La Mulţi Ani Majestăţii Sale Margareta a României

La Mulţi Ani Majestăţii Sale Margareta a României

Sâmbătă seara clujenii au sărbătorit ziua de naştere a Majestăţii Sale Margareta, Custodele Coroanei României. Evenimentul a fost organizat de Clubul Monarhiştilor Clujeni şi Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei (Cluj), fiind găzduit de Centrul de Cultura Urbană.

Corala Regală Transilvană, condusă de către domnul Dan Dumitrana, i-a cântat Majestăţii Sale, “La Mulţi Ani!”, interpretând, probabil în premieră, Imnul Regal al României într-o formă adaptată: “Trăiască Regina”. Spectacolul muzical a mai cuprins şi un moment special oferit de tânărul violonist Isaac Kauni.

Evenimentul a cuprins şi o foarte atractivă competiţie de dezbateri având ca temă forma de guvernământ din România. Elevi, bine pregătiţi şi iniţiaţi în tainele oratoriei, de la liceele clujene “Emil Racoviţă”, “Avram Iancu” şi “Gheorghe Şincai” au desfăşurat interesante argumentaţii în favoarea monarhiei constituţionale parlamentare, respectiv a republicii.

Cu aceeaşi ocazie au prezentat comunicări despre biografia Majestăţii Sale Margareta, Sidonia Grama (cercetător), Marius Pop (preşedintele Clubului Monarhiştilor Bistriţeni) şi Cornel Jurju (Clubul Monarhiştilor Clujeni).

La finalul serii, numerosul public prezent a servit o felie de tort şi a închinat un pahar de vin în cinstea şi sănătatea Majestăţii Sale Margareta.

Casa Regală în anul centenarului românesc

Casa Regală în anul centenarului românesc


Cornel Jurju

Viziunea marxist-comunistă asupra istoriei este profund marcată de obsesia ocultării factorului regal din procesul unionist românesc. Inevitabil această optică istoriografică, deopotrivă nefastă şi influentă, a infestat şi malformat profund cunoaşterea comună/publică privitoare la importantele evenimente din jurul anului 1918. Urmarea este că destui români elaborează percepţii confuze, eronate, inconsistente cu privire la funcţia Familiei Regale în crearea României Unite.

Or, dacă ne luăm dispoziţia de a privi înspre realitate, aşa cum a fost, vom constata că, de la fondarea sa în anul 1866, Casa Regală a fost un important generator de ideal naţional-statal românesc, în sensul definirii, asumării şi materializării acestuia.

Restrângând această succintă analiză la Epoca Unirii, devine relativ simplu de probat că Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost complet ataşaţi, am putea spune chiar subjugaţi, interesului naţional. În Consiliul de Coroană din august 1916, Regele Ferdinand a fost principalul susţinător al intrării ţării în război de partea Antantei. Pledoaria suveranului a fost emoţionantă dar şi surprinzătoare pentru că, în esenţă, era îndreptată şi împotriva ţării sale natale, Imperiul German. Mai târziu, în primăvara anului 1918, Guvernul României, aflat în refugiu la Iaşi, era nevoit să semneze o pace separată cu Puterile Centrale. Având de suportat diferite presiuni (chiar ameninţări), Regele Ferdinand a găsit resursele de curaj necesare pentru a refuza ratificarea Tratatului de Pace de la Buftea-Bucureşti. După război, poziţia Regelui a dobândit o valoare juridico-diplomatică semnificativă permiţând autorităţilor de la Bucureşti să „pareze” anumite insinuari şi acuzaţii ale puterilor învingătoare cu privire la „chestiunea păcii separate” încheiate în 1918.

În anii deosebit de grei ai războiului, Regina Maria a devenit personalitatea emblematică a tragediei şi rezistenţei româneşti. Dobândind o enormă zestre de notorietate şi influenţă internaţională, în cadrul Conferinţei de la Paris, Regina Maria a avut o contribuţie apăsată în procesul decizional de recunoaştere a României Unite. Meritele speciale ale Reginei au fost recepţionate de către mediile diplomatice ale vremii dar şi de către ulterioare şi de referinţă reconstituiri istoriografice.

Cu deosebire, este de subliniat că Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost personalităţile simbol ale Unirii Româneşti. Autoritatea statului român asupra noilor teritorii era afirmată la nivel public prin intermediul numeroaselor şi importantelor vizite regale intreprinse în provinciile unite în anii 1919-1920. Pe acelaşi teren al relevanţei simbolice, trebuie reţinut momentul special al încoronării de la Alba Iulia. Ceremonialul din 15 octombrie 1922 consacra Unirea teritoriilor locuite majoritar de către români sub autoritatea Coroanei. De altfel, stema reaglă, pe care autorităţile de astăzi în mod neînţeles evită să o recunoasca, realiza o inspirată proiecţie în registru heraldic a noii structuri teritoriale a României Întregite. Cred a nu fi exagerată observaţia că în anii 1918-1920, pentru cei mai mulţi dintre români, Marea Unire se articula la nivel perceptiv în jurul câtorva elemente aparţinătoare în mod special perimetrului regalităţii: Coroana şi Stema Regatului, Regele şi Regina.

Se poate constata că monarhia românească a fost unul dintre pilonii instituţionali şi simbolici centrali în jurul căroara s-a putut încheia cu succes Unirea tuturor românilor. Ca o dreaptă consecinţă ar fi necesar şi normal ca discursul centenar din anul acesta – prin diferitele sale componente (istoriografică, instituţională, mediatică, politică, civică) – să recunoască şi să aşeze în prim-plan rolul fundamental îndeplinit de familia noastră regală în Epoca Unirii şi în general în ultimul secol şi jumătate de istorie modernă românească. Rămânerea în proximitatea unui discurs istoric sau pseudoistoric demofil şi patriotard nu numai că este lipsită de folos dar este şi profund nocivă. Concomitent, Parlamentul României ar trebui să depăşească faza elanurilor ratate şi să voteze Legea Casei Regale, lămurind favorabil inclusiv dreptul de folosinţă al Palatului Elisabeta. În punctul acesta, pentru a scăpa de nefericita tentaţie a falselor vocalize – care bântuie periodic diferite site-uri, studiouri de televiziune sau  chiar anumite conştiinţe mai mult sau mai puţin „regaliste” – nu ar trebui uitat că Majestatea Sa Margareta este strănepoata Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria.

Pe de altă parte, clarificarea/consolidarea statutului Casei Regale nu este doar o necesitate care ţine de o potrivită înţelegere şi cinstire a trecutului. Într-o măsură cel puţin similară, este un obiectiv care îşi poate desluşi sensul în relaţie cu prezentul şi viitorul. Cu toţii suntem conştienţi că ne găsim într-o perioadă, ce pare fără de sfârşit, a irosirii de sine, a unei grave disoluţii instituţionale care afectează partidele politice, Parlamentul, Preşedinţia, justiţia, administraţia. Acest fenomen degenerativ zdruncină fundamentele regimului democratic, dar şi puţinul care ne-a mai rămas din simţămintele identitare de altădată. Într-o asemenea atmosferă – înnegurată, conflictuală până la demenţă, marcată de semnele unei periculoase instabilităţi – Familia Regală reuşeşte să rămână un loc în care viaţa se rânduieşte diferit. Exprimarea publică, la nivel discursiv şi comportamental, se situează la standarde remarcabile, cu totul comparabile cu ceea ce se întâmplă în cele mai elevate societăţi ale lumii civilizate. Ataşamentul pentru ceea ce reprezintă ţara românească, pentru identitatea noastră, pentru interesele naţiunii române, este unul fără cusur şi consecvent în durata lungă a parcursului istoric.

Având şansa de a ne afla într-un an special, acela al centenarului, ne-am putea lua un vindecător timp de relecţie. L-am putea folosi pentru a (re)înţelege rolul pe care regalitatea l-a îndeplinit în istoria românească pe direcţia dezvoltării naţionale şi identitare, a modernizării şi europenizării. Acelaşi timp de analiză şi de reaşezare a gândurilor, ne-ar putea releva observaţia că în situaţia unei crize severe, Casa Regală ar putea reprezenta substanţial mai mult decât suntem dispuşi să ne imaginăm. Foarte probabil ar fi una dintre singurele opţiuni de care ne-am putea „agăţa” având dorinţa de a rămâne pe un traseu al dezvoltării şi echilibrului, care nu poate însemna altceva decât democraţie, europenizare, dar şi o demnă reînsuşire (fireşte într-o formă actualizată) a patrimoniului identitar românesc.

Regele trezirii noastre

Regele trezirii noastre

Cornel Jurju


Regele a murit iar România se cutremură.

Abia în aceste zile, nevolnicii de noi, pricepem statura istorică uriaşă a celui care a fost Mihai I al românilor. Abia acum resimţim cu adevărat puterea simbolică a Coroanei: de a uni, de a mobiliza suflete, de a reda demnitate unui popor cu inima sfâşiată.

Tot dintr-un decembrie, acela din 1989, nu cred că România a mai fost traversată, electizată de un asemenea uragan de emoţie colectivă.

Majestatea Sa ne părăseşte întorcându-se acasă şi luminându-ne. Noi ne putem părăsi nenorocul, „ceasul” negru al celor 7 decade de rătăcire, întorcându-ne acasă, sub pavăza Coroanei.

Ultimul Drum al Regelui Mihai poate căpăta pentru neamul românesc semnificaţia revelatoare, profundă a biblicului Drum al Damascului.

Să fim cu luare-aminte:

Regele ne mai trimite această ultimă rază de lumină!

Un ultim omagiu pentru Regele Mihai la Cluj

Un ultim omagiu pentru Regele Mihai la Cluj

Începând de astăzi, pe B-dul Eroilor din Cluj-Napoca, zilnic de la ora 18:00, clujenii vor participa la o oră de rugăciune pentru sufletul Majestății Sale Defuncte Regele Mihai I, pentru Familia Regală și pentru viitorul Coroanei României. Se vor aduce flori, lumânări și se vor nota mesaje în Cartea de Condoleanțe.

În fiecare dintre aceste seri, un preot va oficia un parastas pentru sufletul Majestății Sale Defuncte. De asemenea se va da citire unuia dintre mesajele pe care, cu atâta înțelepciune și iubire, Mihai I al României le-a transmis de-a lungul anilor, poporului român.

Preţuirea noastră pentru cel care a fost Mihai I al României trebuie transpusă nu numai în sentimente, trăiri, vorbe, ci şi în mici, dar atât de necesare, gesturi concrete.

 

Orfani de Regele Mihai

Orfani de Regele Mihai

Cornel Jurju

Președintele Clubul Monarhiștilor Clujeni


 

          Prin trecerea la cele veşnice a Regelui Mihai conştiinţa românească este profound îndoliată. Poporul român pierde astăzi cea mai importantă personalitate din viaţa statală a ţării a ultimului secol. Mihai I a fost Rege constituţional al României între anii 1927-1930 (fiind Rege-copil) şi apoi între anii 1940-1947 (această a doua domnie fiind curmată prin lovitura de stat sovieto-comunistă din 30 decembrie 1947).

Mihai I a fost un Rege curajos şi în vremuri deosebit de grele. S-a aflat în fruntea ţării în anii celui de Al Doilea Război Mondial; în ceasurile şi zilele deosebit de periculoase (inclusiv sub aspect personal) ale finalului de august 1944; în perioada cea mai sumbră a României moderne, aceea a instaurării totalitarismului sovieto-comunist.

Mihai I a fost, pentru mai bine de nouă decenii, Regele protector al fiinţei româneşti, un Mare Patriot al neamului românesc. Aflat în atribuţiuni constituţionale, apoi în dificilii şi îndelungaţii ani ai exilului sau în mereu neclara situaţie de după anul 1989, Regele Mihai, în numele naţiunii Sale, a fost apărătorul credinţei creştine, al aspiraţiilor democrate româneşti, al tradiţiilor poporului român. Indiferent de greutăţile pe care a fost nevoit să le înfrunte, viaţa Regelui Mihai a fost traversată de o neîntreruptă loialitate şi afecţiune pentru ţară şi pentru poporul român. Regele Mihai le-a vorbit generaţiilor succesive de români cum numai Majestatea Sa era capabil să o facă: cu înţelepciune, preţuire, sinceritate şi iubire.

Mihai I a fost un Rege al răbdării şi mărinimiei. În pofida avalanşelor de minciuni, jigniri, calomnii prăvălite asupra Sa, de către autorităţi ale statului român şi de către publicistica obedientă, în pofida slăbiciunilor şi rătăcirilor noastre, pe Majestatea Sa nu l-a părăsit niciodată spiritul de iertare, de înţelegere.

Mihai I fost pentru neam şi ţară un adevărat scut de protecţie în faţa încercărilor timpului. Cred că fiecare român lucid s-a gândit că într-o situaţie gravă, aparent fără ieşire, Regele Mihai putea fi calea salvatoare de ultimă instanţă. În decursul deceniilor acest gând ne-a asigurat o oarecare linişte şi confort psihologic în preajma marilor zdruncinări ale istoriei.

După aproape un secol de viaţa, după aceşti ultimi câţiva ani de tăcută şi grea suferinţă, Regele Mihai I al României ne părăseşte. De acum rămânem mai singuri, mai vulnerabili în faţa vitregiei vremurilor, a vicisitudinilor istoriei.

 

Dumnezeu şi Să-l odihnească alături de cei drepţi pe Regele Mihai I al României! Dumnezeu Să-l păstreze veşnic în conştiinţa neamului românesc!

Condoleanţe Reginei Margareta a României şi Întregii Familiei Regale a României!

Semnificația Regăsirii – Casa Regală a României în viața Clujului

Semnificația Regăsirii – Casa Regală a României în viața Clujului

       Istoria românilor, ca a oricărui alt neam, cuprinde evenimente, fapte, personalităţi de mare importanţă. Pe multe dintre acestea le putem desluşi ca pilde luminoase ale trecutului sau ca izvoare în măsură să inspire înţelegerea şi conduita prezentului. Unele dintre aceste lumini reuşesc (sunt ajutate) să răzbată până la noi, altele, dimportivă, au fost/sunt înăbuşite în întuneric prin efectele miciunii, ale intoxicărilor şi manipulărilor. Aceia care au reuşit să acopere lumina cu întunericul au fost şi sunt animaţi de motivaţii ideologice, politice, ori – în cazul mai bun dar nu mai puţin nociv – sunt încurcaţi într-o cleioasă ignoranţă.

O astfel de lumină a trecutului nostru comun, care până nu de mult părea a se fi mistuit definitiv, este regalitatea românească. De la fondare, în 1866, Casa Regală s-a identificat cu obiectivele mari ale neamului românesc. Regii, Reginele, Principii şi Principesele României s-au aflat între actanţii principali ai procesului de înfăptuire (afirmare) a unităţii şi identităţii româneşti. Într-o măsură cel puţin similară, Casa Regală a fost un factor instituţional şi cultural decisiv care a susţinut în durata lungă, însuşirea de către români a modelului de civilizaţie european-occidental. Mai târziu, propaganda comunistă, prin variatul său instrumentar (al minciunii şi defăimării), a reuşit în chip nefericit să maculeze binefăcătoarea experienţă regală, să o îndepărteze de sufletul românesc.

Ipostaziată într-o dimensiune locală, a Clujului, funcţia regală a fost deopotrivă generatoare de modernitate şi „substanţă” identitară. Programat şi sistematic, Monarhia s-a angajat pe direcţia reorientării şi dezvoltării infrastructurii instituţionale şi culturale a oraşului. Se creau, în felul acesta, premise cât se puteau de solide pentru afirmarea identităţii româneşti care, până la Marea Unire din 1918, fusese mai degrabă una firavă.

Expoziţia „Casa Regală a României în viaţa Clujului” se înscrie, aşadar, în demersul regăsirii luminilor uitate dintr-un trecut care este sănătos să fie ştiut şi recuperat. Numeroasele fotografii (unele necunoscute sau puţin cunoscute), extrasele din presă (care mărturisesc despre o lume trecută dar în care sunt implantate rădăcinile prezentului), alte documente importante, vin să ilustreze frumoasele şi rodnicele întâlniri dintre comunitatea clujeană şi Casa Regală a României, desfăşurate între anii 1919-2016. Însemnata zestre documentară devoalează implicările decisive, inclusiv financiare, ale Casei Regale în evoluţia Clujului universitar, în sprijinirea şcolii, a culturii, a bisericii sau a sportului.

Clujul este astăzi o urbe care, la nivelul percepţiei comune, se confundă cu modernismul, cosmopolitismul, tinereţea, optimismul, dinamismul. Un ritm de evoluţie care nu vine din neant dar care nici nu are mare legătură cu resortul politico-administrativ (local sau central) sau cu anumite macro politici statale. În schimb, şi aceasta este o certitudine, forţa şi vigoarea pe care le emană oraşul contemporan provin din excepţionala sa citadelă universitară la a cărei ctitorire a contribuit esenţial şi Coroana României. Este un fapt important, rătăcit undeva în negura memoriei citadine, înspre care acest demers expoziţional doreşte să trimită o rază de lumină. O lumină a adevărului în care imaginea trecutului se limpezeşte, iar prezentul şi viitorul se pot clădi diferit: mai temeinic, mai durabil.