fbpx
Despre Regele Mihai, din nou.

Despre Regele Mihai, din nou.

De ce ne încăpățânăm să vorbim despre Regele Mihai? Și mai ales de bine? De ce încă o carte de interviuri cu Suveranul României?

La toate acestea și multe, multe alte întrebări a trebuit să răspund de-a lungul timpului. Ba chiar să mă lămuresc eu cu mine. Căci nu e ușor când ai de a face cu o astfel de personalitate și îți trebuie luni și ani de zile pentru a o înțelege, pentru a o metaboliza.

Cuvintele Regelui Mihai sunt profunde. Uneori sună a sentință, alte ori a mângâiere dar reflectă doar suferința unui om care a iubit și a luptat pentru ce a iubit. Până la moarte. Cu un fel de a vorbi curat românește, fără înflorituri stilistice, Regele radiografiază societatea românească și lumea. Atinge situații pe care noi ne-am dezobișnuit să le cercetăm și nu ne mai obosim să le pricepem sensul.

Că națiune am avut, timp de 27 de ani de trăit în libertate un exemplu. Posibil să ne fi păsat de el de vreme ce românii au trecut de la 3% la peste 30 % favorabilitate pentru ideea de Regat. Greu.

În 1947, la momentul alungării monarhiei, procentul celor favorabili republicii tindea dramatic spre zero. Așadar, cine suntem, de ce suntem așa, acum și mai ales cum de am avut o astfel de personalitate printre noi pe care nu am instalat-o imediat pe locul cuvenit , în ’89, după fuga acelui criminal care ne-a terorizat atâta vreme sunt o parte dintre motivele pentru care am vorbit deseori cu Regele Mihai.

Dar ca jurnalist de televiziune, pentru care imaginea și sunetul sunt deja mod de viață, nu mi-am pus problema să aștern pe hârtie cuvintele Suveranului. Îmi imaginam că odată înregistrat, eternitatea este a Lui. Asta până când, un proiect al TVR, ,, Români care au schimbat lumea’’m-a determinat să-mi schimb viziunea.

Textul, comentariul episodului dedicat Regelui nu se lega. Se întâmplă… Recitind volumele regretatului Mircea Ciobanu, Dialogurile cu Regele Mihai am trăit revelația. Aveam în fața ochilor, fără să fiu nevoit să derulez înainte sau înapoi pentru vreun citat, întreaga comoară a vorbelor rostite în anii ’90.

Așa s-a născut această carte: ,,Ultimele convorbiri cu Regele Mihai’’. Titlul ține de o informație, în volum se află chiar ultimul interviu pe care Majestatea Sa l-a acordat unei televiziuni în anul 2011. Timp de mai mulți ani, 1997, 2008, 2009, 2010 și 2011, Majestatea Sa Regele Mihai a avut răbdarea, bunăvoința și credința că destainuindu-se unui jurnalist, va putea schimba câte puțin din răul pe care cancerul comunist l-a provocat unor generații de români.


Pe data de 26 martie 2020, începând cu ora 18, în sala Mușlea din cadrul Bibliotecii Universitare Lucian Blaga din Cluj Napoca, va avea loc lansarea volumului „Ultimele convorbiri cu Regele Mihai” de Bogdan Șerban-Iancu. Evenimentul se va încheia cu o sesiune de autografe.

Nevoia de Memorie

Nevoia de Memorie

Cred că trăim într-o epocă lovită de teroarea uitării. Vrem sau suntem îndrumaţi să vrem a nu şti nimic despre noi. Trecutul ţării, al satului, al oraşului, al familiei intră în sfera interesului facultativ sau poate a ridicolului. Suntem bolnavi de a fi cool, de a fi turmă. Vrem să ne ştim parte din acelaşi cor al chipurilor de piatră, eventual studiate şi machiate, care cântă acelaşi refren alienant, sordid: trecutul nu contează. Dacă alţii din trecut n-au putut, doar pentru că n-or fi fost moderni, noi ne credem în stare să inventăm roata pentru a reuşi să fim numai prezent şi viitor. Suntem obsedaţi să trăim în instincte şi măruntaie, în fluvii de poze, selfie-uri şi profiluri virtuale. Experimentăm narcisismul şi egoismul absolut. Solidaritatea, prietenia, omenia rămân forme pustii, stafii rânjitoare ale unei vieţi interioare surpate.

Acum o săptămână am încercat, cum s-ar zice, „marea cu degetul”. Am pornit pe contrasens cu „turma” lumii, taman pe drumul memoriei. Împreună cu câţiva prieteni, cu care ne spetim să ţinem în suflare un O.N.G., am organizat un modest ceremonial prin care să-i comemorăm pe luptătorii anticomunişti de la Răchiţele (jud. Cluj). Oameni admirabili, căpcăuni ai curajului şi ai libertăţii, care la sfârşitul anilor ’40, când alţii nu îndrăzneau să folosească stiloul, au luat puşca în mână şi drumul codrilor pentru a se lupta cu balaurul comunist. Cu excepţia Lucreţiei Jurj, care cu voia lui Dumnezeu a supravieţuit comunismului, toţi ceilalţi şuşmani au pierit, până la unul, adesea în condiţii horror. Ultimii dintre ei, fraţii Toader şi Avisalon Şuşman, s-au făcut scrum într-o şură din Tranişu (Cluj) incendiată de Secruritate.

Pe 1 februarie am vrut să ne amintim de aceşti oameni, de soarta lor ieşită din comun, de rostul jertfei lor. Am vrut să le oferim şuşmanilor acea clipă de atenţie, din timpul nostru mult prea „preţios”, nu într-o sală de conferinţă, nu în vreo piaţă urbană, nici măcar în vatra unui sat de munte. Ne-am dus la troiţa lor uitată, aşezată undeva pe un versant al Apusenilor, lângă brazi seculari care, în urmă cu 60-70 de ani, fuseseră martorii semeţi şi neputincioşi ai unei pilde memorabile de verticalitate şi bravură. Fiind o zi de iarnă şi o distanţa măricică, pentru standardele noastre de îmbuibare şi confort, nu ne aşteptam la mare interes şi, implicit, nici la prezenţa unui public numeros. Într-o oarecare măsură ne-am înşelat. Cele 5-6 maşini preconizate s-au făcut vreo 35. La slujba de pomenire şi la ceremonial comemorativ, desfăşurate pe un vânt aprig, în loc de 10-20 de inşi, ne-am minunat să vedem strângându-se spre 120 de persoane, răsărite de prin Cluj, Bădăcin, Huedin, Oradea sau Beiuş.

Între cei ajunşi în Apuseni s-au aflat urmaşi ai celor care s-au ridicat împotriva comunismului, foşti deţinuţi politici, orăşeni şi săteni, oameni care cunoşteau epopeea şuşmanilor sau care o aflau abia atunci. Lume diversă, dar care pe parcursul unei ore, în care au fost rememorate curajul şi tragedia celor din Grupul Şuşman, a dat naştere unei interesante comuniuni de emoţii, de sentimente, de trăiri. Sufletele oamenilor intraseră, parcă, într-un răgaz de linişte, de calm, de bucurie tăcută şi demnă. Chipurile lor deveniseră un pic mai vii şi expresive, mai senine.

Coborând de pe munte, mă gândeam că trecusem printr-un fel de neaşteptată terapie a rememorării pe care nu o pricepeam cu adevărat, dar care observam că ne făcuse bine, care, pentru o după-amiază sau măcar pentru câteva ceasuri, avuse puterea să ne transforme, să ne schimbe. Simţeam că sensul nostru, al oamenilor este adânc legat de poveşti şi de eroi, de bunici şi de străbunici, de locuri ale trecutului şi de istorie, de rădăcini şi de memorie. Mi se părea că, abia în acele clipe, desluşeam misterul unor fraze pe care, cândva, le citisem într-o carte a marelui psihanalist Carl Gustav Jung: sufletul şi trupul nostru „sunt compuse din elemente care, toate, au fost prezente deja în şirul strămoşilor noştri”; pierderea legăturilor „cu trecutul, lipsa rădăcinilor” produc un teribil „disconfort în civilizaţie”; „nu mai trăim din ceea ce avem” de la trecut „ci din promisiuni, nu mai trăim în lumina zilei prezente, ci în întunericul viitorului, unde aşteptăm ivirea adevăratului răsărit de soare”; „cu cât înţelegem mai puţin ceea ce au căutat taţii şi străbunii noştri, cu atât ne înţelegem mai puţin pe noi înşine şi contribuim cu toate forţele la amplificarea lipsei de instincte şi de rădăcini a individului, aşa încât, devenit o particulă în masă, el nu mai urmează decât spiritul gravitaţiei”.

Cornel Jurju

Ne vedem în Apuseni!

Ne vedem în Apuseni!

Ne vedem în Apuseni!

– sâmbătă la 12.00 –

 

          S-ar putea să ningă. S-ar putea să plouă. S-ar putea să fie noroi. S-ar putea să fie din toate câte ceva.

Cu toate acestea sau poate cu atât mai mult, vrem să ajungem la Troiţa Şuşmanilor pentru a omagia memoria celor care au luptat şi au murit pentru libertatea, pentru demnitatea, pentru nemurirea românilor.

Reamintim că plecarea spre comuna Mărgău se va realiza la ora 9.30, din parcarea (Vivo Cluj). La ora 10.30 vom ajunge în oraşul Huedin, de unde – împreună cu participanţii de aici şi din judeţele Bihor şi Sălaj – vom porni spre Troiţa Şuşmanilor.

“Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”!

Drumul Memoriei – Fraţii Şuşman

Drumul Memoriei – Fraţii Şuşman

Fraţii Toader şi Avisalon au fost ultimii supravieţuitori ai Grupului Şuşman din Răchiţele (jud. Cluj). Împreună cu tatăl lor, încă din 1948, cei doi porniseră pe drumul luptei anticomuniste, care pentru ei s-a dovedit fără întoarcere.

Pe parcursul unui deceniu, acolo în codrii Apusenilor, de la Huedin până la Câmpeni şi de aici până în Beiuş, Toader şi Avisalon au fost simboluri ale speranţei, curajului, libertatăţii, demnităţii. Au fost 10 ani cumpliţi în care tinerii fraţi Şuşman au devenit duşmanii de moarte ai dictaturii comuniste, fiind vânaţi zi şi noapte de către Miliţie şi Securitate.

Toader şi Avisalon au fost descoperiţi de trupele Securităţii în noaptea de 1 spre 2 februarie 1958 în şura familiei Florea din localitatea Tranişu (jud. Cluj). Au urmat ore lungi de confruntare, trupele de şoc nereuşind să se apropie de cei doi viteji. Într-un final, securiştii au decis incendierea şurii, fraţii Şuşman arzând în uriaşul incendiu dezlănţuit. „În momentul în care echipa [Securităţii – n.n.] a ajuns la gura podului a fost primită cu foc. Schimbul de focuri a durat aproape două ore, timp în care fraţii Şuşman, care se aflau în pod, au fost somaţi să se predea. Au existat şi câteva încercări de pătrundere în forţă din partea unei echipe de şoc, însă fără succes. Pentru a-i intimida s-a dat foc la o căpiţă de fân şi au fost din nou somaţi să se predea … S-a dat apoi foc la un colţ al grajdului. După incendierea grajdului, echipa de şoc a mai încercat să pătrundă de două ori în interior, însă de fiecare dată au fost întâmpinaţi cu foc de armă. La a treia încercare, nu s-a mai putut pătrunde din cauză că grajdul a luat foc complet. În acest fel bandiţii au ars… A doua zi s-a efectuat identificarea cadavrelor de către gazde [Floarea şi Romul Florea – n.n.], iar în urma autopsiei s-a stabilit că bandiţii au ars de vii”.

Toader avea 33 de ani iar Avisalon 29. Oamenii dictaturii comuniste îi numiseră „bandiţi”. În fapt, Toader şi Avisalon erau eroi adevăraţi. Cu mult înainte de a fi găsiţi în Tranişu, în acea noapte de iarnă geroasă şi înzăpezită, fraţii Şuşman aruncaseră zarurile destinului. Se hotărâseră să lupte până la capăt, adică până la obţinerea libertăţii: prin căderea comunismului sau prin propria moarte.

Cornel Jurju

Sâmbătă 1 februarie 2020 vom rememora eroismul luptătorilor anticomunişti din Grupul Şuşman. Evenimentul, organizat de Asociaţia Clubul monarhiştilor Clujeni, va avea loc de la ora 12.00 la Troiţa Şuşmanilor din comuna Mărgău (jud. Cluj)

 

Drumul Memoriei – Lucreţia Jurj

Drumul Memoriei – Lucreţia Jurj

Lucreţia a fost singura femeie care a făcut parte din Grupul Şuşman din Răchiţele. Avea 22 de ani în toamna anului 1950, când se alătura Şuşmanilor. De fapt îşi urma bărbatul, pe Mihai Jurj, care cu câteva luni mai devreme pornise pe drumul confruntării cu dictatura comunistă.

A îmbrăcat haina luptătorului anticomunist timp de patru ani. Au fost anii marilor greutăţi şi privaţiuni: ai fricii, ai foamei, ai frigului. A fost o perioadă în care Lucreţia şi Mihai au fost nedespărţiţi parcurgând împreună poteci nebănuite ale iubirii şi speranţei, ale curajului şi demnităţii, ale suferinţei şi credinţei. Se gândiseră că vor rămâne împreună în moarte şi dincolo de aceasta. Hotărâseră că nu vor ajunge vii în mâinile Securităţii pentru a nu putea fi torturaţi, necinstiţi şi mai ales separaţi unul de celălalt.

Cu toate acele vise îndurerate şi tulburătoare, Mihai şi Lucreţia, dar şi cumnatul Oneţ Roman, au fost capturaţi de trupele Securităţii în august 1954. Era o noapte de vară senină şi, aparent, cufundată într-o imperturbabilă linişte, iar cei trei intrau într-o şură aflată la marginea localităţii Sudrigiu (jud. Bihor). Aşteptându-i de mai multe zile, Securitatea organizase o capcană prevăzută cu un puternic dispozitiv militar. Au urmat clipe teribile, în care, înainte să fie încătuşaţi, partizanii au fost supuşi unei brutalizări extreme. Lucreţia a fost lovită în cap, fiindu-i zdrobită o parte a craniului. Mihai era rănit grav, probabil prin împuşcare. Oneţ era supus unor agresiuni neînchipuite.

Noaptea aceea dramatică, avea să fie ultima pe care Lucreţia şi Mihai au trăit-o împreună. Rănit grav la cap, aflat în agonie, Mihai a murit la scurt timp după arest. Lucreţia a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă, iar Oneţ Roman era condamnat la moarte şi executat. După proces, Lucreţia a făcut 10 ani de temniţă grea. A „colindat” penitenciarele din Oradea, Jilava, Mislea, Miercurea Ciuc, Văcăreşti (închisoare-spital). Dincolo de greutăţile penitenciarului, de îmbolnăvirea gravă, marea tortură a Lucreţiei pare a fi fost legată tot de Mihai, anume de imposibilitatea de a obţine vreo informaţie sigură despre soarta acestuia. Trista certitudine a morţii lui Mihai, pe care Securitatea i-o ascunsese, o obţinea abia după 1964, odată cu eliberarea din închisoare.

Lucreția Jurj după arestul făcut de
către agenții Securității din Oradea, anul 1954

Într-un final, Lucreţia Jurj a supravieţuit nu doar închisorii, ci şi comunismului. A mai trăit după 1989 aprope 15 ani. Au fost ani binecuvântaţi, buni şi rodnici. Ani care, în cazul Lucreţiei, au stat sub semnul bucuriei libertăţii recâştigate, dar mai ales sub acela al destăinuirii, al mărturisirii tragediei Grupului Şuşman. “Dorinţa mea, după Revoluţie, – povestea cu ochii înlăcrimaţi Lucreţia Jurj –  o fost să fac cunoscut cine am fost noi, cei din Grupul Şuşman. N-am vrut să vorbesc atâta pentru mine, mai mult m-am simţit obligată să fac în aşa fel încât să ştie lumea de Şuşmani, de cei care o pierit. N-am vrut să rămână fără să se ştie cine o fost, de ce o fost fugiţi şi ce-o făcut. (…) Suntem datori să ne amintim de ei că, Doamne, mult o suferit (…) O fost vremuri grele să fii tot timpul hăituit de Securitate şi să umbli cu raniţa în spate după alimente, prin frig şi prin ploaie. Cât de tristă era viaţa aia, de om hăituit, fără să fi făcut nimic, numa’ că nu ai gândit ca ei. Că dacă ai fi făcut ceva, ai fi zâs: No, am făcut o faptă pentru care îmi merit soarta. Te-ai fi simţit vinovat. Am greşit, am făcut, acuma suport consecinţele, da aşa … Pentru ce? Că n-ai gândit ca ei? Că am vrut să fim liberi? Să ne exprimăm liberi?”.

Era octombrie 2004. Împreună cu soţia mea, mă aflam în vizită la doamna Lucreţia, cum obişnuiam a-i spune. Nu mă gândeam că vorbesc cu ea pentru ultima dată cu toate că o vedeam bolnavă, suferindă, slăbită. În acelaşi timp, pe chipul ei observam, cu un fel de perplexitate, expresia unei fiinţe ajunsă în starea deplinei linişti şi împăcări. Peste câteva zile aflam că ne părăsise, că plecase în Ceruri (31 octombrie 2004). Împlinise şi acest ultim act de existenţă pământeană cu aceeaşi discreţie şi cuminţenie, cu acelaşi curaj senin. Acum, când scriu aceste rânduri, mă gândesc că o ajutase şi speranţa că acolo, dincolo de lume, va fi posibilă reîntâlnirea cu Mihai, pe care, în adâncul sufletului ei, nu încetase niciodată să-l caute, să-l iubească.

Cornel Jurju

Sâmbătă 1 februarie 2020 vom rememora eroismul luptătorilor anticomunişti din Grupul Şuşman. Evenimentul, organizat de Asociaţia Clubul monarhiştilor Clujeni, va avea loc de la ora 12.00 la Troiţa Şuşmanilor din comuna Mărgău (jud. Cluj)