Balcicul dintr-un gând de toamnă

Balcicul dintr-un gând de toamnă

Cornel Jurju


De câteva zile toamna îmi pare mai toamnă decât oricând. Din cerul pufos şi cenuşiu, ploaia se revarsă fără răgaz. Atât de fascinant schimbate la faţă, ultimele frunze mai înfruntă resemnate neiertătoarea chemare a ploii, a toamnei…

Norii, ploaia, toamna, mă încuie-n casă şi-n mine însumi. Bâjbâi după o urmă de scăpare, iar cu un strop de noroc o şi găsesc. Rătăcit prin labirintul gândurilor mă străfulgeră o “clipă” de lumină din vara care tocmai s-a mistuit. Ea mă “teleportează” către îndepărtatul Balcic, acolo unde, pentru nici o zi, m-am aflat împreună cu un bun prieten. Câteva ore inundate de soare, înfiorate de orizontul nesfârşit al mării, mai ales răscolite de întâlnirea cu “holograma” Reginei Maria.

În Balcicul Reginei, lumea de astăzi, atât de strivită de patima grandorii materialiste, nu poate vedea altceva decât ba o “vilă”, ba un “castel”, ba chiar un “palat”. Mai simplu, mai autentic, mai sentimental, Regina îl numea “Cuibul Liniştit”. Fiind acolo printre căsuţele şi terasele fostei proprietăţi regale, n-am trăit deloc senzaţia că m-aş afla lângă zidurile impunătoare, copleşitoare ale unui castel. Prin dimensiunile lor aproape miniaturale, chiar prin impresia de austeritate pe care o emană, ctitoriile Reginei Maria sunt foarte departe de trăsăturile pe care imaginarul comun  este dispus să le atribuie unui palat.

Si totuşi, din amintirile/impresiile unei zile de august, bântuite de angoasele toamnei, Balcicul mi se recompune. Se transfigurează într-un castel, parcă ireal, unul al sufletului Reginei Maria. Însuşi visul Balcicul s-a născut sub impulsul magic al unei nostalgii. În jurnalul său, Regina mărturiseşte că la Balcic a descoperit un loc pe care îl căutase îndelung. De acolo, dorea, poate, să încerce o reîntoarcere fantastică spre cei câţiva ani paradisiaci ai copilăriei pe care, alături de familie, îi petrecuse în Malta, o insulă a propriei vieţi inundată de soare şi fericire. La nouă decenii de la pasionala ctitorie, edificiul, înstrăinat în Bulgaria de vitregiile istoriei, încă mai imortalizează cu acuitate sensibilitatea maternă a Reginei Maria. Minunatele terase ale Balcicului, o parte a insolitelor clădiri, s-au dorit a fi o transpunere a sentimentelor mamei pentru copiii săi: Ileana, Nicolae sau Mircea (copilul pierdut de Regină imediat după intrarea României în Primul Război Mondial). De reţinut că domeniul de la Balcic, cu toate dezamăgirile şi durerile pe care i le pricinuise, îi era transmis, sub formă de moştenire testamentară, primului său copil, Carol. Să fi fost acesta un ultim strigăt al mamei disperate înspre “fiul risipitor” prin care acesta era chemat la căinţă şi îndreptare? Cu deosebire, Balcicul exprimă o parte însemnată a viziunii despre frumos a Reginei Maria. “Piesa” centrală este marea, care a exercitat o perpetuă fascinaţie asupra sufletului Reginei, fapt normal pentru această aleasă Fiică a Coroanei Britanice. Florile (trandafiri, crini, lalele etc) erau preamărite în splendidele grădini ale domeniului. Arhitectura caută frumosul, elocvenţa în simplitate şi decenţă. Extraordinara deschidere culturală a Reginei Maria este ilustrată prin valorificarea estetică a celor mai diverse simboluri arhitecturale: minaretul care “ornamentează” construcţia principală (casa Reginei) sau Stella Maris, bisericuţa domeniului, clădită în stil creştin-ortodox.

Micul “regat” al Reginei Maria de la Balcic nu este trufaş, nu este dominator. Plecat pe învolburatul “ocean” al timpului din seducătorul suflet al Reginei, Balcicul te cucereşte prin feminitate, rafinament estetic, sensibilitate, emoţie, pasiune pentru frumos. Neîndoielnic, odată atins de farmecul lui, “castelul sufletului” te obligă să-l povesteşti, să-l visezi, să-ţi doreşti să-l revezi, chiar şi într-un gând de toamnă aproape târzie. Un gând, o reverie eliberatoare de sub tortura toamnei, a ploii, a frunzelor moarte şi putrede din lumea noastră atât de progresistă, obraznică, apăsătoare…

Mihai I al României – un destin al exemplarităţii patriotice

Mihai I al României – un destin al exemplarităţii patriotice

Cornel Jurju


Viitorul Rege Mihai se năştea la Sinaia în 25 octombrie 1921. A fost copilul unic al Regelui Carol al II-lea şi al Reginei Elena. Venirea în lume a unui Principe Moştenitor, a fost un moment de mare bucurie atât la Curtea Regală a României, dar şi în rândul publicului: „Dar, când (…) l-am auzit ţipând şi am văzut că e băiat, am simţit cum mi se umplu ochii de lacrimi … Sentimentul că sunt bunică s-a trezit imediat în mine … Consider că e o frumuseţe de copil şi sunt sfâşiată între mila mea pentru Sitta [mama lui Mihai, Regina Elena] şi încântarea mea faţă de mica fiinţă. … l-am numit Mihai, ca să aibă un nume românesc cu adevărat popular. (…) Naşterea unui fiu, mai ales când este principe moştenitor, nu poate fi decât o mare şi sfântă bucurie. Poporul a fost fericit aflând că i s-a dat numele de Mihai”. (Regina Maria)

Debutul copilului Mihai în viaţa publică a ţării s-a întâmplat foarte timpuriu. În 20 iulie 1927 murea Regele Ferdinand. Cu un an şi jumătate mai devreme, Principele Carol renunţa, temporar, la calitatea de Principe Moştenitor. Ca urmare, în vara anului 1927, Mihai era proclamat Rege minor al României. Regele copil s-a aflat pe tronul ţării până în 6 iunie 1930. În acea zi, tatăl său, care revenise asupra deciziei din 1925, a fost proclamat Rege de către Parlament, sub numele de Carol al II-lea.

A doua domnie a lui Mihai, a debutat tot la o vârstă fragedă. Nu împlinise 19 ani cînd, în septembrie 1940, devenea pentru a doua oară Rege al României. Peste numai câţiva ani, punându-şi în joc viaţa, tânărul Rege Mihai realiza, în condiţii deosebit de vitrege, ieşirea ţării din coaliţia militară şi politică nazistă. Acţiunea curajoasă a Majestăţii Sale a ajutat României pentru a recupera teritoriile pierdute ale Transilvania prin Dictatul de la Viena (30 august 1940).

Cu toată legitimitatea constituţională şi istorică de care beneficia, cu toată popularitatea de care se bucura în rândul românilor, prin lovitura de stat din 30 decembrie 1947, puterea comunistă din România, sprijinită de Uniunea Sovietică, îl obliga pe Regele Mihai să abdice şi să părăsească ţara. Exilul Regelui a fost îndelungat, plin de lipsuri şi pericole, dar demn şi devotat aspiraţiilor spre libertate şi democraţie ale naţiunii române.

Din păcate, Golgota exilului regal a continuat ani buni şi după căderea formală a regimului comunist. Până în 1997, când i-a fost restituită cetăţenia română, nenumăratele încercări ale Regelui Mihai de a reveni acasă s-au lovit de perfidia, primitivismul şi agresivitatea multora dintre politicienii români. La toate acestea, răspunsul Regelui Mihai a constat în generozitate, înţelegere şi afecţiune necondiţionată pentru România şi poporul român: „Cu toate că am fost departe de voi de mai bine de 45 de ani, nu v-am uitat niciodată şi vă iubesc din toată inima.” (aprilie, 1992)

O nouă şi elocventă concretizare a “confidenţei” de mai sus, putea fi consemnată chiar cu începere din anul 1997. Regele Mihai, ca de altfel întreaga Casă a Majestăţii Sale, a sprijinit cu toate resursele intrarea ţării în NATO şi Uniunea Europeană. Regele avea convingerea că accederea în structurile euro-atlantice va aduce naţiunii române mult dorita libertate, stabilitate şi prosperitate.

Anul acesta, în 25 octombrie, Regele Mihai împlineşte 96 de ani. Poate că modul cel mai potrivit prin care am putea să-L omagiem pe Majestatea Sa ar fi să înţelegem sensul fundamental ale vieţii Sale: devotamentul complet, necondiţionat şi de lungă durată pentru poporul român.

Coliva orwelian-republicană

Coliva orwelian-republicană

Călin Roșu


De departe cea mai sugestivă poză surprinsă cu ocazia sărbătoririi “micului” centenar de la Mărășești a fost cea cu coliva ținută de doi grobieni , vreo trei popi și un mut-președinte. Văzând poza am realizat automat dimensiunea orwelliană a momentului, iar pasaje din 1984 incepeau să-mi apară în minte simțindu-mă din nou ( a câta oară oare) in pielea sărmanului Winston Smith.

Am ascultat succint, cu mintea tulbure inca de dimineată, discursurile primilor oameni in stat, ambele susținute intr-un fel de newspeak de tip românesc. Atât premierul de sorginte Ingsoc ( sau romsoc in cazul nostru) cât si președintele Big Brother au dat citire astfel unor discursuri pur republicane scrise probabil de consilieri ce par a fi angajati in institutia care rescria cartile in Oceania orwelliană. Altfel cum să explicăm eliminarea într-un caz si marginalizarea in celălalt caz a personalităților regale Ferdinand si Maria din momentul celebrat.

Auditoriul format în majoritate din asistați sociali de prin comunele județului Vrancea ( omologii Proles orwellieni) venit să își susțină liderul local Romsoc și implicit ayatolahul suprem de Teleorman ascultă cuminte doublespeak-ul republican in timp ce vinovații de thoughtcrime regal si/sau unionist au fost ținuți la garduri de jandarmerie.

Cu mizeria voastră de ceremonie ne-ați jignit a nu știu câta oară. Nici nu mă gândesc ce va fi la marele centenar de anul viitor. Oare ce suprize ne mai pregatiți gândacilor securisti ce sunteți? Cu toate astea să știți că finalul poveștii noastre nu va fi ca cel din romanul amintit. Nu veți putea rescrie istoria. Pentru noi, două lucruri ramân sfinte: Basarabia E ROMÂNIA! Trăiasca ROMÂNIA Regala

Răscoala de la Tatarbunar. Intervenție militară bolșevică a Uniunii Sovietice contra României.

Răscoala de la Tatarbunar. Intervenție militară bolșevică a Uniunii Sovietice contra României.

Prof.univ.dr.ing. Alexandru-Grigore PISOSCHI


  1. CUVINTE PENTRU ÎNCEPUT

     De la început trebuie să menționăm faptul că mișcările sociale de după Marele Act de la 1 Decembrie 1918 se datorează revanșismului ungar contra rezoluției Marii Adunări Naționale de la Alba-Iulia și apoi a factorilor perturbatori bolșevici de sorginte rusă și apoi rusă și ungară.

Intervenția fățișă bolșevică a început la Iași când autoritățile statale române erau acolo, prin dorința de asasinare a Regelui Ferdinand și transformarea României în republică bolșevică.

La 13/26 decembrie 1918, sub instigare bolșevică, are loc la București, manifestația muncitorilor tipografi, la care au aderat și alți muncitori, instigatorii fiind de origine alogenă. Această manifestație are loc la două săptămâni după revenirea în Capitală a autorităților statale din refugiul de la Iași, din timpul războiului și la trei săptămâni după ce trupele de ocupație germane au părăsit Bucureștii, după primirea ultimatumului de la autoritățile militare romăne.

În 1919, când țara se afla în război, au loc o serie de greve în Valea Jiului (Lupeni, Petrila, Petroșani) cu care unele Federații Sindicale (v. Meridiane) se laudă, după 1989, cu aceste mișcări de protest, „specialiștii” sindicatelor fiind rămași cu cunoștințele de istorie învățate pe vremea lui Stalin.

În martie 1919, la inspirația lui Lenin, Internaționala a II-a Socialistă se transformă în Internationala a III-a Comunistă (Komintern), care va impulsiona intervențiile bolșevice, unele armate, contra României.

Tot în 1919 au loc răscoalele de la Hotin și Tighina iar după terminarea războiului, are loc, în 1920 când țara se refăcea cu greu, greva generală din România, tot de instigare bolșevică.

Partidul Comunist din România, ca secție a Komintern-ului, cu sediul la Moscova, urmărea dezmembrarea teritorială a României. Pentru aceasta, se căuta să se aplice planul bulgarului Vasili Kolarov (secretar general al Komintern-ului, 1922-1924) de împărțire a țării în cinci zone, Moldova, Dobrogea, Muntenia, Banatul și Ardealul. Se urmărea totodată dezmembrarea statelor balcanice pentru crearea în tot acest spațiu de republici sovietice.

În martie 1924 au început la Viena negocieri diplomatice româno-sovietice pentru detensionarea relațiilor bilaterale. Diplomatul sovietic Maxim Litvinov a prezentat guvernului român condus de I.C. Brătianu un plan de desfășurare a unui referendum în Basarabia, respins de delegația română la 2 aprilie. Ca ripostă în 6 aprilie 1924, la Moscova, adjunctul lui Litvinov a făcut următoarea declarație, conform ziarului Pravda :  „Până la desfășurarea unui referendum, vom  considera Basarabia ca parte integrantă a Ucrainei și a Uniunii Sovietice”.

          La 28 iulie 1924 Partidul Comunist din România a fost scos în afara legii.

          La 8 august 1924 Vasili Kolarov și alții au conceput un plan de declanșare a unei revoluții comuniste în România.

          Răscoala de la Tatarbunar (15-18 septembrie 1924) a fost o revoltă antiromânească, condusă de un comitet și agenți militari ai Komintern-ului, sprijiniți logistic și cu trupe din URSS, care au cerut unificarea cu RSS Ucraineană in cadrul Uniunii Sovietice.

 

  1. DESFĂȘURAREA „RĂSCOALEI”, RESPECTIV INTERVENTIA MILITARĂ SOVIETICĂ.

Localitatea Tatarbunar aflată în Sudul județului Cetatea Albă șî

împrejurimile erau zone cu populație românească minoritară ca și cea germană,care i-a sprijinit pe români. Răsculații au provenit din etniile ucraineană, rusă, bulgară și găgăuză.

În vara anului 1924 au avut loc primele acțiuni de pregătire a rebeliunii. La 2 iunie 1924, un grup de oameni înarmați a încercat să traverseze Nistrul în luntri și să debarce pe malul drept (românesc). Grănicerii români au somat grupul să se oprească, dar au fost întâmpinați cu focuri de armă. În apărarea intrușilor au intervenit grănicerii sovietici care au deschis focul asupra malului românesc. Conform rapoartelor grănicerilor, unele grupuri înarmate au reușit să treacă Nistrul fără să fie observate.

Autoritățile bolșevice au înființat comitete revoluționare în județele Cahul, Ismail și Ceatea Albă și au fost răspândite materiale propagandistice antiromânești, chemând populația pentru proclamarea unei republici sovietice a Basarabiei. Astfel, a fost format un comitet revoluționar din activiști bolșevici, anume: Andrei Klușnikov (Nenin) – comisar politic, Iustin Batiscev, Nikita Lisovoi, Ivan Bejan (Kolțov), Leonte Țurcan, Grigori Cernenko, și Andrei Stațenko.

La 12 septembrie 1924, un grup de 27 de persoane mascate a trecut Nistrul și a ocupat localitatea Nikolaevka din județul Ismail, au tăiat firele telefonice și telegrafice, apoi au intrat cu forța în primărie unde au ucis pe primar și pe soția acestuia și pe jandarm, în final, jefuind pe țărani de alimente.

La 15 septembrie 1924, în casa lui Chirilă Nazarenko din Tatarbunar a avut loc o adunare a comitetului revoluționar bolșevic, unde Nenin a întocmit planul atacului comunei Tatarbunar, chiar în acea seară și asupra altor localități pentru răscularea populației. În noaptea de 15/16 septembrie rebelii au pus stăpânire pe comună, fiind taiate firele telefonice și telegrafice și instalate santinele la intrările și ieșirile din comună. Un grup comandat de Grigori Cernenko a atacat postul de jandarmi și a omorât pe comandant și pe cei doi soldați. Nenin le-a comunicat autorităților din sat (primar, perceptor, notar, diriginte de poștă și funcționari) că este revoluție, iar Basarabia s-a proclamat „republică sovietică moldovenească”. Sătenii au fost convocați la sediul primăriei, unde Nenin le-a comunicat că în Basarabia s-a instalat puterea sovietică și că Armata Roșie a intrat în Basarabia pentru a alunga trupele române. Pentru a arăta că sprijină rebeliunea, în zilele de 15, 16 și 17 septembrie, artileria sovietică din Ovidopol, localitate de pe malul stâng al Nistrului, executa manevre militare de tragere. În acea seară, bande de agitatori bolșevici de câte 20 – 30 de persoane au preluat conducerea în satele Cișmele, Achmanghit, Nerișai, Mihăileni și Galilești din Sudul Basarabiei intimidând întreaga populație. Rebelii au creat autorități sovietice, iar persoanele răsculate s-au ridicat la un număr de circa 4000 – 6000, fiind de etnie ucraineană, rusă, bulgară, găgăuză ș.a. Rebeliunea nu a fost susținută de țăranii români (moldoveni) din Basarabia și nici de germanii basarabeni.  Comandantul român al postului de jandarmi din Achmanghit a reușit să fugă în satul Sărata, unde a strâns un grup de 40 de voluntari germani. În dimineața zilei de 16, voluntarii au deschis focul asupra rebelilor conduși de Ivan Bejan (Kolțov). Între timp, Nenin s-a dus la Cișmele unde avea ascunse arme și muniții la Andrei Stanțenko, unul din liderii revoltei. Rebelii de acolo se luptau cu trupele române care veneau din Vest. În dimineața zilei de 17, Nenin a decis să se retragă la Tatarbunar. Luptele au continuat în jurul comunei toată ziua, iar spre seară Nenin a dat ordin trupelor sale, care numărau aproape 200 de oameni, să se retragă la Sud, spre satul Nerișai, unde urmau săfie sprijiniți de Leonte Țurcanu, care dispunea de un stoc mare de arme ascunse. În zorii zilei de 18 septembrie, trupele române au luat cu asalt localitatea Tatarbunar (centrul răscoalei) supunând-o unui bombardament de artilerie. Nemaiputând rezista, Nenin a renunțat la luptă și a ordonat rebelilor retragerea spre Golilești, apoi să încerce să ajungă la Marea Neagră, într-un punct numit Volcioc. Pe drum, trupele rebelilor sunt atacate de o patrulă de frontieră, compusă din 20 de soldați, care s-au luptat cu insurgenții până li s-a terminat muniția după care au fost capturați și dezarmați. Ulterior rebelii au fost ajunși din urmă de un detașament mai mare al trupelor române, rebelii nereușind să reziste, au fost luați 120 de prizonieri. Nenin  a fost împușcat mortal,  în 19 septembrie, de un jandarm, în mlaștinile sărate de la malul mării iar Iustin Batiscev a fost capturat de armată.

La 19 septembrie, după trei zile de lupte, în care au murit sute de rebeli (potrivit unor surse peste 3000) și au fost arestați 489  (287 dintre aceștia fiind judecați) a fost stins principalul focar al intervenției militare bolșevice. Kliușnikov și alți lideri intervenționiști au fost uciși în timpul luptelor cu trupele române. După alte patru zile au fost stinse și celelalte focare ale rebeliunii. Armata Română a participat cu trupe din Corpul III și cu o unitate de marină.

 

  1. DESFĂȘURAREA PROCESULUI

În perioada 24 august – 2 decembrie 1925 s-a desfășurat la Chișinău procesul participanților la revolta armată de la Tatarbunar (supranumit „procesul celor 500”). Dosarul conținea 70.000 de pagini, iar verdictul 180. În cursul procesului au fost anchetate peste 500 de persoane, dintre care 287 au fost inculpate. Avocatul apărării a fost M. Costa-Foru. După finalizarea procesului, majoritatea celor arestați au fost achitați de instanță. Un număr de 85 de rebeli au fost condamnați la pedepse cu închisoarea, majoritatea între 6 luni și 6 ani, doi la 15 ani muncă silnică, iar Iustin Batiscev la muncă silnică pe viață. Dintre cei 85 de condamnați niciunul nu era român. Acest proces a demonstrat faptul că răscoala de la Tatarbunar a fost organizată de URSS.

Procesul a atras reacția vehementă a propagandei sovietice, precum și atenția opiniei publice internaționale. Personalități ale stiinței și culturii ca Romain Rolland, Maxim Gorki, Paul Langevin, Theodore Dreiser, Albert Einstein, Upton Sinclair, George Bernard Shaw, Louis Aragon, Thomas Mann ș.a. au luat apărarea inculpaților, considerăm noi, din lipsă de informare obiectivă, pentru a nu concluziona, din lipsă de discernământ !  În noiembrie 1925 a sosit la Chișinău o delegație vest-europeană (parcă seamănă cu zilele noastre !) condusă de Henri Barbusse (n. 1873 Asnieres-sur-Seine, Franța – m. 1935 Moscova, URSS !), scriitor francez cu convingeri comuniste care a asistat la proces, și care a scris în 1926 o lucrare referitoare la proces : „Călăii” !

Cu toate acestea, grupurile socialiste din România au condamnat rebeliunea, liderul Federației Socialiste Ilie Moscovici (participant și agitator la manifestația muncitorilor tipografi din 13 decembrie 1918) a scris în 1925 :

„La Tatarbunar au fost implicați agenți provocatori ai Internaționalei a III-a, care jucându-se cu viețile țăranilor basarabeni, au vrut să dovedească Europei că basarabenii sunt în favoarea inexistentei și ridiculei „Republici Moldovenești”. Niște țărani din câteva comune izolate nu au putut alunga jandarmii […] câțiva agenți provocatori asigurându-i că revoluția a început în Basarabia sau că armatele sovietice au pătruns sau sunt pe cale să intre”.

Această viziune a evenimentelor a fost împărtășită de cel puțin un observator extern, profesorul American Charles Upson Clark de la Columbia University, după care  „[…] rebeliunea de la Tatarbunar a fost în esență un exemplu, cel mai frapant, al unui raid comunist organizat din afară […] și nu o revoluție locală împotriva condițiilor intolerabile datorită asupririi românești, așa cum a fost prezentată de către presa socialistă din toate țările”.

Ca urmare a eșecului loviturii de stat din Basarabia, conducerea URSS a hotărât la 12 octombrie 1924 înființarea, pe malul stâng al Nistrului a unui stat artificial denumit Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească cu capitala la Balta. Noua republică făcea parte din RSS Ucraineană, avănd 210 km. lungime și 95 km. lățime.

O floare pentru Doina Cornea

O floare pentru Doina Cornea

Cornel Jurju


Trăim vremuri în care suntem mereu mai contaminaţi de nepăsare, de ignoranţă în legătură cu tot ce pare să fie exterioritate. Asta face ca, într-un fel de nesănătoasă decompensaţie, să fim tot mai accentuat interesaţi de noi înşine. Să fim năvăliţi de tiranice vanităţi din care se „hrănesc” obsesiile materialiste cele mai dezagreabile. Interioritatea, creativitatea, visarea ne sunt consumate, epuizate, schimonosite de aceleaşi exasperante fixaţii către cariere, conturi, maşini, vile, vacanţe. Deşertificarea sufletească a egoismului materialist, ne lasă prea puţin loc pentru semeni, spiritualitate sau memorie.

Mai mult decât orice, recursul la memorie indispune, oboseşte, provoacă adesea tâmpe rânjete de superioritate. Nu vrem să mai ştim că nu suntem şi nu putem fi altceva decât ceea ce am fost. Omitem să observăm că memoria contribuie la compoziţia irepetabilă a substanţei identitare individuale şi colective. Nesocotim faptul că în absenţa memoriei riscăm să ne descompunem, să ne pierdem sensul.

În mod evident, nici trecutul recent, sau poate cu atât mai mult acesta, nu-i scapă acestei distructive indiferenţe. Mă întreb, bunăoară, câţi dintre clujeni mai zăbovesc, cu gândul măcar, la pilda existenţială a Doinei Cornea? Câţi dintre noi mai putem spune câteva cuvinte despre Doina Cornea? Câţi dintre numeroşii tineri de astăzi ai Clujului, mai cunosc numele „Doina Cornea”?

Or, Doina Cornea chiar nu este „oricine”, nici pentru oraşul acesta, nici pentru istoria recentă a României. Doina Cornea este cel mai important opozant al comunismului din România anilor ’70 şi ’80. De subliniat: opozant şi nu disident! Ea nu s-a încurcat în subtilităţi de limbaj, metafore, aluzii, „comunismuri cu faţă umană”. Timp de opt ani, a supus „totalitarismul roşu” românesc, ca ideologie şi practică a puterii, unei complete negaţii. Într-un oraş adâncit, asemeni întregii ţări, în frică, laşitate, muţenie, poate complicitate, Doina Cornea a găsit curajul de a scrie şi vorbi liber/răspicat. Tipic oricărui regim totalitar, şi în cazul acesta preţul libertăţii asumate a devenit deosebit de costisitor: interminabile anchete, aresturi, bătăi, calomnii, injurii.

Nu aveau să întârzie nici aprecierile, chiar atitudinile de uimire pentru acest autentic episod de dârzenie pe care, în numele naţiunii române, Doina Cornea îl oferea lumii. Aproape absente acasă, printre români, gesturile de solidaritate şi admiraţie s-au multiplicat în ţările Europei Occidentale, dar şi în America. Nouă, poate, ne lipsea distanţa (ca spaţiu şi timp) pentru a reuşi să înţelegem dimensiunea reală a „cazului Doina Cornea”. În schimb, pentru temeritatea şi elocvenţa sa, izvorâte dintr-o profundă spiritualitate, Doina Cornea a devenit unul dintre românii cei mai cunoscuţi şi preţuiţi în străinătate. Valorizată într-o spaţialitate locală, aceeaşi Doina Cornea se înfăţişază ca românul clujean care a atins, probabil din toate timpurile, nivelul cel mai ridicat de recunoaştere şi notorietate internaţională.

Peste câteva zile (30 mai) Doina Cornea împlineşte 88 de ani. Poate, spre năuca surpriză a multora dintre noi, Doina Cornea este încă în Cluj. Bolnavă, ignorată, uitată, locuieşte în aceeaşi casă care, în deceniul nouă al secolului trecut, se transformase în cea mai importantă redută anticomunistă a României. Între anii 1982-1994, casa şi curtea Doinei Cornea ajunseseră un loc neîntrerupt asaltat de către dispozitivul de represiune comunist (apoi cel f.s.n.-ist) prin intermediul securiştilor, miliţienilor, informatorilor, a miilor de telefoane, scrisori saturate cu ameninţări şi jigniri.

Anul acesta, pe 30 mai, stafiile României brutale, hidoase, necioplite, ar putea fi alungate de pe strada Alba Iulia. Ar putea fi suficientă o floare… O floare propriu-zisă sau o floare a gândului pe care să i-o trimitem Doinei Cornea. Ar fi un indiciu că mai ştim privi în jur, că mai avem suficient discernământ pentru a ne alege corect modelele; că suntem capabili să preţuim normalitatea, curajul, demnitatea, autenticitatea; că, în definitiv, mai rămân speranţe pentru noi înşine.

Ar fi o floare pe care destinatarul, cu tot mai puţinele sale puteri, încă o va mai putea primi şi iubi.

La Mulţi Ani, Dragă Doamnă Doina Cornea!

Câteva precizări asupra Legii Casei Regale a României

Câteva precizări asupra Legii Casei Regale a României

Cornel Jurju


Hotărât lucru, dar zglobia vânzoleală publică de la noi este neîntrerupt bântuită de curiozităţile cele mai uimitoare. Bunăoară, comoditatea, superficialitatea (refuz a mă gândi la reaua intenţie) îi “ademenesc” pe unii în caragieleasca ipostază de a opina şi analiza “lucruri” pe care n-au binevoit a le supune unei prealabile, fie şi minime, cunoaşteri. Rezultă “dări cu părerea”, despre realităţi care, astfel, îşi însuşesc în doze variabile imaginarul, dar care, cu certitudine, generează dezbateri, percepţii, îngrijorări false.

Spre o asemenea situaţie îmi pare că evoluează şi discuţia despre Legea Casei Regale. De când a reapărut în atenţie, acum vreo săptămână, tema a şi fost introdusă în atât de rodatul “proces tehnologic” al mistificării, la capătul căruia conţinutul în sine riscă să devină irelevant. Prioritate au mizele politice, ideile preconcepute, orgoliile, frustrările, care, şi în cazul acesta, asfixiază fireasca aspiraţie către adevăr şi obiectivitate.

Omiţând defăimările, nelipsite în astfel de împrejurări, câteva dintre bizarele “concluzii” merită, totuşi, privite cu atenţie. Demersul îşi poate dovedi utilitatea fie şi pentru a observa distanţa dintre originea/conţinutul intenţiei legislative şi informaţiile, avertismentele “apocaliptice”, multe dintre acestea rostite de către fizionomii “atinse” de gravitate, preţiozitate, omniscienţă sau chiar de clamate “trăiri monarhiste”.

  1. Legea Casei Regale este prezentată ca rezultat al înţelegerilor suspecte dintre Familia Regală a României, ori unii membri ai acesteia, şi conducerea PSD, cu deosebire preşedintele acestui partid, Liviu Dragnea.

         În realitate, o primă iniţiativă legislativă în această speţă datează din cursul anului 2016 şi ea aparţine Guvernului Cioloş. Mai mult, de la începuturile sale, intenţia de legiferare a fost însoţită de ample şi favorabile consultări desfăşurate între Casa Regală şi reprezentanţi ai partidelor parlamentare (PSD, PNL, UDMR), ai Preşedinţiei şi Executivului României. Cel puţin până în acest moment, Legea privitoare la Casa Regală a României, are parte, conjunctură mai rară pentru ambianţa publică românească, de un suport aproape consensual la nivelul spectrului politic relevant şi al celor mai importante instituţii ale statului.

  1. În termeni de un populism accentuat, intenţia de legiferare este înfăţişată publicului sub forma unei nesocotite cheltuiri a “banului public”.

Conform proiectului de lege care urmează a fi depus în Parlamentul României, Casei Regale i-ar putea fi oferite trei categorii de beneficii cu caracter public-bugetar.

Familia Regală va domicilia în Palatul Elisabeta din Bucureşti, primind asupra imobilului, dreptul de folosinţă gratuită pentru o perioadă de 99 de ani. Reglementarea realizează o extensie a situaţiei curente, dar a cărei valabilitate este limitată la perioada vieţii Majestăţii Sale Regele Mihai. Mai trebuie subliniat faptul că Palatul Elisabeta, naţionalizat de către regimul comunist, a fost proprietatea certă a Principesei Elisabeta a României, mătuşa Regelui Mihai, dar pentru care Suveranul a decis să nu-şi exercite drepturile de moştenitor.

Pentru proiectele sale, Casa Regală a României va putea folosi, exclusiv în interesul societăţii, diferite parteneriate cu instituţii publice. Iarăşi am asista la consacrarea juridică a unei situaţii de facto, dar care, din cauza vidului de reglementare, îngreunează relaţionarea cu instituţiile statului.

Conform proiectului de lege, Casa Regală a României va putea beneficia şi de alocări financiare directe din bugetul statului. Şeful Casei Regale va primi o indemnizaţie lunară, similară celei care le este asigurată foştilor preşedinţi ai României. Reglementarea este cumva activă şi în acest moment, însă este restrânsă doar la persoana Majestăţii Sale Regele Mihai, în calitatea Sa de fost şef al statului român. Proiectele Casei Regale, acelea destinate binelui public, se vor finanţa din resurse proprii, dar şi din cele provenite de la bugetul de stat. Pentru facilitarea împlinirii atribuţiunilor şi proiectelor publice, nu şi private, ale Casei Regale va fi creat şi un serviciu administrativ finanţat tot din resurse bugetare. Dimensiunea acestuia ar urma să fie minimală, cuprinzând cel mult 20 de angajaţi.

Iarăşi este necesar a fi semnalat că alocările bugetare directe nu reprezintă deloc o noutate. De la fondare, în 1866, şi până la lovitura de stat comunistă din 30 decembrie 1947, Casa Regală a României s-a bucurat constant de stipendii bugetare. Fiind considerată o instituţie fundamentală pentru România modernă, Casei Regale, prin “lista civilă”, îi era atribuit un buget anual, completat prin veniturile generate de către Domeniile Coroanei, constituite din proprietăţi aparţinătoare statului. Din acest punct de vedere, actualul proiect de lege pare să încerce o revenire, în dimensiuni mult restrânse, la perioada în care Casa Regală se găsea în atribuţiuni constituţionale.

Sarcinile publice, aşa cum sunt ele inventariate şi definite în textul posibilei legi, vizează domenii de activitate importante, dar care s-au aflat în atenţia Familiei Regale şi în ultimul sfert de secol, imediat după repatrierea din 1990: promovarea tradiţiilor şi identităţii româneşti; a produselor şi serviciilor companiilor autohtone; acţiuni caritabile şi educaţionale; angajamente internaţionale în scopul sprijinirii intereselor României şi ale românilor etc.

Punând la dispoziţia Casei Regale a României aceste câteva înlesniri şi resurse, iniţiatorul legii ia în socoteală o dublă motivaţie. Doreşte să recunoască rolul fundamental pe care, de 150 de ani, Casa Regală îl împlineşte, contribuind major la crearea şi dezvoltarea României moderne, dar şi la păstrarea/afirmarea tradiţiilor şi identităţii româneşti. Apreciind importanţa istorică şi prezentă a instituţiei regale, statul este, în sfârşit, dispus să-şi aducă propria contribuţie la sporirea posibilităţilor acesteia de a lucra în avantajul general al societăţii româneşti.

  1. Iniţiativa legislativă mai este asimilată unei tentative ostile a statului republican de “capturare” a Casei Regale a României, prin coborârea sa la condiţia unei oarecare “agenţii guvernamentale”. Totodată, Principesa Moştenitoare Margareta, Custodele Coroanei României, este “bănuită” că, acceptând proiectul de lege, ar renunţa deliberat la obiectivul restaurării monarhiei.

Din acest punct de vedere, chiar din întâiul său articol, legea aduce lămuriri semnificative, definind Casa Regală a României ca o instituţie de “utilitate publică, autonomă”. Mai mult, prin nici una dintre prevederile sale, proiectul de lege nu oferă autorităţilor statului vreo posibilitate de a interveni în conducerea, organizarea sau stabilirea activităţilor instituţiei regale. Drept urmare, Şeful Casei Regale a României va fi desemnat în mod independent din linia succesorală existentă şi în conformitate cu propriile norme statutare. La rându-i, Statutul, care reprezintă temeiul juridic al organizării şi funcţionării instituţiei, va putea fi aprobat şi modificat numai de către Şeful Casei Regale.

În sfârşit, prin nici o propoziţie sau cuvânt, textul proiectului de lege nu crează vreo îngrădire, explicită ori implicită, prin care, în prezent ori în viitor, Casa Regală a României să fie împiedicată a deveni una Domnitoare sau ca poporul român, atunci când va dori, să poată înlocui forma de guvernământ republicană cu aceea a monarhiei constituţionale parlamentare.

Lecturat cu atenţie, cu conştiinţa eliberată de alte condiţionări, Proiectul de Lege cu privire la Casa Regală a României, se desluşeşte ca o premisă legislativă care va funcţiona, de va fi să intre în vigoare, atât în avantajul rolului public al instituţiei regale cât şi al societăţii româneşti.

Iniţiativa legislativă, se înscrie în procesul mai amplu şi de durată, început în anii 90, de reconstrucţie a Casei Regale a României, pe care regimul comunist a încercat din toate puterile să o compromită, să o distrugă. Buna-credinţă şi eforturile proprii sunt esenţiale, dar nu şi suficiente, pentru ca instituţia regală să-şi poată recâştiga forţa şi prestigiul din trecut. Pentru aceasta este nevoie şi de implicarea societăţii, a statalităţii româneşti, conştiente de valoarea “patrimonială” de excepţie pe care o reprezintă tradiţia regală a României, dar şi de potenţialul pe care Casa Regală îl poate “investi” în prezentul şi viitorul naţiunii române. În fond, prin acest demers legislativ, statul român realizează, poate, pasul cel mai important în sensul anulării prejudiciilor pe care, în organizarea sa comunistă, acelaşi stat le-a adus Casei Regale a României, implicit poporului român.

Prin multe dintre articolele sale, Legea Casei Regale va consacra realităţi deja existente. De peste 25 de ani, membrii Familiei Regale sunt angajaţi în acţiuni de caritate, educaţionale, de reprezentare internaţională a ţării etc. Din 1997 şi până astăzi, conform unei recente informaţii cu caracter statistic prezentată de către Principesa Moştenitoare Margareta, Familia Regală a României a susţinut peste 10.000 de angajamente publice în interiorul ţării, dar şi 315 vizite oficiale în străinătate, servind interesele externe ale României. Ori, legea în discuţie nu va face altceva decât să recunoască acest câmp de activitate şi să-i ofere suport suplimentar de dezvoltare.

Dacă va fi adoptată de către Parlamentul României, Legea Casei Regale, va apropia instituţia regală de statutul anterior anului 1948. Casa Regală va deveni o instituţie oficială a României, care va exercita însemnate atribuţiuni sociale, dar şi de reprezentare internă şi internaţională. De aici, se poate anticipa că vizibilitatea, influenţa, prestigiul Casei Regale se vor afla într-un vizibil şi necesar proces de consolidare. Foarte probabil că, odată ce legea astăzi în dezbatere îşi va fi produs efectele juridice şi materiale, atât Casa Regală a României cât şi românii vor fi mult mai apropiaţi de posibilitatea revenirii, neîndoielnic avantajoasă, la forma de guvernământ a monarhiei constituţionale parlamentare.