Regalitatea: trecut, prezent și viitor

Regalitatea: trecut, prezent și viitor

Mihai Cucerzan


 

Odată cu trecerea la cele veșnice a Majestății Sale Regele Mihai I, România pășește într-o nouă etapă istorică. În pofida impresionantului val de simpatie manifestat în această perioadă față de Rege, Familia Regală și monarhie, este dificil de apreciat modul în care românii se raportează la schimbarea formei de guvernamânt și care sunt cunoștințele reale ale acestora în legătură cu ea. Fără îndoială, pentru unii cetățeni, îndeosebi cei formați în perioada comunistă, sunt încă valabile calomniile prin care sistemul totalitar a încercat denigrarea Regelui și discreditarea ideii de monarhie. După cum se știe, regimul comunist a încercat să se legitimizeze prezentând o imagine deformată a regalității, de care poporul s-ar fi ”eliberat” prin abdicarea din 30 decembrie 1947. În realitate, acest eveniment a avut nefaste consecințe politice, sociale, economice, morale și juridice. Politice, printr-o schimbare a formei de stat dictată de către Stalin și pe care nu a dorit-o aproape nimeni în țară. Sociale, întrucât regimul totalitarist a încălcat toate libertățile fundamentale. Economice, întrucât legile elementare ale pieței relevă că doctrina comunistă este utopică și falimentară. Morale, prin prisma victimelor crimelor comunismului ateu și prin acțiunea sa anticristă. Juridice, prin ”legalizarea” efectelor unui moment lovit de nulitate întrucât orice act realizat sub presiunea vreunui șantaj este considerat nul din punct de vedere juridic, iar abdicarea regelui a fost șantajată cu executarea a peste 1000 de studenți anticomuniști. În plus, legiferarea proclamării republicii (reprezentată de Legea 363) nu a întrunit în Parlament nici măcar cvorumul de ședință și nu a fost consultată populația, iar cei care au avut curajul de a se opune au fost martirizați în pușcăriile comuniste. De asemenea, din punct de vedere mistic, în fața Divinității, Majestetea Sa Mihai I a fost uns și binecuvântat de către Biserică cu Sfântul Mir în calitate de Rege al României, iar acest act reprezintă un legământ sacru care a fost desființat de teroarea ocupației bolșevice.

Din fericire, după Revoluția din 1989 noile generații au avut ocazia de a afla adevărul despre rolul fundamental al monarhiei în formarea și dezvoltarea statului român. Cu prilejul Sărbătorilor pascale din 1992, românii și-au reîntâlnit Regele și Familia Regală, în pofida regimului care încercase din răsputeri să nu îi permită suveranului revenirea în țară. Cu trecerea timpului, Casa Regală a devenit tot mai prezentă în viața publică din România, iar încrederea românilor Casa Regală a crescut constant, fiind una dintre instutuțiile de care se leagă multe speranțe.

 

În orice societate democratică este binevenită o dezbatere rațională, liberă și onestă în legătură cu oportunitatea unui sistem politic. În general vorbind, atât monarhiile constituționale, cât și sistemele republicane, au atât atât avantaje, cât și tare specifice. Așadar, faptul de a discuta generic despre superioritatea republicii sau a monarhiei cred că are un punct de plecare eronat. Alegerea unei forme adecvate de guvernământ depinde de tradiția statală și de realitățile socio-politice ale unei națiuni. De pildă, tradiția și specificul social pledează pentru monarhie în țări precum Belgia, Japonia, Danemarca, Olanda, Norvegia, Regatul Unit, Spania, Suedia etc. Alte țări, precum Statele Unite, Franța, Germania sau Italia au un profil social mai apropiat de sistemul republican și o tradiție în acest sens. Monarhia constituțională a jucat un rol esențial în istoria statului român, dovedindu-se o formă de guvernământ care s-a pliat foarte bine pe realitățile sociale românești și ea reprezintă în continuare o viabilă alternativă la actualul sistem politic. În ultimii ani, Regele s-a bucurat de o popularitate tot mai mare și fost printre personalitățile în care românii au avut cea mai mare încredere. De asemenea, numărul monarhiștilor a crescut constant. Pe de o parte, aceasta a fost o reacție față de realitățile dezamăgitoare ale clasei politice, dar și rezultatul unei mediatizări corespunzătoare a Casei Regale sau a faptului că istoria a început să fie prezentată pertinent în manualele școlare. În plus, foarte mulți români au ajuns în țări precum Spania sau Regatul Unit, unde au conștientizat că monarhia nu este nici perimată, nici retrogradă, așa cum au fost învățați înainte de 1989. De asemenea, dată cu trecerea anilor, mulți dintre cei care în anii 90 se manifestau virulent împotriva Regelui, și-au schimbat radical atitudinea, recunoscând că au greșit. Desigur, dispariția Regelui a provocat și un important val de emoție, iar mulți români regretă pierderea acestei marcante personalități. În fața catafalcului Regelui s-a perindat un număr semnificativ de persoane care nu au venit în urma unei comenzi politice, ci datorită unui apel al conștiinței și al sentimentelor sincere față de fostul suveran. De asemenea înmormântarea Regelui a fost un eveniment impresionant, demn de un veritabil șef de stat, aducând laolaltă zeci de mii de români, lideri politici, personalități ale vieții publice, dar și reprezentanți ai marilor case regale europene. În acest context, pentru câteva zile, România a cunoscut momente cu adevărat speciale, cu o semnificație istorică indubitabilă.

 

Eugen Ionescu afirma în 1990 că: „Doar un rege ar putea împiedica prăbuşirea în această sărmană Românie”. Tot atunci, Corneliu Coposu spunea că „Regalitatea e soluţia recuperării României”. Din păcate, excelăm la comemorări, însă mai avem de învățat cum să ne apreciem valorile atunci când sunt în viață. Astfel, s-a ajuns ca Regele să fie mai apreciat în străinătate decât aici pentru curajul de a fi scurtat cu aproximativ șase luni războiul, salvând sute de mii de vieți și oferind românilor din Ardealul de Nord speranța de a se reuni cu țara.

Desigur, foarte mulți se întreabă “ce ar fi fost dacă” Regele ar fi revenit pe tron după Revoluție. Din păcate, la o astfel de întrebare este foarte greu de răspuns. Suntem îndreptățiți să ne întrebăm și cum ar fi fost dacă România ar fi fost ocolită de comunism sau dacă în 1989 ar fi fost acea schimbare reală dorită de către toți. Este greu de estimat cum ar fi fost dacă Regele revenea pe tron, însă cu siguranță în fruntea statului era mai multă decență, eleganță, moralitate, coerență, stabilitate  și legitimitate. Indiferent de opțiunea politică, societatea era mai unită în jurul unui reper și a unui factor de coeziune socială. De asemenea, deschiderea internațională a României era mai mare, iar parcursul european era mai dinamic. Probabil, integrarea în structurile euro-atlantice s-ar fi realizat mai devreme. Indubitabil,  relațiile țării cu monarhiile occidentale ar fi fost incomparabil mai bune, în condițiile în care Casa Regală a României se înrudește cu multe familii regale europene. Desigur, nu ar fi existat episoade dureroase precum mineriadele sau marile dezbinări naționale din contextul alegerilor prezidențiale. Per ansamblu, sunt suficient de multe argumente să credem că  societatea românească ar fi avut mai mult de câștigat avându-l în fruntea statului pe Regele Mihai.

 

Regele Mihai spunea că atunci când vorbim despre Coroana regală nu vorbim despre un simbol al trecutului, aceasta fiind ”o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.” Astfel, dacă românii vor considera că monarhia reprezintă o alternativă și vor acționa pentru revenirea țării la această formă de stat, am convingerea că Familia Regală își va continua cu demnitate misiunea istorică, pe linia marilor monarhi care au oferit atât de multe acestei țări.

La catafalcul Regelui

La catafalcul Regelui

Cornel Jurju


 

Cu noi înşine suntem adesea critici, sarcastici, neiertători. Nu-i vorbă că tentaţia noastră spre masochism este cât se poate de justificată … Dar, nu-i mai puţin adevărat că uneori, noi românii, suntem capabili de minunate şi memorabile surprize.

Necontenit surprinzători ne-am dovedit din momentul în care am aflat că Regele Mihai ne-a părăsit. Subit, purtarea noastră a devenit exemplară, admirabilă, sublimă etc.

Am îmbrăcat în milioane de flori albe gardurile Palatului Regal. Am „pavat” trotuarele cu mii de lumânări şi candele. Ne-am deschis sufletele iar din ele au izvorât cele mai frumoase gânduri, mesaje, sentimente, rugăciuni. Am ştiut să tăcem, să suferim, să lăcrimăm, să îngenunchem. Am arătat că putem fi solidari, generoşi, inegalabil de răbdători. Am aşteptat în cuminţenie, seninătate, dârzenie 5, 6, 7, 8 ore (sau cât o fi fost nevoie) pentru a ajunge la catafalcul Regelui pentru câteva clipe de reculegere, pentru câteva priviri înlăcrimate aruncate spre marele dispărut al naţiunii române.

Ne-am ambiţionat să nu-l lăsăm o secundă singur pe Regele nostru. Am stat de veghe la Palatul Regal 24 de ore din 24, i-am fost alături metru cu metru pe trotuare, pe şosele, prin gări. L-am însoţit din Piaţa Palatului până la Patriarhie, din Gara Băneasa până la Piteşti şi apoi până la capătul măreţului său drum, la mormântul de la Curtea de Argeş.

Mi se pare că am traversat câteva zile în care am reuşit a fi speciali. Cred că am fost demni de emoţionanta declaraţie de iubire pe care Regele Mihai ne-o făcea în aprilie 1992, de la balconul Hotelului Continental din Bucureşti: „Cu toate că am fost departe de voi de mai bine de 45 de ani, nu v-am uitat niciodată şi vă iubesc din toată inima.”

Astăzi, de acolo din Ceruri, dintre cei Drepţi, cred că Regele Mihai priveşte spre noi cu mândrie, ne mai spune încă o dată cât de mult ne iubeşte…

Regele trezirii noastre

Regele trezirii noastre

Cornel Jurju


Regele a murit iar România se cutremură.

Abia în aceste zile, nevolnicii de noi, pricepem statura istorică uriaşă a celui care a fost Mihai I al românilor. Abia acum resimţim cu adevărat puterea simbolică a Coroanei: de a uni, de a mobiliza suflete, de a reda demnitate unui popor cu inima sfâşiată.

Tot dintr-un decembrie, acela din 1989, nu cred că România a mai fost traversată, electizată de un asemenea uragan de emoţie colectivă.

Majestatea Sa ne părăseşte întorcându-se acasă şi luminându-ne. Noi ne putem părăsi nenorocul, „ceasul” negru al celor 7 decade de rătăcire, întorcându-ne acasă, sub pavăza Coroanei.

Ultimul Drum al Regelui Mihai poate căpăta pentru neamul românesc semnificaţia revelatoare, profundă a biblicului Drum al Damascului.

Să fim cu luare-aminte:

Regele ne mai trimite această ultimă rază de lumină!

Noi – după moartea Regelui

Noi – după moartea Regelui

Cornel Jurju


Inevitabilul omenesc s-a produs. Regele Mihai a murit. Este o propoziţie ce pare încă neverosimilă, dar ea exprimă o imperturbabilă săvârşire a sentinţei destinului. Tăcut, discret, suferind, cum a fost marea parte a vieţii Sale, Regele ne-a părăsit. Totul are o limită, inclusiv proverbiala răbdare şi îndurare a Regelui. Indiferenţa, indolenţa noastră trebuiau să-şi primească răsplata, chiar dincolo de voinţa înţeleptului şi atât de iertătorului Rege.

Iar ştirea morţii Regelui ne cutremură. Pare că reuşeşte să ne îmboldească din „iglul” nostru existenţial: al indiferenţei şi ignoranţei, al „ochelarilor de cal”, al şmecheriilor şi ticăloşiilor ieftine etc.

De marţi de la amiază am căzut într-o grozavă logoree. Una vinovată, poate, prin a cărei zgomot şi colorit încercăm cu disperare să ne ascundem de noi înşine, să ne uităm păcatul nepăsării, al imaturităţii, al grosolăniilor de peste ani. De marţi, vorbim şi scriem infernal. Îi cerem scuze Regelui. Îi spunem că-L admiram. Îi mărturisim că-L respectam. Îi declarăm că-L iubeam. Îi promitem că nu-L vom uita.

Nu-i potrivit, mai ales acum, să ne întrebăm cât suntem de sinceri sau de ipocriţi. Nu-i clipa mirării de transformarea acelora, să sperăm durabilă, care până marţi aveau mânile murdărite de lăturile cu care aruncau (abjectă îndeletnicire) spre ceea ce-i era Regelui mai drag: Familia, Casa Sa, Coroana României. De acord, sunt zile de doliu şi de suferinţă. Se cade să fim înlăcrimaţi, smeriţi, cuminţi, iertători. Să cuvine să mergem la catafalcul Regelui defunct cu o rugăciune, o floare, o lumânare.

Totuşi, găsesc a fi pertinent să ne gândim spre ce ieşire o vom apuca din această asurzitoare volubilitate funerară. Ne vom întoarce, aceiaşi, în atât de obişnuitul, ademenitorul şi cinicul „iglu” al decăderii noastre? Cel mai probabil! Vom reuşi să ajungem la înţelepciunea seriozităţii şi a tăcerii din care se poate naşte dorinţa reală de a înţelege şi însuşi câteva dintre pildele/sensurile acestui mare destin? Ar fi de dorit!

Mihai I al României a fost un patriot luminat care şi-a iubit necondiţionat neamul şi ţara. „Cu toate că am fost departe de voi, mai bine de 45 de ani nu v-am uitat niciodată şi vă iubesc din toată inima”. (aprilie 1992).

Mihai I al României a fost un mărturisitor neobosit al darurilor credinţei creştine. Mihai I al României şi-a împlinit viaţa, în dimensiunea sa publică şi privată, după cele mai riguroase şi binefăcătoare norme morale. „Lumea de mâine nu poate să existe fără morală, fără credinţă şi fără memorie”. (octombrie 2011)

Mihai I al României, în mulţii şi vitregii ani ai exilului, a fost realmente subjugat de dorul şi de voinţa întoarcerii acasă. Noi, dimpotrivă, suntem astăzi dominaţi de un instinct atât de contrar, tulburător şi îngrijorător – acela al rătăcirii înspre toate zările.

Până la ultima suflare, Mihai I al României a fost convins că românii vor putea fi mai demni, mai puternici, mai prosperi prin revenirea ţării la forma de guvernământ a monarhiei constuituţionale parlamentare. „Privind către viitor, simt că trebuie să vă împărtăşesc astăzi o decizie pe care am luat-o recent. Când a fost scrisă Constituţia din 1923, pe care am repus-o în drepturi la sfârşitul războiului şi pe care comunştii au înlăturat-o acum cincizeci de ani, femeile nu aveau foarte multe drepturi şi erau excluse de la succesiunea la Tron. De atunci multe s-au schimbat. Femeile acum votează şi sunt alese în poziţii de mare responsabilitate peste tot. Cele mai multe democraţii europene au făcut de mult aceste schimbări. Constituţiile monarhiilor moderne au fost şi ele modificate, nu numai pentru a permite femeilor dreptul la succesiune, dar şi pentru a permite primului născut, indiferent de sex, să succeadă la tron. Nu am sugerat niciodată că tradiţiile noastre ar trebui păstrate împotriva realităţilor prezente.  În acest spirit, vreau să vă spun că doresc ca prima mea fiică, Margareta, să succeadă în toate drepturile şi prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa. (…) Sunt sigur că Margareta va fi înconjurată cu afecțiune şi încredere, în acelaşi fel în care au fost înconjurate Reginele Elisabeta, Maria şi Elena, cu aceeași afecţiune şi speranţă cu care a fost înconjurată alături de mine, Regina Ana. (…) Coştient de responsabilităţile mele constituţionale, pun soarta ei şi a mea, ca întotdeauna, în mâinile poporului român. Finalmente, poporul va decide ceea ce eu doresc astăzi”. (decembrie 1997)

Sâmbătă 16 decembrie, Anul Domnului 2017, ne vom găsi, conştient sau nu, într-o grea şi importantă răscruce a destinului nostru românesc. Trupul Regelui Mihai o să fie depus în Necropola Regală de la Curtea de Argeş, alături de importanţii şi drepţii Săi înaintaşi: Carol I, Elisabeta, Ferdinand I, Maria. Noi va trebui să ne hotărâm ce vom face cu Învăţăturile Vieţii Regelui Mihai. Le vom lepăda în ţărâna mormântului, cum pare să ne îndemne felul notru uşuratic de a fi ori dimpotrivă, le vom păstra vii în memorie, transformându-le, astfel, într-o premisă fundamentală prin care să ne putem renaşte soarta şi ţara?

 

Regele Mihai, Îndelung-Așteptătorul, simbolul demnității noastre uitate

Regele Mihai, Îndelung-Așteptătorul, simbolul demnității noastre uitate

Sidonia Grama


 

Așa va fi hotărât Atotputernicul, Cel căruia Majestatea sa Regele Mihai, cu adâncă reverență, și-a închinat întreaga viață. Să fie acum, la câteva zile după sărbătoarea națională a Unirii tuturor românilor, celebrate de noi buimac și în dezunire, cu puțin înaintea primului Centenar al statului român modern, înfăptuit la 1 decembrie 1918 prin voința liberă și demnă a românilor și sub auspiciile Casei Regale a României. Acum, în ajun de Moș Nicolae, sfântul educator al copiilor uituci și capricioși într-ale istoriei și memoriei, ce suntem. Acum, în plin post al Nașterii Domnului, evenimentul cosmic al creștinătății.

Bătrân și împovărat de zile, asemenea patriarhilor biblici, venerabil și înțelept, Regele Mihai se naște de acum în Ceruri! Mihai I al României: 25 octombrie 1921- 5 decembrie, A.D. 2017. Aproape un secol (și ce secol!) de istorie. Cruntă și sublimă, memorabilă și amnezică.

Ce nume îi va rezerva Regelui nostru Mihai, Istoria cu majuscule?

Cum va fi numit El printre monarhii constituționali ai României moderne, alături de Carol I, Fondatorul dinastiei și Modernizatorul României, Ferdinand cel Leal și Întregitorul de neam, ori Carol al II lea, descumpănitorul? Cum va fi pomenit Regele în istoria îndelungată a domnitorilor și voievozilor români ? El, Mihai, purtătorul numelui celui dintâi visător cu ochii deschiși ai unirii politice premoderne a tuturor românilor, sub același sceptru, în numele apărării creștinătății?

Căci regele este, prin excelență, un simbol viu, symbolon, cel care unește.

Mi se pare potrivit să-I spunem Regelui Mihai, cel-Îndelung-Răbdătorul, Regele Mihai, cel Îndelung-Așteptătorul. I se potrivește Măriei Sale figura biblică a Tatălui care-și așteaptă fiii rătăcitori ce suntem în continuare. Mihai I al României rămâne și Regele îndelungatului nostru exil interior, al ne-întoarcerii noastre acasă, din prea multă uitare (auto)impusă, din  prea slabă voință de a ne re-cunoaște propria istorie și tradiția democratică.

Cert este că în constelația șefilor de stat ai lumii, mai cu seamă ai celui de-al doilea război mondial, între care Majestatea sa era pâna mai ieri singurul și venerabilul supraviețuitor, regele Mihai are un nume de bun augur, recunoscut pe deplin ca unul din marii lideri ai lumii, cel care, prin deciziile sale, a scurtat durata războiului cu aproape 6 luni. Înaltele decorații conferite la sfârșitul  celui de-a doilea război mondial de președinții ambelor super puteri, sovietice și americane, confirmă această recunoaștere internațională de care Regele s-a bucurat: Ordinul Victoriei, cea mai înaltă decorație militară sovietică decernată Regelui Mihai la 19 iulie 1945, printr-o ceremonie desfășurată în Sala Tronului, și Legiunea de Merit în grad de Comandant Șef, conferită un an mai târziu, în 1946, din partea președintelui American Harry S. Truman.

„Majestatea Sa Regele Mihai I al României a dat dovadă de un comportament excepțional de merituos în exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza Națiunilor Aliate în lupta lor împotriva Germaniei hitleriste. (..)Prin judecata lui superioară, prin ascuțimea acțiunii sale și prin înaltul caracter al cârmuirii sale personale, Regele Mihai I a adus o contribuție extraordinară la cauza libertății și democrației”, se afirma în brevetul de decorare semnat de Harry Truman, Președintele Statelor Unite ale Americii în 1946.

În același timp însă, istoria tulbure, crepusculară ce a urmat celei de a doua conflagrații mondiale a cunoscut o paradoxală pace postbelică, așa cum o numea însuși Regele, cu amară ironie, pacea care a fost Războiul Rece, care a divizat maniheist întreaga lume, vreme de mai bine de 4 decenii. În plină instaurare în forță a comunismului pe jumătate din continentul european, Regele Mihai a rezistat redutabil, a fost  ultima redută a democrației și a constituționalității din această parte a Europei sovietizate, până la abdicarea sa forțată, odată cu abolirea ilegală a monarhiei din România și instaurarea ilegitimă a republicii populare.

Rezistența împotriva dictaturii și lupta constantă pentru re-stabilirea democrației și a drepturilor și libertăților cetățenești, călcate în picioare de regimul comunist, a fost exercitată de Regele în exil prin diverse forme diplomatice, reverberate în mass media internațională mai intens sau mai slab, în funcție de contextul internațional, dar de fiecare dată trecute sub tăcere, total și brutal,  de Securitatea regimului paranoic comunist.

Ca Rege al României am luptat pentru respectul demnității omului și m-am împotrivit nazismului și mai târziu comunismului. Am fost detronat în zilele stalinismului. Continui lupta din exil, nu pentru a cere drepturile mele, ci pentru a restabili drepturile poporului român.”  ( Regele Mihai, 4 decembrie 1989)

Erau cuvintele Regelui Mihai într-o scrisoare din 1989, despre care se știe prea puțin, adresată Papei Ioan Paul al II lea, liderul charismatic care însuflețise Solidaritatea poloneză prin mesajul Cristic „Nu vă fie frică!” În anul marilor transformări revoluționare din Europa de Est, Majestatea Sa i se adresa acestui ilustru personaj istoric, amintindu-i cu ardoare de România, înaintea summit-ului de la Malta între liderii sovietici și americani, din 4 decembrie 1989.

Așadar, la sfârștiul secolului al XX-lea, Regele Mihai se putea număra cu onor printre drepții veacului, cei care, în numele unor principii democratice perene, se împotriviseră curajos și totalitarismului nazist, și, mai cu seamă, celui comunist.

O rezistență care  s-a prelungit în cei peste 40 de ani de exil, o jumatate de secol chiar, dacă punem la socoteală cele 10 încercări eșuate ale Regelui de a se întoarce în propria-i țară după Revoluția din decembrie 1989. Din 1990 până în 1997, autoritățile române postdecembriste, înfricoșate de autoritatea morală și de legitimitatea istorică a Regelui, au acționat  confuz și violent, împiedicându-l sistematic pe Suveran să-și revadă propria țară eliberată cu preț de sânge în 1989, dar nu și pe deplin liberă. O singură excepție luminoasă pentru noi și de temut pentru liderii politici, în tot acel răstimp: astrala Întâlnire de Paște din 1992, cînd peste 1 million de români, după cum estima atunci CNN, au venit să-și (re)vadă cu ochii lor Regele !

Iar între toate aceste forme de rezistență activă, rezistența prin memorie este cea în care Majestatea Sa a excelat de-a lungul întregii vieți. Stâlp de aducere aminte și monument a fost El însuși, prin personalitatea și statura sa istorică și prin longevitatea sa, piatră de poticnire a fost Regele Mihai  deopotrivă pentru complicitatea postbelică a lumii occidentale și pentru tiraniile comuniste și confuziile post-comuniste din țară.

Însă, mai presus de istorie, cum va rămâne Regele Mihai în inimile și în mințile noastre, contemporanii Măriei Sale? A celor mai bine de trei generații de vrednici ori nevrednici contemporani? Cum vom vorbi noi despre El copiilor noștri ? Ce fel de narațiune le vom transmite, fie în concordanță cu ce vor scrie sau vor trece sub tăcere manualele, cărțile, ebook-urile și facebook-urile, fie într-o contra-memorie pe care le-o vom mărturisi noi înșine ? Cum vom povesti istoria întânirilor noastre, reușite ori ratate, cu copleșitor de simpla, de ascetica și de puternica sa personalitate?

Viața mea a fost o lungă și loială așteptare”, spunea din nou, sapiențial, Regele, într-un discurs din 8 noiembrie 2014, la aniversarea a 25 de ani de la căderea comunismului. „Așteptare ca Europa să-și revină în fire, așteptare ca România să se reîntoarcă la ea însăși. Răbdarea poate fi, uneori, o armă împotriva destinului istoric. Așteptarea și credința. Iubirea și simțul datoriei.”

Când ne vor întreba, poate, de ce L-am lăsat să ne aștepte atât de mult timp, ce le vom răspunde copiilor noștri? Pentru că Regele, să nu ne ascundem după deget, pe noi ne-a așteptat. Să creștem, să ne maturizăm, să fim în stare să alegem în cunoștință de cauză. Se pare că mai avem încă nevoie de ceva timp.

Or, tocmai generațiile viitoare sunt cele pe care Majestatea Sa le avea în fața ochilor minții atunci când rostea memorabilul discurs la împlinirea vârstei de 90 de ani. Se întâmpla în 25 octombrie 2011, în fața camerelor reunite ale Parlamentului României, una dintre instituțiile statului de drept pe care Regele Mihai, ca Rege Constituțional, le-a respectat.

„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. (..)Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.  Așa să ne ajute Dumnezeu!”

Cât despre Numele său scris în Ceruri, Unsul Domnului, cel consacrat Episcop al Bisericii Ortodoxe Române și demn de a intra prin Ușile Împărătești, nădăjduim că va fi pomenit cum se cuvine, cum s-ar fi cuvenit în toți anii aceștia, în toate bisericile românești de pretutindeni.

Din respect pentru noi înșine, indiferent de opțiune politică, de cunoaștere sau de necunoaștere istorică, fie ca memoria Regelui Mihai I al României să fie onorată de românii de pe tot pământul și de toți concetățenii noștri.

A Dio, Rege drept și bun! Atotputernicul să ne ierte pentru că nu te-am re-cunoscut și să Te răsplătească pentru îndelunga-Ți răbdare, vrednica așteptare și longeviva verticalitate!

( text apărut și în revista Transilvania Business, www.transilvaniabusiness.ro)

1918 – Anul Marilor Uniri și Suverani României

1918 – Anul Marilor Uniri și Suverani României

Alexandru-Grigore Pisoschi


Anul 2018 se constituie ca mare sărbătoare pentru națiunea română împlinindu-se un centenar de când Basarabia, Bucovina și Transilvania cu Maramureșul, Crișana și Banatul s-au unit cu Țara Mamă România.

În gândirea autorului acestui articol, toate sunt MARI UNIRI, deoarece nu contează mărimea teritoriului și numărul de locuitori, ci faptul că unirile s-au făcut prin voința locuitorilor. De aceea, zilele in care s-au votat unirile au aceiași importanță istorică.

Realizarea unirii tuturor spațiilor românești prin voința tuturor românilor s-a datorat unui proces istoric, începând cu conștiința de limbă și de neam aflată latent în populație și constatată în procesul de transhumanță și care s-a reflectat mai târziu în operele cronicarilor și învățaților noștri. Primul act politic a fost, pentru o foarte scurtă perioadă, unirea celor trei Țări Române sub Mihai Vodă Viteazul la 1600, care reflecta unitatea românilor și refacerea vechii Dacii.

Al doilea act politic a fost Unirea Principatelor de la 1859 sub un singur principe domnitor și apoi dezvoltarea Unirii prin realizarea la 1862 a unei singure reprezentanțe naționale și a unui singur guvern pentru ambele principate, precum și unificarea instituțiilor statale.

După venirea pe tronul țării a Principelui Carol I și depunerea jurământului că va „domni ca bun român” la 10 Mai 1866, primul act care va consacra Principatul României ca stat modern este Constituția, aprobată de Suveran la 1 iulie 1866, una dintre cele mai progresiste din Europa, după modelul belgian.

La 10 Mai 1877 a fost declarată Independența de Stat, apoi cucerirea Independenței pe câmpul de luptă și recunoașterea ei la Congresul de la Berlin din 1878 precum și dobândirea de către România a Dobrogei și Insulei Șerpilor cu pierderea Sudului Basarabiei.

La 14/26 martie 1881 a fost votată în Parlament legea privind înălțarea României la rangul de Regat, iar Principele Carol I depune jurământul de Rege constituțional la 10 Mai, același an.

În anul 1913, ca urmare a celui de Al Doilea Război Balcanic, Regatul României dobândește Sudul Dobrogei (Cadrilaterul) pe care îl ridică din punct de vedere social.

După aproape douăzeci de ani de la căsătoria Regelui Carol I cu Regina Elisabeta, singurul vlăstar al acestei căsătorii, Domnița Marioara a trecut la cele veșnice la vârsta de patru ani.

Pentru statornicirea Dinastiei, Regele Carol I s-a hotărât ca Moștenitor al Tronului să fie rânduit Alteța Sa Regală Principele Ferdinand, al doilea fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele Regelui Carol I.

Principele Ferdinand s-a născut la 11/24 august 1865 și avea vârsta de 15 ani când a fost numit Moștenitor al Tronului la 9/21 noiembrie 1880. În țară bucuria a fost mare, prin acest act se întărea Dinastia și se asigura viitorul neamului românesc.

Principele Ferdinand primește primele învățături în familie prin profesorul Grubels apoi urmează Gimnaziul din Dusseldorf cu o reușită deplină, însușindu-și cunoștințe pentru întreaga viață, inclusiv cunoașterea limbilor clasice, latina și elina. Acest lucru se datorează firii sale studioase, cât și grijii deosebite a mamei sale Infanta Antonia de Braganza, sora Regelui Portugaliei, de o bunătate excepțională și de o înaltă concepție asupra rostului vieții și îndatoririlor. De asemenea, ASR Principesa Antonia avea gust și talent deosebit pentru picturi, broderii și în general pentru toate operele de artă.

Principele Ferdinand urmează ca elev Școala Militară din Kassel pe care o absolvă în anul 1885 cu gradul de sublocotenent, apoi este numit ofițer în cadrul Regimentului 1 Gardă de la Curtea Regală a Prusiei, după care studiază la universitățile din Tubingen și Leipzig (1889) unde a audiat pe eminenții profesori de atunci, în diferite domenii, ca filosoful Wundt, istoricul cruciadelor Maurenbecher, de economie politică Schonberg, de drept administrativ von Martitz, de drept penal Wach, de drept canonic Friedberg și de statistică Romelni. Din acel timp avem o descriere a tânărului principe : „însușirea caracteristică era o extremă modestie, amestecată cu o timiditate aproape chinuitoare”. Iubind din fire retragerea, era foarte puțin comunicativ. Îi plăcea singurătatea, natura, arta și studiul. Avea un respect deosebit pentru legi și forme. Disciplina a fost pentru el principala linie a educației sale și un simț al datoriei deosebit. Învață limba română și istoria românilor cu profesorul de prestigiu de limbile română și latină Vasile D. Păun (1850-1908, poet, traducător, teoretician și critic literar, licențiat al Facultății de Litere și Filosofie din București și cu specializare in Germania) începând cu anul 1883.

Când a primit alegerea ca Principe Moștenitor a promis :

„toate actele mele vor fi însuflețite de cea mai adâncă iubire față de Țară, pe care mă voi sili să o servesc cu toate puterile mele, luând pilda marilor săi Domni din trecut, inspirându-mă din frumoasele amintiri ce au lăsat”.

În aprilie 1889 se stabilește definitiv în țară, fiind primit pretutindeni cu entiziasm și bucurie. Este ales membru de onoare al Academiei Române și în Senatul României. La 16 martie 1890 rostește o aleasă cuvântare de recepție de o frumusețe rară, strălucitoare în fața membrilor Academiei Române, în care prea-mărește cultura și literatura română.

La 29 decembrie 1892/11 ianuarie 1893 se căsătorește cu Principesa Maria  Alexandra Victoria de Marea Britanie și Irlanda de Nord, fiica lui Alfred, Duce de Edinburg, (acesta fiu al Reginei Victoria a Marii Britanii și Irlandei de Nord) și al Ducesei Maria, fiica lui Alexandru al II-lea, împărat al Rusiei. În prealabil a avut loc logodna în luna mai 1892 serbată ca și nunta, la Castelul Sigmaringen în prezența părinților și Împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea. Oficierea căsătoriei s-a făcut în rit catolic, familia de Hohenzollern-Signaringen fiind catolică, iar Principele Ferdinand fiind un catolic practicant.

Principesa Maria se va dovedi o regină de mare prestigiu care avea să contribuie foarte mult la înălțarea poporului român și la unirea lui politică.

Din această căsătorie s-au născut trei fii și trei fiice: Carol n. 1893, Elisabeta n. 1894, Marioara n. 1899,  Nicolae n. 1903, Ileana n. 1908 și Mircea n. 1912, d. 1916. Având în vedere că Principele Ferdinand și-a botezat copii în rit ortodox, a suferit prima traumă, fiind excomunicat de Papă (Leon al XIII-lea). A doua traumă a fost aceea a trecerii la Domnul a micului Principe Mircea în toamna anului 1916, din cauza febrei tifoide, când Familia Regală se pregătea să meargă în refugiu la Iași.

Principele Ferdinand a trecut la rând, sub aspra disciplină a Regelui Carol I, prin toate ierarhiile militare, până la gradul de general de corp de armată și inspector de armată. A străbătut țara de-a lungul și de-a latul pentru a-i cunoaște bogățiile naturale și mai ales poporul. A studiat necontenit trecutul și prezentul, cu toate problemele complicate, pregătindu-se temeinic pentru marele rol ce avea să-l joace in țară ca rege. Nu i-a rămas necunoscută nicio ramură de  conducere din viața de stat. „Ostaș viteaz, dorea o armată cu dotare și pregătire modernă” pentru a ajuta neamul spre realizarea scopului politic. În 1913, cu ocazia Campaniei din Bulgaria, conduce armata română în calitate de comandant suprem.

Principesa Maria, înzestrată cu talente multiple, cu o îndrăzneală și energie aproape necunoscute la capetele încoronate, miloasă și gata de ajutor imediat, cu riscul sănătății, ba chiar al vieții sale viteze a intervenit ori de câte ori a fost nevoie. Astfel, în 1913, a vizitat lagărele de holerici și în 1916 – 1917 a organizat serviciul sanitar și a mers în spitalele pline de soldați contaminați de tifos exantematic, fără sa-i pese de viața ei, considerând acest lucru o datorie de regină. De la venirea ei în România a fost legată cu toată ființa sa de țară și de viitorul tuturor românilor. La Vălenii de Munte, în 1923 declara : „Am venit în țară foarte tânără și am devenit una cu voi. Am dorit de la început viziunea României Mari, am purtat-o în inima mea și am luptat pentru împlinirea ei”. Altă dată, la începutul războiului mondial, în 1914, când se vorbea de abdicarea Regelui Carol I și plecarea familiei regale întregi din țară, dacă nu va merge alături de germani, Principesa Maria a declarat hotărât : „ Cum ! Să părăsesc acest popor care începuse să se încreadă în mine și să privească spre mine ca la nădejdea viitoare; să părăsesc munca mea, viitorul meu, dreptul meu de a mă odihni pe veci în pământul românesc ? Nu, nu ! Așa ceva nu se va putea întâmpla niciodată…! Chiar dacă alții s-ar hotărî să plece, eu m-aș fi înfipt cu copii mei în pământul acesta și, ca să ne despartă de el, ar fi trebuit să smulgă și inima din noi !”

Regina Maria a fost cu trup și suflet pentru intrarea României ăn război alături de Antantă, fiindcă credea că numai așa vor ajunge românii să înfăptuiască idealul național.

În anul 1914, Principele Ferdinand înființează un orfelinat de fete la Iași care purta numele Regelui Carol I, cu nu milion de lei și dă 200 mii lei pentru invalizii armatei, iar în anul 1916, pentru populația săracă a orașelor țării dă 1.250.000 lei.

Regele Carol I își dă obștescul sfârșit la 27 septembrie/10 octombrie 1914. A doua zi, urmeaza la tron, ca rege, Principele Ferdinand.

În dimineața zilei de 14 august, stil vechi, valabil atunci, s-a ținut în sala de mese a Palatului Cotroceni istoricul Consiliu de Coroană convocat de Regele Ferdinand, cu scopul de a cere oamenilor politici fruntași ai țării aprobarea pentru intrarea în Războiul pentru Întregirea României și sprijinul lor. Au luat parte miniștrii Ion I.C. Brătianu, Em. Costinescu, Em. Porumbaru, Al. Constantinescu, V.G. Morțun, Al. Radovici, I.G. Duca, C. Angelescu, Victor Antonescu, președintele Camerei Deputaților Mihail Pherekyde, vicepreședintele Senatului C.F. Robescu, foștii prim-miniștri Th. Rosetti, Petru P. Carp, Titu Maiorescu, șefii de partide N. Filipescu, Take Ionescu, Al. Marghiloman, și foștii președinți de Cameră, C. Ollănescu și C. Cantacuzino-Pașcanu. A prezidat Regele Ferdinand. Oamenii politici filogermani, în special Petre P. Carp și Al. Marghiloman au fost împotriva războiului contra Austro-Ungariei și Germaniei. Majoritari în Consiliu au fost cei pentru realizarea idealurilor naționale cerând lupta alături de Franța, Anglia, Italia și Rusia. Cel mai vehement a fost Petre P. Carp care a reproșat, între altele, Regelui că Dinastia e germană și că trebuie să-și vadă de interesele Dinastiei.        Replica Regelui Ferdinand a fost și a rămas memorabilă :

„Ați greșit, domnule Carp, când ați vorbit de interesele Dinastiei. Nu cunosc decât interesele Țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă după matură chibzuință eu am ajuns la convingerea adâncă și nestrămutată că el corespunde cu adevăratele aspirații ale neamului, a cărui răspundere o port în ceasul de față. Dinastia va urma soarta Țării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece mai presus de toate, să știți domnule Carp, că Dinastia mea este română ! Rău ați făcut când ați numit-o străină, germană. Nu, este românească ! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, Regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la Gurile Dunării, ci o Dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o ”

A doua zi, 15 august, stil vechi, de Sărbătoarea Înălțării la Cer a Maicii Domnului, sub protecția Preasfintei Fecioare Maria, oștenii României rupeau granița nedreaptă dintre frați.

Regele Ferdinand, deși născut german și ofițer german, a tras sabia contra țării sale de origine, încheind mesajul către Armata Română :  „Cu Dumnezeu înainte !”

Ca urmare, Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei și șeful Casei de Hohenzollern, l-a exclus pe Regele Ferdinand din dinastie, de atunci dinastia va fi DE ROMÂNIA.

Înainte de intrarea în război, diplomația română s-a asigurat prin tratate că la sfârșitul războiului România va căpăta teritoriile românești detrunchiate de țară.

În toamna anului 1916, România se afla într-o situație critică, cu toată vitejia ostașilor săi. Țara a suferit intervențiile militare concertate germane, austro-ungare, bulgare și turce, pierzând capitala București, iar autoritățile și armata română s-au refugiat în Moldova, aici constituindu-se un teritoriu reprezentând statul român și organizată o rezistență până la sacrificiul suprem.

Iașii au devenit capitala țării până în noiembrie 1918. Aici s-au aflat reședința și cartierul general al Regelui Ferdinand la Palatul Cuza-Vodă (azi Muzeul Unirii), reședința Reginei Maria și a copiilor la Palatul Cantacuzino (azi Palatul Copiilor). Trebuie menționat faptul că Regina Maria și copii au stat două săptămâni cazați în tren, în gara Grajduri, pe ruta Vaslui – Iași. La Iași și-au desfășurat activitățile Guvernul României, Senatul în Aula Universității (aula aparține acum Universității Tehnice „Gh. Asachi”), Ministerul de Război la Universitate, Camera Deputaților la Teatrul Național. În diferite clădiri au funcționat Banca Națională, Curtea de Casație și Justiție și alte autorități.

Primar al Iașilor a fost un excelent organizator și administrator, Gheorghe G. Mârzescu, cunoscut mai târziu, ca parlamentar, și pentru legea anticomunistă de interzicere a Partidului Comunst din România (decembrie 1924), lege care, de altfel, îi poartă numele.

Încet, dar sigur, s-a pus ordine în ce privește sistemul sanitar, organizarea vieții cotidiene a civililor, organizarea armatei, dotarea și instruirea ei cu ajutorul Misiunii Militare Franceze, în frunte cu generalul Henri Mathias Berthelot.

În Parlamentul refugiat la Iași au fost votate cele două legi reformatoare, promise de Regele Ferdinand, Legea electorală și Legea agrară.

Războiul de neagră suferință, de retragere a armatei române până la Siret și de ocupare germană mai bine de o jumătate din țară, n-a putut frânge sau micșora credința Regelui Ferdinand în biruința finală, în care el a crezut fanatic. În ajunul celor mai grozave atacuri pe front, înaintea ofensivei biruitoare de la Mărăști (iulie 1917) și defensivei strivitoare a dușmanilor de la Mărășești (august 1917) și pe tot timpul luptelor mari, viteazul Rege a străbătut trupele încurajând soldații.

Silit de trădarea rusească să încheie armistițiu cu germanii și apoi să înceapă tratative de pace, Regele Ferdinand nu si-a pierdut speranța că biruința finală va fi a noastră. Astfel, el nu a ratificat niciodată Pacea din 1918 cu Germania.

Regele Ferdinand a avut marea bucurie că, după prăbușirea Imperiului Rus, la 27 martie 1918, Basarabia „se unea pentru totdeauna cu Mama Sa România” în urma votului Sfatului acestei Țări. La fel se petrece și cu Bucovina, la Cernăuți, la 15/28 noiembrie 1918 și la Alba-Iulia la 1 decembrie 1918, când aceste teritorii, potrivit dorinței locuitorilor lor „se unesc pe veci cu România Mamă”.

Viteaza armată română, mobilizată din nou, pătrunde în Bucovina și Ardeal, apărând totodată și hotarul Nistrului.

După doi ani de pribegie grea, Regele Ferdinand împreună cu întreaga Familie Regală și autoritățile se întorc de la Iași și intră în triumf în București la 18 nov./1 dec. 1918.

Regele Ferdinand a avut rara bucurie de a intra personal în capitala Ungariei, Budapesta, cucerită de către armata română, fiind singurul dintre aliații care a stat biruitor într-o capitală dușmană, supusă cu forța sa militară (august – octombrie 1919).

Regele Ferdinand și Regina Maria, după înfăptuirea României Mari, au căutat să cunoască personal noile provincii. Astfel, Suveranii străbat tot Ardealul (mai 1919), Bucovina și Basarabia (mai 1920), și Banatul (noiembrie 1923), revenind în fiecare cu ocazia diferitelor serbări. Participau foarte des la comemorarea bărbaților de seamă ai neamului astfel, la Putna lui Stefan cel Mare (mai 1920), la Rășinari, unde este înmormântat Mitropolitul Andrei Șaguna (iulie 1923), la Țebea la mormântul lui Avram Iancu (august 1924).  Participau des la ședințele Academiei Române. Au participat la inaugurarea Universităților din Cluj și Cernăuți (1 februarie și 28 octombrie 1920), precum și a Politehnicii din Timișoara.

Regina Maria a participat la toate durerile poporului român cauzate de război, cu prezența ei pretutindeni, mărind și dând tuturor siguranța biruinței finale. A desfășurat în țară și străinătate o activitate extraordinară pentru realizarea României Mari. Avea o vastă cultură, suflet de poet, cu dar minunat de a povesti și de a convinge. A fost o călătoare pasionată care a străbătut toate țările mari ale Europei și America de Nord. A cunoscut în amănunt România pe care a străbătut-o în lung și în lat și pe care a descris-o în cartea sa admirabilă „Țara mea”, plină de poezie și farmec cuceritor. Regina Maria spune :

„Eu scriu pentru a atrage atenția lumii asupra țării mele pe care o iubesc din toată inima și căreia îi consacru cele din urmă gânduri, căci fericirea și nefericirea acestei țări fac fericirea și nefericirea propriei mele vieți”.

La 15 octombrie 1922, Regele Ferdinand și Regina Maria se încoronează la Alba-Iulia, capitala de suflet a țării, ca Suverani ai tuturor românilor.

La 10 mai 1927 s-a încheiat Concordatul dintre Regatul României și Sfântul Scaun, semnat de Vasile Goldiș, ministru al Cultelor în guvernul Averescu și cardinalul Pietro Gasparri, secretar de stat.

Pe ultimele clipe ale vieții, Regele Ferdinand primește din partea Vaticanului reprimirea în Biserica Catolică de rit Latin, astfel încât trece la Domnul împăcat sufletește, cu sentimentul datoriei împlinite, la 20 iulie 1927, fiind înconjurat de familie. La un moment dat a părut să-și revină. A spus : „Am obosit…”. Au fost ultimele lui cuvinte.

Abnegația Regelui a făcut ca țara să nu se prăbușească. Jertfa soldatului român a fost efectul atitudinii sale ferme, a exemplului dat de Rege. Ferdinand s-a făcut iubit de soldat, de țăranul român și de toți românii. Funeraliile au fost impresionante. Marele Rege Ferdinand I cel Loial a fost înmormântat la Biserica Episcopală din Curtea de Argeș, lângă înaintașul său Carol I.

Marea Regină Maria a trecut la cele veșnice la 18 iulie 1938, venerată de o țară întreagă și înmormântată cu funeralii naționale la Curtea de Argeș, alături de Regele Ferdinand I cel Loial.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.Regina Maria „Povestea vieții mele”, trei volume, Editura RAO, București 2013.

2.Ștefan Meteș „Regele Ferdinand al României”, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1925, lucrare premiată de Academia Română.

3.Ion Popescu-Băjenaru „Povestea neamului românesc”, ediția a II-a, Editura „Cartea Românească S.A.”, București, 1925, lucrare premiată de Academia Română.

4.Lucian Predescu „Enciclopedia României”, Editura „Cugetarea”, București, 1940.