Profitând de „timpul pandemic” care mi-a mai aerisit programul cotidian, de câteva săptămâni răsfoiesc de zor documente ale fostei Securități privitoare la luptătorii anticomuniști de la Răchițele. Printre aceste materiale, pe cât de interesante pe atât de dominate de tragic, am reîntâlnit numele ofițerului de Securitate, Ioan Sîmbotelecan. Începând din anul 1956 și până în februarie 1958 fusese unul dintre principalii coordonatori ai planului informativ-operativ care a condus la descoperirea lui Teodor și Avisalon Șușman. În dimineața de 2 februarie 1958 cei doi frați, aflați într-o șură din cătunul Tranișu, erau atacați de trupele batalionului de securitate din Florești. La capătul unei confruntări de câteva ore, în care trupele de șoc nu s-au putut apropia de cei doi partizani, s-a recurs la incendierea grajdului. Teodor și Avisalon au murit arși de vii. Teodor împlinise 34 de ani, iar Avisalon avea 27 de ani.
Încă din anul 2000, când împreună cu bunul meu prieten Cosmin Budeancă pregăteam cartea biografică a Lucreției Jurj, știam că Ioan Sîmbotelecan trăiește în Cluj. Ba chiar îi aflasem adresa de domiciliu, însă, oricâte demersuri am făcut, nu am a reușit să-l întâlnim. Reintrând recent în atmosfera cumplitului eveniment de acum 62 de ani m-a încolțit interesul de a afla mai multe date despre personajul/omul Sîmbotelecan. Ajungeam la concluzia că fie și un portret realizat de vecini ar putea răspunde acceptabil curiozității mele. Nu prea luam în seamă ipoteza că bătrânul securist ar mai fi în viață pentru că era la o vârstă respectabilă chiar și în urmă cu 20 de ani.
Cu acest obiectiv, mai deunăzi, porneam spre adresa cunoscută: un bloc cu vreo 8 etaje, ridicat prin anii 60 și situat în apropiere de malul Someșului (cartierul Grigorescu). Era o dimineață de sâmbătă, dintr-o zi de mai, cu un cer de un albastru memorabil, soarele inundând cu bunăvoință și blândețe un oraș cumințit de „biciul” coronavirusului.
Ajuns în fața blocului cu pricina, m-am îndreptat spre tabelul locatarilor. O mica speranță tot mai aveam că Sîmbotelecan ar putea trăi. La etajul 3 dădeam într-adevăr peste numele Sîmbotelecan, iar faptul îmi provoca o ușoară tresărire. M-am lămurit imediat: nu era vorba de Ioan Sîmbotelecan ci de D. Sîmbotelecan. Era limpede că între timp fostul securist fusese chemat în fața Judecății Divine.
Împăcat cu situația, m-am așezat cu răbdare în fața blocului în așteptarea unui vecin, care să-mi poată spune una alta despre Sîmbotelecan. După vreo 5 minute, în geamul apartamentului de la etajul 7 își făcea apariția un domn care, observam, mă inspecta cu oarece atenție. Profitând de situație, l-am întrebat dacă ar fi dispus să-mi acorde o scurtă întrevedere. La îndemnul soției, care auzindu-ne vorbind s-a înghesuit în deschizătura geamului, omul și-a dat acceptul, unul nu prea încântat. În câteva minute eram în fața apartamentului apăsând butonul soneriei. Dincolo de pragul ușii întâlneam două priviri precaute și întrebătoare. Lucrul mi se părea normal pentru că aveau în față un străin care, nota bene, putea fi întovărășit și de un coronavirus. Pentru a „dezgheța” puțin atmosfera m-am prezentat și le-am spus despre cine doresc să vorbesc. Efectul a fost contrar. Când am pronunțat numele Sîmbotelecan, din precaută, atitudinea bărbatului a devenit de o ostilitate evidentă. Mai amabilă și comunicativă, doamna a apucat să-mi spună că l-a cunoscut bine pe Sîmbotelecan și că soția lui, foarte în vârstă, mai trăiește la etajul 3. Apoi mugurele de discuție a fost strivit brusc. Omul, care între timp se postase în ușa bucătăriei, aproape că i-a ordonat soției să tacă și să-mi închidă ușa.
Puțin contrariat de întâmplare, coboram agale și cumva absent prin scara blocului. Ajuns la etajul 3 m-am oprit fix lângă apartamentul Sîmbotelecan. Fără a gândi dacă procedez bine sau nu, am apăsat scurt și de două ori butonul soneriei. Am auzit apoi câteva mișcări discrete, abia perceptibile, în interiorul casei. După cîteva secunde ușa s-a întredeschis înaintea mea apărând o bătrânică ce îmi părea exagerat de scundă, cu părul tuns scurt și cu un chip părăsit de orice expresivitate. M-am prezentat și i-am spus că doresc să schimbăm cîteva vorbe despre soțul dumneaei. Având ochii bântuiți de suspiciune și poate teamă, fără să pronunțe vreun cuvânt, răspunsul doamnei a constat dintr-un gest aproape robotic prin care mi-a închis ușa.
Am revenit în fața clădirii, continuând să sper că voi avea cu cine purta o discuție firească. Așa că, sub ochiul vivace ale vecinului de la etajul 7, m-am „relocat” spre cealaltă scară a blocului. Nu-mi dau seama de ce, dar credeam că acolo aș avea șanse mai bune să găsesc pe cineva mai puțin dominat de amintirea securistului Sîmbotelecan. După vreo 10 minute intram în vorbă cu un alt domn care tocmai se întorcea de la cumpărături. Având masca anticovid peste chip nu i-am putut percepe bine trăsăturile, însă bănui că era în jurul vârstei de 80 de ani. L-am întrebat și pe dumnealui de vecinul Ioan Sîmbotelecan. Mi-a zis că a murit de ceva ani, dar că la cealaltă scară locuiește soția lui. A mai completat că, deși locuiau în același bloc de la începutul anilor 70, nu a apucat să-l cunoască prea bine. Atât Sîmbotelecan cât și soția au fost ”niște singuratici”, ”mereu tăcuți”, ”introvertiți” și că ”la ei în casă nu putea intra nimeni”. Încurajat de acest start de dialog, am devenit mai îndrăzneț. L-am întrebat dacă știe unde a lucrat Ioan Sîmbotelecan. Dintr-odată a devenit reținut și lapidar în vorbire. Mi-a spus că ar fi fost paznic într-un penitenciar, cineva neimportant sau cum s-a exprimat el „o micime”. Totuși, în timp ce se pregătea să scape de mine și-a mai amintitit că în zilele revoluției din 89, Sîmbotelecan, împreună cu soția lui, au dispărut de acasă pentru o perioadă. Apoi totul s-a oprit și într-o stare de oarecare agitație omul a intrat/s-a refugiat în scara imobilului.
Am rămas din nou singur în fața blocului. Pe nesimțite, așteptarea devenise nu doar provocatoare ci și un pic plăcută. Spațiul dintre blocuri, cufundat în amorțeala dimineții de primăvară și a angoaselor covidului, tocmai era inundat de o ireală muzică de acordeon. Un artist stradal, cu adevărat virtuos, se întrecea pe sine cântând la un acordeon răblăgit melodii lăutărești dintre cele care făceau cândva farmecul restaurantelor din vremea Regatului României.
Pe acel fundal muzical, care întregea o tulburătoare senzație de întoarcere în timp, din scara lui Sâmbotelecan își făcea apariția o doamnă octogenară. I-am cerut permisiunea de a o reține câteva minute. Mi-a dat acordul cu politețe și chiar blândețe. Treptat am dus vorba către vecinul Sâmbotelecan. Mi-a spus că nu mai este în viață, că în apartament locuiește soția lui, care este singură pe lume pentru că nu au avut copii. Ca și cum nu mă învățasem minte, am revenit la întrebarea „fatală”: ”Știți oare cu ce s-a ocupat domnul Sîmbotelecan?” Mai mult din neatenție și aproape în șoaptă mi-a răspuns că a lucrat la Securitate. Concomitent, starea inițială de bunăvoință s-a veștejit subit. Cu capul în pământ a început să se îndepărteze spunându-mi, cu același glas șoptit și parcă temător, că nu vrea să vorbească despre așa ceva.
Trecuse aproximativ o oră și în sfârșit hotăram că trebuie să abandonez. Îmi devenise limpede că, măcar în acea zi, nu voi găsi pe nimeni dispus să dialogheze despre amintirea celui care a fost Ioan Sîmbotelecan, unul dintre călăii șușmanilor. Părăseam locația sub privirile vigilente ale aceluiași „vecin de la șapte”, neclintite nici măcar de sunetul răscolitor al clapelor de acordeon care, între timp, se rătăcea printre zidurile de beton ale blocurilor.
În drum spre casă, încercam să încropesc un bilanț al insolitei mele experiențe. Era limpede că despre Ioan Sîmbotelecan nu aflasem mai nimic. În schimb, mă copleșa impresia că intrasem într-o „enclavă socială” în care, în mod aproape incredibil, se resimt încă urmele/traumele comunismului și ale securismului. Deși s-au dus trei decenii de la căderea regimului comunist, oamenii aceștia, din frică ori din complicitate, rămân marcați de stafia Securității și a ciracilor săi, chiar dacă între timp, marea lor parte, sunt între 4 scânduri, la doi metri sub pământ.
S-ar putea să ningă. S-ar putea să plouă. S-ar putea să fie noroi. S-ar putea să fie din toate câte ceva.
Cu toate acestea sau poate cu atât mai mult, vrem să ajungem la Troiţa Şuşmanilor pentru a omagia memoria celor care au luptat şi au murit pentru libertatea, pentru demnitatea, pentru nemurirea românilor.
Reamintim că plecarea spre comuna Mărgău se va realiza la ora 9.30, din parcarea (Vivo Cluj). La ora 10.30 vom ajunge în oraşul Huedin, de unde – împreună cu participanţii de aici şi din judeţele Bihor şi Sălaj – vom porni spre Troiţa Şuşmanilor.
Fraţii Toader şi Avisalon au fost ultimii supravieţuitori ai Grupului Şuşman din Răchiţele (jud. Cluj). Împreună cu tatăl lor, încă din 1948, cei doi porniseră pe drumul luptei anticomuniste, care pentru ei s-a dovedit fără întoarcere.
Pe parcursul unui deceniu, acolo în codrii Apusenilor, de la Huedin până la Câmpeni şi de aici până în Beiuş, Toader şi Avisalon au fost simboluri ale speranţei, curajului, libertatăţii, demnităţii. Au fost 10 ani cumpliţi în care tinerii fraţi Şuşman au devenit duşmanii de moarte ai dictaturii comuniste, fiind vânaţi zi şi noapte de către Miliţie şi Securitate.
Toader şi Avisalon au fost descoperiţi de trupele Securităţii în noaptea de 1 spre 2 februarie 1958 în şura familiei Florea din localitatea Tranişu (jud. Cluj). Au urmat ore lungi de confruntare, trupele de şoc nereuşind să se apropie de cei doi viteji. Într-un final, securiştii au decis incendierea şurii, fraţii Şuşman arzând în uriaşul incendiu dezlănţuit. „În momentul în care echipa [Securităţii – n.n.] a ajuns la gura podului a fost primită cu foc. Schimbul de focuri a durat aproape două ore, timp în care fraţii Şuşman, care se aflau în pod, au fost somaţi să se predea. Au existat şi câteva încercări de pătrundere în forţă din partea unei echipe de şoc, însă fără succes. Pentru a-i intimida s-a dat foc la o căpiţă de fân şi au fost din nou somaţi să se predea … S-a dat apoi foc la un colţ al grajdului. După incendierea grajdului, echipa de şoc a mai încercat să pătrundă de două ori în interior, însă de fiecare dată au fost întâmpinaţi cu foc de armă. La a treia încercare, nu s-a mai putut pătrunde din cauză că grajdul a luat foc complet. În acest fel bandiţii au ars… A doua zi s-a efectuat identificarea cadavrelor de către gazde [Floarea şi Romul Florea – n.n.], iar în urma autopsiei s-a stabilit că bandiţii au ars de vii”.
Toader avea 33 de ani iar Avisalon 29. Oamenii dictaturii comuniste îi numiseră „bandiţi”. În fapt, Toader şi Avisalon erau eroi adevăraţi. Cu mult înainte de a fi găsiţi în Tranişu, în acea noapte de iarnă geroasă şi înzăpezită, fraţii Şuşman aruncaseră zarurile destinului. Se hotărâseră să lupte până la capăt, adică până la obţinerea libertăţii: prin căderea comunismului sau prin propria moarte.
Cornel Jurju
Sâmbătă 1 februarie 2020 vom rememora eroismul luptătorilor anticomunişti din Grupul Şuşman. Evenimentul, organizat de Asociaţia Clubul monarhiştilor Clujeni, va avea loc de la ora 12.00 la Troiţa Şuşmanilor din comuna Mărgău (jud. Cluj)
La evenimentul comemorativ “Drumul Memoriei” care va
avea loc în comuna Mărgău (jud. Cluj), în data de 1 februarie 2020 va fi
prezent domnul Octav Bjoza, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici
din România.
Octav Bjoza s-a născut la 11 august 1938 în Iași. Absolvent
al Colegiului Național „Andrei Șaguna” din Brașov (1956). Între anii 1957-58
student al Facultății de Geografie-Geologie din cadrul
Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A fost exmatriculat după
ultimul examen din anul I și arestat de Securitatea din Iași la 25 iunie 1958 pentru că între
1956-1958 a făcut parte (împreună cu alți 14 elevi, studenți și muncitori) din organizația anticomunistă „Garda Tineretului
Român” din Brașov. Judecat de Tribunalul
Militar Brașov a fost și condamnat la 15 ani muncă
silnică, 10 ani degradare civică și confiscarea totală a averii
pentru „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”, pedeapsă redusă ulterior la 4 ani temniță grea.
Octav Bjoza
A executat pedeapsa în mai multe închisori și lagăre de muncă din care amintim: Codlea, Gherla, Brăila, Salcia, Periprava, Văcărești, Jilava,
Galați, Strâmba,
Stoienești, Salcia, Grind, Bacul 4-Grind, Codlea. A fost eliberat la 23
iunie 1962.
A fost împiedicat să își reia studiile superioare și a urmat cursurile unei școli tehnice postliceale de instalații pentru construcții civile și industriale. Ulterior urmează
cursurile Facultății de Electromecanică din cadrul
Universității din Brașov, pe care a absolvit-o în 1972.
A fost urmărit de Securitate de la
eliberare până în 1989 și nu a fost membru al Partidului
Comunist Român.
În 22 decembrie 1989 a participat la evenimentele din
Brașov fiind primul care a intrat în sediul Comitetului
Central al PCR, fără ca ulterior să solicite recunoașterea calității de
revoluționar.
În 1999 a primit titlul de cetățean de onoare al municipiului Brașov.
Din 2008 este președintele
Asociației Foștilor Deținuți Politic din
România (AFDP) și membru în Comitetul Internațional de Conducere al Asociației Internaționale
a Foștilor Deținuți Politici (INTER ASSO).
A susținut numeroase conferințe publice, a oferit interviuri și a participat la emisiuni la radio
și televiziune pe teme privind suferințele foștilor deținuți politici. A
publicat volumele Garda Tineretului Român (Istoria unei organizații
anticomuniste, 1956-1958), Editura
Transilvania Expres, Brașov,
ed. I – 1998, ed. II – 2008 și ed. III – 2010 (revăzută și completată);Victime și călăi, vol.
I, Editura Transilvania Expres, Brașov, 2010;Octav Bjoza în
mass media, vol. I și II, Editura Transilvania Expres,
Brașov, 2010.
Către finalul anului 1947, cam toată arhitectura instituţională a României moderne era dezafectată. Exista o singură excepţie: monarhia. O instituţie de tradiţie, care reprezentase coloana vertebrală pentru evoluţia istorică a României ultimilor 80 de ani şi care, recent, trecuse printr-un proces suplimentar de relegitimare generat de acţiunea regelui Mihai de la 23 august 1944. Asemenea realităţi, transformau monarhia în principalul obstacol ce se găsea în faţa ofensivei comuniste de preluare integrală a puterii instituţional-politice. De altfel, nu ar trebui privit ca o simplă coincidenţă faptul că atacul împotriva dinastiei a fost lăsat la sfârşit şi numai după o atentă şi de durată acţiune de pregătire a terenului.
În toamna acelui an, cel puţin din punctul de vedere al sprijinului instituţional, regele Mihai rămăsese singur în faţa tăvălugului sovieto-comunist. Partidele democrate, care fuseseră stâlpii de susţinere ai dinastiei, erau pulverizate, iar populaţia, cu toate că manifesta ataşament faţă de Coroană, era tot mai timorată şi pătrunsă de teamă. Totuşi, rezistenţa regelui Mihai la condiţiile de anduranţă politică de la Bucureşti, generate de la Moscova, reprezenta o surpriză inclusiv pentru liderii comunişti. De pildă, aceştia se aşteptau ca tânărul suveran să suporte tot mai greu situaţia creată în ţară şi, implicit, să renunţe de unul singur la tron. Unii dintre ei chiar sperau că, odată plecat în Anglia la nunta principesei Elisabeta (noiembrie 1947), regele va alege să rămână în Occident. Ar fi fost un scenariu convenabil. Puterea comunistă putea scăpa de corvoada încă unui abuz constituţional-politic, înarmându-se, în acelaşi timp, cu acuzaţia de trădare şi laşitate pe care să o poată folosi relativ credibil împotriva regelui Mihai şi a monarhiei. În respectivele împrejurări, nu-i greu de imaginat deranjul pe care îl producea în culisele puterii vestea reîntoarcerii regelui în Bucureşti (21 decembrie 1947). Cu toate acestea, probabil în conformitate cu sarcinile trasate de la Moscova, cazul monarhiei constituţionale româneşti trebuia închis până la sfârşitul anului.
Pe 29 decembrie 1947, regele Mihai I primea la Sinaia un telefon prin care preşedintele Consiliului de Miniştri (Petru Groza) îi solicita o audienţă. Întâlnirea de a doua zi, din jurul amiezii, a avut loc la Bucureşti în casa principesei Elisabeta de pe şoseaua Kiseleff. Regele era însoţit de către mama sa, regina Elena. Partenerii de dialog erau versatilul Petru Groza, respectiv rudimentarul Gheorghiu Dej. Deşi în capitală se resimţea o atmosferă tensionată, regele Mihai spera într-o întrevedere tipică sfârşitului de an, care să prilejuiască şi un schimb de opinii privitoare la preconizata sa căsătorie cu principesa Ana de Bourbon-Parma. De partea cealaltă, intenţiile interlocutorilor numai protocolare şi amicale nu erau. Fără multe preparative, Petru Groza i-a înmânat regelui o hârtie, ce reprezenta un act de abdicare gata redactat. Imediat „scena” s-a tensionat, evoluând spre o altercaţie verbală, în care regele invoca neconstituţionalitatea procedurii, nevoia consultării populaţiei. Disputa a fost urmată de o tentativă de repliere, regele Mihai retrăgându-se într-un salon alăturat pentru a câştiga timp şi a reflecta asupra deciziei care putea fi luată. Dorind să obţină informaţii şi sfaturi suplimentare, în raport cu situaţia în care se găsea, regele a încercat să-i telefoneze mareşalului curţii, însă constata că linia de comunicaţie era tăiată. Reuşea, totuşi, să afle că batalionul de Gardă Regală fusese dezarmat şi înlocuit cu soldaţi loiali regimului. Mai observa că Palatul Elisabeta era în stare de asediu, fiind încercuit cu blindate. Revenit în salonul mare, cu evaluările cele mai pesimiste, regele Mihai a trebuit să suporte o nouă „rundă” de presiuni proferate mai ales de către Petru Groza. Printre altele, suveranul era ameninţat că dacă nu va accepta urgent abdicarea, o mie de tineri promonarhişti, în prealabil arestaţi, ar putea fi executaţi. Constrâns prin aceste mijloace puciste, Mihai I a procedat la iscălirea actului abdicării.
Exista şi o altă opţiune? Cu deosebire începând din 1990, adversarii regelui Mihai şi ai monarhiei româneşti, se căznesc să demonstreze că „da”, abdicarea putea fi respinsă „eroic”. Suporterii acestei teorii contrafactuale, care clamează „laşitatea” regelui, pierd din atenţie câteva importante elemente contextuale, dar şi necesara considerare a elementarului instinct de conservare, care nu-i poate fi refuzat nimănui, cu atât mai mult unui tânăr care abia împlinise 26 de ani. Cum am văzut, în interiorul ţării, din cauza represiunii comuniste generalizate, regele Mihai nu mai putea conta pe un sprijin politico-instituţional semnificativ. Susţinerea externă, din partea puterilor democrate, era exclusiv declarativă, prin urmare zadarnic de luat în socoteală. În asemenea condiţii, provocarea unui conflict cu puterea comunistă, pe care refuzul abdicării l-ar fi declanşat imediat, nu doar că era greu de imaginat, dar se înfăţişa ca o evidentă inutilitate. În rândul al doilea, neputându-se manifesta în ţară, opoziţia politică făcea eforturi de a se reorganiza în Occident. Erau anii în care încă se mai credea într-un comunism de „cursă scurtă”. Într-o perspectivă de tipul acesta, şansele unei acţiuni de răsturnare a comunismului organizată din exterior, păreau mai mari cu regele Mihai în prim-plan, perceput drept personalitatea simbol a României democrate şi pro-occidentale. Mai clar spus, României postcomuniste, dorită de către românii din străinătate şi de către marea parte a celor din ţară, îi era mai util un rege liber, chiar dacă în exil, decât un rege sacrificat, eventual după modelul romanovilor din Rusia.
În planul realităţilor, după întâmplările de coşmar de la Bucureşti, în ultima zi a anului 1947, regele Mihai şi regina mamă Elena reveneau la Sinaia. Aici surprizele neplăcute au continuat. Peleşul, deopotrivă strălucitorul simbol al statalităţii româneşti şi al dinastiei, trecuse printr-un subit proces de înstrăinare, de urâţire. Cu o zi înainte, când regele pleca spre Bucureşti, Peleşul era încă acelaşi: prietenos, seniorial, maiestuos. Peste noapte, demonica „baghetă” comunistă îl transfigurase într-un loc de nerecunoscut: ostil, înţesat cu priviri încruntate şi indiscrete, bântuit de paranoia. Membrii Gărzii Regale şi o parte a personalului de la Peleş fuseseră arestaţi. Locul lor era luat de forţe obediente puterii, de informatori, dar şi de o comisie, care răscolea legendara reşedinţă dinastică pentru a inventaria bunurile familiei regale. Pentru regele Mihai şi mama sa, Peleşul se metamorfozase în spaţiul unei terifiante captivităţi. Nemaiputând părăsi domeniul din Sinaia, bulversaţi de amintiri şi îngrijorări, ultimele zile trăite acasă au fost dominate de pregătirea bagajelor în care, cu precădere, au fost incluse „lucruri strict personale: îmbrăcăminte, aparate de fotografiat etc.”. Inevitabil, înainte de a părăsi Peleşul, bagajele exilului au mai fost supuse unei ultime, temeinice şi „tovărăşeşti scotociri”. Într-un final, plecarea din Sinaia şi din ţară s-a făcut cu trenul, în noaptea de 3 spre 4 ianuarie 1948, conform voinţei puterii care dorea să reducă la minim riscul posibilelor tulburări sociale sau a unor gesturi de simpatie pentru suveran. Pentru comuniştii români, dar nu numai, timpul nocturn a avut întotdeauna o semnificaţie aparte. În sensul figurat, dar şi în cel propriu, comunismul a fost o reală putere a întunericului. Noaptea a fost timpul predilect în care comuniştii, măcinaţi de incomodul complex al lipsei de legitimitate, au exercitat puterea, au practicat teroarea, l-au expulzat din ţară pe principalul duşman politic şi ideologic: regele.
Ulterior, trenul cu care familia regală a părăsit România, mai ales prin „bogăţiile” pe care se insista că le-ar fi transportat, a devenit una dintre piesele principale în operaţiunea comunistă (mai târziu şi F.S.N.-istă) de manipulare a conştiinţei publice cu privire la monarhie. În realitate, pe lângă invocatele bagaje cu obiecte personale şi acelea atent selecţionate de către supervizorii comunişti, vestitul „tren încărcat cu averi„ foarte prezent şi astăzi în memoria românească, era mai degrabă plin de durerea şi spaima de necunoscut a pasaegrilor săi. Pentru că, trebuie subliniat, deşi membrilor familiei regale române le era transmis că vor merge în Elveţia, până la destinaţie a existat teama permanentă că vor fi direcţionaţi către Rusia unde ar putea împărtăşi soarta tragică a familiei imperiale ruse. „Deodată, trenul s-a oprit pe un pod. Nu se vedea nimic deoarece era încă prea întuneric, însă auzeam zgomotul unui râu care curgea pe dedesupt. Ce se întîmpă? A întrebat mama mea, era puţin înspăimântată. Dar trenul s-a repus în mişcare. Câţiva kilometri mai departe, s-a oprit din nou… Mama era din ce în ce mai nervoasă, în compartiment tensiunea creştea. În acel moment, am auzit apropiindu-se motorul unui automobil. Acesta s-a oprit în dreptul vagonului nostru. S-a trântit o portieră. Unul dintre noi a şoptit: Iată vin să ne asasineze! Mă aşteptam să văd apărând un soldat sovietic, cu pistolul mitralieră în mâini. Uşa vagonului s-a deschis şi un căpitan a luat poziţia de drepţi în faţa mea: Sire, Majestatea Voastră este liberă! Era un american! După ce traversasem Ungaria şi o parte a Austriei, intrasem în zona de influenţă americană. Eram salvaţi!”. (Nicolae Iorga, Mircea Vulcănescu, Mihail Polihroniade, Constantin Moisil, Mircea Ionniţiu, S. Teşu, Regii României – o istorie adevărată – Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea, Mihai I, Editura Teşu, Bucureşti, 2004, p. 173-175.) Oricum, este peste orice îndoială faptul că în intervalul 29 decembrie 1947-3 ianuarie 1948, regele Mihai s-a aflat în situaţia, aproape clasică, de ostatic al puterii comuniste, aceasta controlând integral pregătirile, dar şi condiţiile în care s-a realizat plecarea din ţară. Luând în considerare măcar această stare a lucrurilor, credem că orice analiză de bună credinţă poate observa derizoriul construcţiilor care vorbesc despre „averile” pe care, în ianuarie 1948, familia regală le-ar fi dus din România după bunul plac.
Revenind asupra celor întâmplate acum 70 de ani, este necesar a fi amintit că „abdicarea” regelui a fost urmată de alte evenimente care au desăvârşit „opera” loviturii de stat. Parlamentul s-a întrunit de urgenţă în şedinţă extraordinară proclamând Republica Populară Română. A fost reinvestit în atribuţii un nou Consiliu de Miniştri, condus tot de către Petru Groza. În aceeaşi după-amiază, pentru a ocupa cumva vidul insituţional creat prin înlăturarea monarhiei, a fost numit un încropit prezidiu al R.P.R. alcătuit din 5 persoane obediente puterii comuniste (C.I. Parhon, M. Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. C. Stere, I. Niculi). Desconsiderând orice formalism procedural, eludând o necesară consultare a voinţei populaţiei, acţionând după principiul scopului care scuză orice mijloace, în seara zilei de 30 decembrie 1947 puterea comunistă de la Bucureşti, respectând orbeşte interesele şi indicaţiile Uniunii Sovietice, arunca România în prăpastia „luminoasă a orânduirii socialiste”.
De fapt, abuzurile legal-constituţionale, săvârşite în acea zi, marcau punctul terminus pentru operaţiunea comunistă de preluare a puterii în România. Procesul avea o certă origine externă, fiind iniţiat şi susţinut pas cu pas de către Uniunea Sovietică. Fără ocupaţia militară sovietică, în absenţa permanentelor hărţuieli, ameninţări şi intervenţii abuzive, orchestrate de la Kremlin, preluarea puterii în România de către minusculul Partid Comunist era cu siguranţă imposibilă. Slăbiciunile tradiţionale ale României au contat şi ele, dar mai mult ca factori secundari. Putem enumera mai ales vulnerabilităţile sistemului politic tradiţional, predispus la oportunism şi fragmentare, dar şi gradul redus de agregare, de organizare al societăţii civile româneşti. La nivel concret, ocuparea militară, politică şi apoi ideologică a României, formalizată în acel 30 decembrie 1947, a avut consecinţe de o mare gravitate. Destinul european al României, la care vreme de optzeci de ani lucraseră trei generaţii de români aflaţi sub cârmuirea celor 4 regi, a fost fragmentat violent în numai trei ani. „Într-un anumit sens, acţiunea lor [a comuniştilor – n.n.] a marcat pe plan intern subordonarea ţării modelului politic şi economic sovietic şi aservirea ei scopurilor sovietice în relaţiile internaţionale. Într-un sens mai profund, aceasta anunţa că epoca modernă a istoriei României, care începuse cu slăbirea legăturilor cu Răsăritul şi deschiderea către Apus, luase sfârşit”. (Keith Hitchins, România 1866-1947, ediţia a III-a revăzută, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 616)
Treptat, după anul 1989, România s-a recuplat, formal cel puţin, la lumea euro-atlantică. Însă la nivel de substanţă, multe dintre atuurile compromise în deceniile comunismului, nu au mai putut fi redobândite (monarhia constituţională parlamentară, calitatea elitelor, simţul meritocraţiei şi al ierarhiei, o simbolistică statală capabilă să suscite necesare sentimente de mândrie şi solidaritate patriotică etc.). Toate aceste goluri, incorporate profund în temelia României prezente, explică unele dintre dramele ultimelor trei decenii: disoluţia identitară, exodul creierelor, îngrozitorul recul demografic, permanenta degradare a sistemului de educaţie, corupţia, incapacitatea cronică de a elabora şi materializa proiecte economice majore. Recentele funeralii ale regelui Mihai, prin fenomenul socio-emoţional antrenat, cred că au exprimat şi nevoia disperată a societăţii româneşti de de a-şi regăsi demnitatea pierdută, de a-şi regăsi într-un fel sinele. Pentru câteva zile, chiar dacă inundate de tristeţe, asemenea trăiri esenţiale pentru viaţa unui popor s-au activat în jurul personalităţii regelui Mihai, dintr-o dată percepută la adevărata sa dimenisune sau în jurul unora dintre simbolurile monarhiei româneşti: Coroana, Casa Regală, Palatul Regal.
În 30 decembrie 1947, Regele Mihai era forţat să abdice şi să părăsească imediat România. Autorii direcţi ai loviturii de stat au fost Petru Groza (primul ministru de atunci) şi Gh. Gheorghiu-Dej (liderul Partidului Comunist). Scena se consuma în Palatul Elisabeta din Bucureşti şi era săvârşită în numele instaurării republicii comuniste, pe care propaganda de partid o ilustra ca pe o patrie a democraţiei şi libertăţii absolute. Între timp, posteritatea s-a putut lămuri deplin cu privire la marea gingăşie şi vocaţie democratică a regimului comunist. Aceeaşi posteritate a reţinut în dreptul lui Petru Groza câteva aspecte sugestive: calitatea de personaj funest al istoriei româneşti, dar şi un comportament caracterizat de un oportunism feroce, de mitocănie, de înclinaţia spre trivialitate.
După 70 de ani, un alt prim-ministru, Mihai Tudose vrea să alunge din nou familia regală a României din Palatul Elisabeta. Mai are la dispoziţie câteva zile până în 30 decembrie… La fel de obraznic, suficient şi nesuferit, precum predecesorul său de la sfârşitul anilor 40, jupânul Tudose îşi justifică pornirile arogant-bădărane prin grija pentru „imaculata” republică, tulburată, sărmana de ea, de spiritul monarhist „iradiat” de la Palatul Elisabeta.
După şase luni în care a bramburit cu totul actul guvernării, Mihai Tudose încearcă să-şi dreagă imaginea şi respectul de sine răfuindu-se, acum în pragul Crăciunului, cu îndoliata familie regală a României. Statul român, afirmă spiritualul autoînchipuit Tudose, este nerăbdător să reia în folosinţă Palatul Elisabeta. Drăguţul de el stat, atât de priceput/abil în a imagina şi întreţine cele mai „profitabile” şi nevinovate combinaţii cu mafia imobiliară dâmboviţeană… Oricum, dacă lui Tudose îi vor ieşi socotelile nu ne vom mira peste câţiva ani dacă la Palatul Elisabeta se va instaura domnia unor merituoase specimene ale republicii precum Stelu, Truică, Becali etc.
Acum o săptămână, participând la funeraliile Regelui Mihai, Tudose îşi procurase o mască, aproape convingătoare, alcătuită din smerenie şi pioşenie. Astăzi, se proclamă mare apărător al republicii, fiind hotărât să expulzeze familia regală a României din Bucureşti, trimiţând-o la ţară sau poate chiar într-un nou exil. Cultura şi bunul simţ par să nu-l ajute să priceapă că instituţia Casei Regale este indisolubil legată de ultimii 150 de ani de istorie modernă românească. La fel, amnezia îl împiedică pe jupânul republican Tudose să ştie că Palatul Elisabeta a fost proprietatea mătuşii Regelui Mihai, Majestatea Sa refuzând, inclusiv din motive de decenţă, să-l revendice. Cât despre caracterul, consecvenţa, patriotismul lui Tudose, cred că este mai bine s-o lăsăm baltă… limitele personajului nu pot trece dincolo de aceleaşi, deja răsuflate, scene publice de sarcasm ieftin, fudulie tâmpă şi narcisism ridicol.
