calm, de bucurie tăcută şi demnă. Chipurile lor deveniseră un pic mai vii şi expresive, mai senine.

Coborând de pe munte, mă gândeam că trecusem printr-un fel de neaşteptată terapie a rememorării pe care nu o pricepeam cu adevărat, dar care observam că ne făcuse bine, care, pentru o după-amiază sau măcar pentru câteva ceasuri, avuse puterea să ne transforme, să ne schimbe. Simţeam că sensul nostru, al oamenilor este adânc legat de poveşti şi de eroi, de bunici şi de străbunici, de locuri ale trecutului şi de istorie, de rădăcini şi de memorie. Mi se părea că, abia în acele clipe, desluşeam misterul unor fraze pe care, cândva, le citisem într-o carte a marelui psihanalist Carl Gustav Jung: sufletul şi trupul nostru „sunt compuse din elemente care, toate, au fost prezente deja în şirul strămoşilor noştri”; pierderea legăturilor „cu trecutul, lipsa rădăcinilor” produc un teribil „disconfort în civilizaţie”; „nu mai trăim din ceea ce avem” de la trecut „ci din promisiuni, nu mai trăim în lumina zilei prezente, ci în întunericul viitorului, unde aşteptăm ivirea adevăratului răsărit de soare”; „cu cât înţelegem mai puţin ceea ce au căutat taţii şi străbunii noştri, cu atât ne înţelegem mai puţin pe noi înşine şi contribuim cu toate forţele la amplificarea lipsei de instincte şi de rădăcini a individului, aşa încât, devenit o particulă în masă, el nu mai urmează decât spiritul gravitaţiei”.

Cornel Jurju