1918 – Anul Marilor Uniri și Suverani României

1918 – Anul Marilor Uniri și Suverani României

Alexandru-Grigore Pisoschi


Anul 2018 se constituie ca mare sărbătoare pentru națiunea română împlinindu-se un centenar de când Basarabia, Bucovina și Transilvania cu Maramureșul, Crișana și Banatul s-au unit cu Țara Mamă România.

În gândirea autorului acestui articol, toate sunt MARI UNIRI, deoarece nu contează mărimea teritoriului și numărul de locuitori, ci faptul că unirile s-au făcut prin voința locuitorilor. De aceea, zilele in care s-au votat unirile au aceiași importanță istorică.

Realizarea unirii tuturor spațiilor românești prin voința tuturor românilor s-a datorat unui proces istoric, începând cu conștiința de limbă și de neam aflată latent în populație și constatată în procesul de transhumanță și care s-a reflectat mai târziu în operele cronicarilor și învățaților noștri. Primul act politic a fost, pentru o foarte scurtă perioadă, unirea celor trei Țări Române sub Mihai Vodă Viteazul la 1600, care reflecta unitatea românilor și refacerea vechii Dacii.

Al doilea act politic a fost Unirea Principatelor de la 1859 sub un singur principe domnitor și apoi dezvoltarea Unirii prin realizarea la 1862 a unei singure reprezentanțe naționale și a unui singur guvern pentru ambele principate, precum și unificarea instituțiilor statale.

După venirea pe tronul țării a Principelui Carol I și depunerea jurământului că va „domni ca bun român” la 10 Mai 1866, primul act care va consacra Principatul României ca stat modern este Constituția, aprobată de Suveran la 1 iulie 1866, una dintre cele mai progresiste din Europa, după modelul belgian.

La 10 Mai 1877 a fost declarată Independența de Stat, apoi cucerirea Independenței pe câmpul de luptă și recunoașterea ei la Congresul de la Berlin din 1878 precum și dobândirea de către România a Dobrogei și Insulei Șerpilor cu pierderea Sudului Basarabiei.

La 14/26 martie 1881 a fost votată în Parlament legea privind înălțarea României la rangul de Regat, iar Principele Carol I depune jurământul de Rege constituțional la 10 Mai, același an.

În anul 1913, ca urmare a celui de Al Doilea Război Balcanic, Regatul României dobândește Sudul Dobrogei (Cadrilaterul) pe care îl ridică din punct de vedere social.

După aproape douăzeci de ani de la căsătoria Regelui Carol I cu Regina Elisabeta, singurul vlăstar al acestei căsătorii, Domnița Marioara a trecut la cele veșnice la vârsta de patru ani.

Pentru statornicirea Dinastiei, Regele Carol I s-a hotărât ca Moștenitor al Tronului să fie rânduit Alteța Sa Regală Principele Ferdinand, al doilea fiu al Principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele Regelui Carol I.

Principele Ferdinand s-a născut la 11/24 august 1865 și avea vârsta de 15 ani când a fost numit Moștenitor al Tronului la 9/21 noiembrie 1880. În țară bucuria a fost mare, prin acest act se întărea Dinastia și se asigura viitorul neamului românesc.

Principele Ferdinand primește primele învățături în familie prin profesorul Grubels apoi urmează Gimnaziul din Dusseldorf cu o reușită deplină, însușindu-și cunoștințe pentru întreaga viață, inclusiv cunoașterea limbilor clasice, latina și elina. Acest lucru se datorează firii sale studioase, cât și grijii deosebite a mamei sale Infanta Antonia de Braganza, sora Regelui Portugaliei, de o bunătate excepțională și de o înaltă concepție asupra rostului vieții și îndatoririlor. De asemenea, ASR Principesa Antonia avea gust și talent deosebit pentru picturi, broderii și în general pentru toate operele de artă.

Principele Ferdinand urmează ca elev Școala Militară din Kassel pe care o absolvă în anul 1885 cu gradul de sublocotenent, apoi este numit ofițer în cadrul Regimentului 1 Gardă de la Curtea Regală a Prusiei, după care studiază la universitățile din Tubingen și Leipzig (1889) unde a audiat pe eminenții profesori de atunci, în diferite domenii, ca filosoful Wundt, istoricul cruciadelor Maurenbecher, de economie politică Schonberg, de drept administrativ von Martitz, de drept penal Wach, de drept canonic Friedberg și de statistică Romelni. Din acel timp avem o descriere a tânărului principe : „însușirea caracteristică era o extremă modestie, amestecată cu o timiditate aproape chinuitoare”. Iubind din fire retragerea, era foarte puțin comunicativ. Îi plăcea singurătatea, natura, arta și studiul. Avea un respect deosebit pentru legi și forme. Disciplina a fost pentru el principala linie a educației sale și un simț al datoriei deosebit. Învață limba română și istoria românilor cu profesorul de prestigiu de limbile română și latină Vasile D. Păun (1850-1908, poet, traducător, teoretician și critic literar, licențiat al Facultății de Litere și Filosofie din București și cu specializare in Germania) începând cu anul 1883.

Când a primit alegerea ca Principe Moștenitor a promis :

„toate actele mele vor fi însuflețite de cea mai adâncă iubire față de Țară, pe care mă voi sili să o servesc cu toate puterile mele, luând pilda marilor săi Domni din trecut, inspirându-mă din frumoasele amintiri ce au lăsat”.

În aprilie 1889 se stabilește definitiv în țară, fiind primit pretutindeni cu entiziasm și bucurie. Este ales membru de onoare al Academiei Române și în Senatul României. La 16 martie 1890 rostește o aleasă cuvântare de recepție de o frumusețe rară, strălucitoare în fața membrilor Academiei Române, în care prea-mărește cultura și literatura română.

La 29 decembrie 1892/11 ianuarie 1893 se căsătorește cu Principesa Maria  Alexandra Victoria de Marea Britanie și Irlanda de Nord, fiica lui Alfred, Duce de Edinburg, (acesta fiu al Reginei Victoria a Marii Britanii și Irlandei de Nord) și al Ducesei Maria, fiica lui Alexandru al II-lea, împărat al Rusiei. În prealabil a avut loc logodna în luna mai 1892 serbată ca și nunta, la Castelul Sigmaringen în prezența părinților și Împăratului Germaniei Wilhelm al II-lea. Oficierea căsătoriei s-a făcut în rit catolic, familia de Hohenzollern-Signaringen fiind catolică, iar Principele Ferdinand fiind un catolic practicant.

Principesa Maria se va dovedi o regină de mare prestigiu care avea să contribuie foarte mult la înălțarea poporului român și la unirea lui politică.

Din această căsătorie s-au născut trei fii și trei fiice: Carol n. 1893, Elisabeta n. 1894, Marioara n. 1899,  Nicolae n. 1903, Ileana n. 1908 și Mircea n. 1912, d. 1916. Având în vedere că Principele Ferdinand și-a botezat copii în rit ortodox, a suferit prima traumă, fiind excomunicat de Papă (Leon al XIII-lea). A doua traumă a fost aceea a trecerii la Domnul a micului Principe Mircea în toamna anului 1916, din cauza febrei tifoide, când Familia Regală se pregătea să meargă în refugiu la Iași.

Principele Ferdinand a trecut la rând, sub aspra disciplină a Regelui Carol I, prin toate ierarhiile militare, până la gradul de general de corp de armată și inspector de armată. A străbătut țara de-a lungul și de-a latul pentru a-i cunoaște bogățiile naturale și mai ales poporul. A studiat necontenit trecutul și prezentul, cu toate problemele complicate, pregătindu-se temeinic pentru marele rol ce avea să-l joace in țară ca rege. Nu i-a rămas necunoscută nicio ramură de  conducere din viața de stat. „Ostaș viteaz, dorea o armată cu dotare și pregătire modernă” pentru a ajuta neamul spre realizarea scopului politic. În 1913, cu ocazia Campaniei din Bulgaria, conduce armata română în calitate de comandant suprem.

Principesa Maria, înzestrată cu talente multiple, cu o îndrăzneală și energie aproape necunoscute la capetele încoronate, miloasă și gata de ajutor imediat, cu riscul sănătății, ba chiar al vieții sale viteze a intervenit ori de câte ori a fost nevoie. Astfel, în 1913, a vizitat lagărele de holerici și în 1916 – 1917 a organizat serviciul sanitar și a mers în spitalele pline de soldați contaminați de tifos exantematic, fără sa-i pese de viața ei, considerând acest lucru o datorie de regină. De la venirea ei în România a fost legată cu toată ființa sa de țară și de viitorul tuturor românilor. La Vălenii de Munte, în 1923 declara : „Am venit în țară foarte tânără și am devenit una cu voi. Am dorit de la început viziunea României Mari, am purtat-o în inima mea și am luptat pentru împlinirea ei”. Altă dată, la începutul războiului mondial, în 1914, când se vorbea de abdicarea Regelui Carol I și plecarea familiei regale întregi din țară, dacă nu va merge alături de germani, Principesa Maria a declarat hotărât : „ Cum ! Să părăsesc acest popor care începuse să se încreadă în mine și să privească spre mine ca la nădejdea viitoare; să părăsesc munca mea, viitorul meu, dreptul meu de a mă odihni pe veci în pământul românesc ? Nu, nu ! Așa ceva nu se va putea întâmpla niciodată…! Chiar dacă alții s-ar hotărî să plece, eu m-aș fi înfipt cu copii mei în pământul acesta și, ca să ne despartă de el, ar fi trebuit să smulgă și inima din noi !”

Regina Maria a fost cu trup și suflet pentru intrarea României ăn război alături de Antantă, fiindcă credea că numai așa vor ajunge românii să înfăptuiască idealul național.

În anul 1914, Principele Ferdinand înființează un orfelinat de fete la Iași care purta numele Regelui Carol I, cu nu milion de lei și dă 200 mii lei pentru invalizii armatei, iar în anul 1916, pentru populația săracă a orașelor țării dă 1.250.000 lei.

Regele Carol I își dă obștescul sfârșit la 27 septembrie/10 octombrie 1914. A doua zi, urmeaza la tron, ca rege, Principele Ferdinand.

În dimineața zilei de 14 august, stil vechi, valabil atunci, s-a ținut în sala de mese a Palatului Cotroceni istoricul Consiliu de Coroană convocat de Regele Ferdinand, cu scopul de a cere oamenilor politici fruntași ai țării aprobarea pentru intrarea în Războiul pentru Întregirea României și sprijinul lor. Au luat parte miniștrii Ion I.C. Brătianu, Em. Costinescu, Em. Porumbaru, Al. Constantinescu, V.G. Morțun, Al. Radovici, I.G. Duca, C. Angelescu, Victor Antonescu, președintele Camerei Deputaților Mihail Pherekyde, vicepreședintele Senatului C.F. Robescu, foștii prim-miniștri Th. Rosetti, Petru P. Carp, Titu Maiorescu, șefii de partide N. Filipescu, Take Ionescu, Al. Marghiloman, și foștii președinți de Cameră, C. Ollănescu și C. Cantacuzino-Pașcanu. A prezidat Regele Ferdinand. Oamenii politici filogermani, în special Petre P. Carp și Al. Marghiloman au fost împotriva războiului contra Austro-Ungariei și Germaniei. Majoritari în Consiliu au fost cei pentru realizarea idealurilor naționale cerând lupta alături de Franța, Anglia, Italia și Rusia. Cel mai vehement a fost Petre P. Carp care a reproșat, între altele, Regelui că Dinastia e germană și că trebuie să-și vadă de interesele Dinastiei.        Replica Regelui Ferdinand a fost și a rămas memorabilă :

„Ați greșit, domnule Carp, când ați vorbit de interesele Dinastiei. Nu cunosc decât interesele Țării. În conștiința mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă după matură chibzuință eu am ajuns la convingerea adâncă și nestrămutată că el corespunde cu adevăratele aspirații ale neamului, a cărui răspundere o port în ceasul de față. Dinastia va urma soarta Țării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece mai presus de toate, să știți domnule Carp, că Dinastia mea este română ! Rău ați făcut când ați numit-o străină, germană. Nu, este românească ! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, Regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la Gurile Dunării, ci o Dinastie națională și revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredințat-o ”

A doua zi, 15 august, stil vechi, de Sărbătoarea Înălțării la Cer a Maicii Domnului, sub protecția Preasfintei Fecioare Maria, oștenii României rupeau granița nedreaptă dintre frați.

Regele Ferdinand, deși născut german și ofițer german, a tras sabia contra țării sale de origine, încheind mesajul către Armata Română :  „Cu Dumnezeu înainte !”

Ca urmare, Wilhelm al II-lea, împăratul Germaniei și șeful Casei de Hohenzollern, l-a exclus pe Regele Ferdinand din dinastie, de atunci dinastia va fi DE ROMÂNIA.

Înainte de intrarea în război, diplomația română s-a asigurat prin tratate că la sfârșitul războiului România va căpăta teritoriile românești detrunchiate de țară.

În toamna anului 1916, România se afla într-o situație critică, cu toată vitejia ostașilor săi. Țara a suferit intervențiile militare concertate germane, austro-ungare, bulgare și turce, pierzând capitala București, iar autoritățile și armata română s-au refugiat în Moldova, aici constituindu-se un teritoriu reprezentând statul român și organizată o rezistență până la sacrificiul suprem.

Iașii au devenit capitala țării până în noiembrie 1918. Aici s-au aflat reședința și cartierul general al Regelui Ferdinand la Palatul Cuza-Vodă (azi Muzeul Unirii), reședința Reginei Maria și a copiilor la Palatul Cantacuzino (azi Palatul Copiilor). Trebuie menționat faptul că Regina Maria și copii au stat două săptămâni cazați în tren, în gara Grajduri, pe ruta Vaslui – Iași. La Iași și-au desfășurat activitățile Guvernul României, Senatul în Aula Universității (aula aparține acum Universității Tehnice „Gh. Asachi”), Ministerul de Război la Universitate, Camera Deputaților la Teatrul Național. În diferite clădiri au funcționat Banca Națională, Curtea de Casație și Justiție și alte autorități.

Primar al Iașilor a fost un excelent organizator și administrator, Gheorghe G. Mârzescu, cunoscut mai târziu, ca parlamentar, și pentru legea anticomunistă de interzicere a Partidului Comunst din România (decembrie 1924), lege care, de altfel, îi poartă numele.

Încet, dar sigur, s-a pus ordine în ce privește sistemul sanitar, organizarea vieții cotidiene a civililor, organizarea armatei, dotarea și instruirea ei cu ajutorul Misiunii Militare Franceze, în frunte cu generalul Henri Mathias Berthelot.

În Parlamentul refugiat la Iași au fost votate cele două legi reformatoare, promise de Regele Ferdinand, Legea electorală și Legea agrară.

Războiul de neagră suferință, de retragere a armatei române până la Siret și de ocupare germană mai bine de o jumătate din țară, n-a putut frânge sau micșora credința Regelui Ferdinand în biruința finală, în care el a crezut fanatic. În ajunul celor mai grozave atacuri pe front, înaintea ofensivei biruitoare de la Mărăști (iulie 1917) și defensivei strivitoare a dușmanilor de la Mărășești (august 1917) și pe tot timpul luptelor mari, viteazul Rege a străbătut trupele încurajând soldații.

Silit de trădarea rusească să încheie armistițiu cu germanii și apoi să înceapă tratative de pace, Regele Ferdinand nu si-a pierdut speranța că biruința finală va fi a noastră. Astfel, el nu a ratificat niciodată Pacea din 1918 cu Germania.

Regele Ferdinand a avut marea bucurie că, după prăbușirea Imperiului Rus, la 27 martie 1918, Basarabia „se unea pentru totdeauna cu Mama Sa România” în urma votului Sfatului acestei Țări. La fel se petrece și cu Bucovina, la Cernăuți, la 15/28 noiembrie 1918 și la Alba-Iulia la 1 decembrie 1918, când aceste teritorii, potrivit dorinței locuitorilor lor „se unesc pe veci cu România Mamă”.

Viteaza armată română, mobilizată din nou, pătrunde în Bucovina și Ardeal, apărând totodată și hotarul Nistrului.

După doi ani de pribegie grea, Regele Ferdinand împreună cu întreaga Familie Regală și autoritățile se întorc de la Iași și intră în triumf în București la 18 nov./1 dec. 1918.

Regele Ferdinand a avut rara bucurie de a intra personal în capitala Ungariei, Budapesta, cucerită de către armata română, fiind singurul dintre aliații care a stat biruitor într-o capitală dușmană, supusă cu forța sa militară (august – octombrie 1919).

Regele Ferdinand și Regina Maria, după înfăptuirea României Mari, au căutat să cunoască personal noile provincii. Astfel, Suveranii străbat tot Ardealul (mai 1919), Bucovina și Basarabia (mai 1920), și Banatul (noiembrie 1923), revenind în fiecare cu ocazia diferitelor serbări. Participau foarte des la comemorarea bărbaților de seamă ai neamului astfel, la Putna lui Stefan cel Mare (mai 1920), la Rășinari, unde este înmormântat Mitropolitul Andrei Șaguna (iulie 1923), la Țebea la mormântul lui Avram Iancu (august 1924).  Participau des la ședințele Academiei Române. Au participat la inaugurarea Universităților din Cluj și Cernăuți (1 februarie și 28 octombrie 1920), precum și a Politehnicii din Timișoara.

Regina Maria a participat la toate durerile poporului român cauzate de război, cu prezența ei pretutindeni, mărind și dând tuturor siguranța biruinței finale. A desfășurat în țară și străinătate o activitate extraordinară pentru realizarea României Mari. Avea o vastă cultură, suflet de poet, cu dar minunat de a povesti și de a convinge. A fost o călătoare pasionată care a străbătut toate țările mari ale Europei și America de Nord. A cunoscut în amănunt România pe care a străbătut-o în lung și în lat și pe care a descris-o în cartea sa admirabilă „Țara mea”, plină de poezie și farmec cuceritor. Regina Maria spune :

„Eu scriu pentru a atrage atenția lumii asupra țării mele pe care o iubesc din toată inima și căreia îi consacru cele din urmă gânduri, căci fericirea și nefericirea acestei țări fac fericirea și nefericirea propriei mele vieți”.

La 15 octombrie 1922, Regele Ferdinand și Regina Maria se încoronează la Alba-Iulia, capitala de suflet a țării, ca Suverani ai tuturor românilor.

La 10 mai 1927 s-a încheiat Concordatul dintre Regatul României și Sfântul Scaun, semnat de Vasile Goldiș, ministru al Cultelor în guvernul Averescu și cardinalul Pietro Gasparri, secretar de stat.

Pe ultimele clipe ale vieții, Regele Ferdinand primește din partea Vaticanului reprimirea în Biserica Catolică de rit Latin, astfel încât trece la Domnul împăcat sufletește, cu sentimentul datoriei împlinite, la 20 iulie 1927, fiind înconjurat de familie. La un moment dat a părut să-și revină. A spus : „Am obosit…”. Au fost ultimele lui cuvinte.

Abnegația Regelui a făcut ca țara să nu se prăbușească. Jertfa soldatului român a fost efectul atitudinii sale ferme, a exemplului dat de Rege. Ferdinand s-a făcut iubit de soldat, de țăranul român și de toți românii. Funeraliile au fost impresionante. Marele Rege Ferdinand I cel Loial a fost înmormântat la Biserica Episcopală din Curtea de Argeș, lângă înaintașul său Carol I.

Marea Regină Maria a trecut la cele veșnice la 18 iulie 1938, venerată de o țară întreagă și înmormântată cu funeralii naționale la Curtea de Argeș, alături de Regele Ferdinand I cel Loial.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1.Regina Maria „Povestea vieții mele”, trei volume, Editura RAO, București 2013.

2.Ștefan Meteș „Regele Ferdinand al României”, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1925, lucrare premiată de Academia Română.

3.Ion Popescu-Băjenaru „Povestea neamului românesc”, ediția a II-a, Editura „Cartea Românească S.A.”, București, 1925, lucrare premiată de Academia Română.

4.Lucian Predescu „Enciclopedia României”, Editura „Cugetarea”, București, 1940.

Semnificația Regăsirii – Casa Regală a României în viața Clujului

Semnificația Regăsirii – Casa Regală a României în viața Clujului

       Istoria românilor, ca a oricărui alt neam, cuprinde evenimente, fapte, personalităţi de mare importanţă. Pe multe dintre acestea le putem desluşi ca pilde luminoase ale trecutului sau ca izvoare în măsură să inspire înţelegerea şi conduita prezentului. Unele dintre aceste lumini reuşesc (sunt ajutate) să răzbată până la noi, altele, dimportivă, au fost/sunt înăbuşite în întuneric prin efectele miciunii, ale intoxicărilor şi manipulărilor. Aceia care au reuşit să acopere lumina cu întunericul au fost şi sunt animaţi de motivaţii ideologice, politice, ori – în cazul mai bun dar nu mai puţin nociv – sunt încurcaţi într-o cleioasă ignoranţă.

O astfel de lumină a trecutului nostru comun, care până nu de mult părea a se fi mistuit definitiv, este regalitatea românească. De la fondare, în 1866, Casa Regală s-a identificat cu obiectivele mari ale neamului românesc. Regii, Reginele, Principii şi Principesele României s-au aflat între actanţii principali ai procesului de înfăptuire (afirmare) a unităţii şi identităţii româneşti. Într-o măsură cel puţin similară, Casa Regală a fost un factor instituţional şi cultural decisiv care a susţinut în durata lungă, însuşirea de către români a modelului de civilizaţie european-occidental. Mai târziu, propaganda comunistă, prin variatul său instrumentar (al minciunii şi defăimării), a reuşit în chip nefericit să maculeze binefăcătoarea experienţă regală, să o îndepărteze de sufletul românesc.

Ipostaziată într-o dimensiune locală, a Clujului, funcţia regală a fost deopotrivă generatoare de modernitate şi „substanţă” identitară. Programat şi sistematic, Monarhia s-a angajat pe direcţia reorientării şi dezvoltării infrastructurii instituţionale şi culturale a oraşului. Se creau, în felul acesta, premise cât se puteau de solide pentru afirmarea identităţii româneşti care, până la Marea Unire din 1918, fusese mai degrabă una firavă.

Expoziţia „Casa Regală a României în viaţa Clujului” se înscrie, aşadar, în demersul regăsirii luminilor uitate dintr-un trecut care este sănătos să fie ştiut şi recuperat. Numeroasele fotografii (unele necunoscute sau puţin cunoscute), extrasele din presă (care mărturisesc despre o lume trecută dar în care sunt implantate rădăcinile prezentului), alte documente importante, vin să ilustreze frumoasele şi rodnicele întâlniri dintre comunitatea clujeană şi Casa Regală a României, desfăşurate între anii 1919-2016. Însemnata zestre documentară devoalează implicările decisive, inclusiv financiare, ale Casei Regale în evoluţia Clujului universitar, în sprijinirea şcolii, a culturii, a bisericii sau a sportului.

Clujul este astăzi o urbe care, la nivelul percepţiei comune, se confundă cu modernismul, cosmopolitismul, tinereţea, optimismul, dinamismul. Un ritm de evoluţie care nu vine din neant dar care nici nu are mare legătură cu resortul politico-administrativ (local sau central) sau cu anumite macro politici statale. În schimb, şi aceasta este o certitudine, forţa şi vigoarea pe care le emană oraşul contemporan provin din excepţionala sa citadelă universitară la a cărei ctitorire a contribuit esenţial şi Coroana României. Este un fapt important, rătăcit undeva în negura memoriei citadine, înspre care acest demers expoziţional doreşte să trimită o rază de lumină. O lumină a adevărului în care imaginea trecutului se limpezeşte, iar prezentul şi viitorul se pot clădi diferit: mai temeinic, mai durabil.

Casa Regală a României în viața Clujului

Casa Regală a României în viața Clujului

Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” (Cluj), Clubul Monarhiștilor Clujeni, Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei (filiala Cluj) organizează expoziţia documentră intitulată “Casa Regală a României în viaţa Clujului”. Parteneri ai evenimentului sunt Muzeul de Istorie al Universităţii “Babeş-Bolyai” şi Liceul Teoretic “Mihai Eminescu” din Cluj.

Vernisajul expoziţiei, cu un accentuat caracter istoric, va avea loc vineri 17 noiembrie 2017, începând cu orele 16:30, în cadrul B.C.U. “Lucian Blaga”. La eveniment era aşteptată şi prezența Alteței Sale Regale Principele Radu al României, dar care, din cauza sănătăţii fragile a Majestăţii Sale Regele Mihai, a fost nevoit să rămână în Eleveţia.

Expoziția se înscrie în demersul regăsirii luminilor uitate dintr-un trecut care este sănătos să fie ştiut şi recuperat. Numeroasele fotografii (unele necunoscute sau puţin cunoscute), extrasele din presă (care mărturisesc despre o lume trecută dar în care sunt implantate rădăcinile prezentului), alte documente importante, vin să ilustreze frumoasele şi rodnicele întâlniri dintre comunitatea clujeană şi Casa Regală a României, desfăşurate între anii 1919-2016.

Însemnata zestre documentară devoalează implicările decisive, inclusiv financiare, ale Casei Regale în evoluţia Clujului universitar, în sprijinirea şcolii, a culturii, a bisericii sau a sportului.

Expoziția – care va rămâne deschisă până la sfârşitul acestui an – se adresează tuturor celor interesați de farmecul și ineditul vieții interbelice clujene, dar și de tumultul perioadei postdecembriste. Publicul vizitator, avem această certitudine, va avea şansa unei surprinzătoare şi frumoase incursiuni în trecutul ultimului secol de istorie locală şi românească.


Contact:

Sebastian Baciu – 0736135135 (ANRM Cluj)

Cornel Jurju – 0740190346 (CMC)

Rămânem Monarhiști!

Rămânem Monarhiști!

Călin Roșu


Acest razboi al comunicatelor , a adus in ultimele zile mari deservicii mișcării monarhiste din România stârnind membrilor ei sentimente de deziluzie, indignare, dezamagire si mai grav dezbinare si descurajare. De la primele ore ale primului comunicat, media romaneasca, aflata azi la un minim istoric de credibilitate având in vedere aservirea bolnavicioasa de care sufera, își arata slăbiciunile. Puține analize obiective, bazate pe statutul Casei Regale sau pe chestiuni juridice, ci doar atacuri calomnioase împotriva cuplului princiar Margareta-Radu. Iminența moarții MS Regelui, coroborată cu scandalul cu pricina dau aripi detractorilor sa proclame cu trufie compromiterea definitivă si implicit sfarsitul Casei Regale a Romaniei si o data cu ea si a sperantelor noastre referitoare la reinstaurarea monarhiei constituționale. Doar că istoria ne arată că lucrurile nu stau chiar asa. Tensiunile actuale din familia regala generate de o posibila “violare” de domiciliu urmata de o “imbranceala” par a fi scene de vodevil fata de profundele crize succesive provocate de Carol II in tumultoasa sa tinerete. Chiar daca ar fi sa acceptam compromiterea actorului mini-“scandalului” actual, Familia Regala are destule vlastare, iar in eventualitatea unei restauratii, parlamentul are puterea de a legitimiza pe cel/cea vrednic(a) si dispus(a) de a purta coroana de otel. Trebuie doar vointa politica si un larg consens public. Pentru o mai buna intelegere se poate aminti cum clasa politica a vremii a rezolvat de fiecare data crizele dinastice de a lungul timpului. La 1866, satui de Cuza, politicienii vremii nu cauta solutii republicane, nici nu era la moda atunci, ci printr-un larg consens fata de necesitatea aducerii unui print strain il aleg pe Carol. Se vede preocuparea pentru legitimizare prin organizarea unui plebiscit. Apoi, cum Carol nu a avut urmaș direct, s-a găsit fericita se va vedea soluție, prin aducerea nepotului său de frate, prințul Ferdinand. Din nou legitimatea actului este data de gradul I de rudenie dintre prinț si Rege. După căsătoria morganatică din 1919 a tânărului Carol cu Zizi Lambrino, nu s-a urmarit excluderea definitiva ca măsură pecuniară și inlocuirea prințului compromis ci din contra s-a căutat o ieșire elegantădin criză prin anularea legală a mariajului. Acest moment dovedește din nou că preocuparea principală a fost respectarea principiului consființit în Constituție al mostenirii ereditare in linie directa masculină pentru a asigura legitimitate succesiunii. De amintit de asemenea ca dupa a doua fugă a lui Carol(cea din 1923), de această dată cu duduia Lupescu, chiar dacă parte a politicului susține dezmoștenirea, din contră Regele Ferdinand insistă pentru reîntoarcerea fiului chiar si după renunțarea “definitivă” la tron prin scrisoarea din 1925. Regența instalată după moartea Regelui Ferdinand se sfârșește cu restaurația din 7 iunie 1930, cand Carol se intoarce în urma unei acțiuni conduse de Maniu si consfințită printr-un vot in Parlament. Să fi fost strict interesul de moment al largii majoritați parlamentare a PNT-ului, sau totuși soluția se dorea a fi una spre stabilizare pe termen lung ca efect intrinsec al legimitații dreptului de primogenitura? Am convingerea ca Iuliu Maniu, omul care calcula cu atenție fiecare pas, a fost sigur că readucerea lui Carol era mai bună decat păstrarea regenței, văzută ușor manipulabilă de fortele politice. Decizia clasei politice de la 1930 a fost de a readuce pe tron, cu toate riscurile, pe prințul problema. Trăiesc cu convingerea ca acea clasă politică a vremii a acționat prin demersul restaurației strict in interesul national indiferent de orientarea doctrinara. Prăbușirea României Mari a fost provocată în mod evident de catastrofica conjunctură internatională ulterioară ticălosului pact de neagresiune sovieto-german. Carol II a fost găsit responsabil de esecul politicii externe si de succesivele rapturi teritoriale. Soartă poate nemeritată , căci in acei ani state mult mai stabile se vor prabuși in fața tăvălugului fascist și/sau sovietic. Să fie si suveranii Belgiei,Olandei, Danemarcei sau Norvegiei vinovații principali pentru nefericita soarta a țărilor pe care le conduceau ? Evenimentele fatidicului an 1940 îl readuc pe tron, cei drept cu prerogative mult reduse față de cele ale predecesorului, pe tânărul Mihai, iata din nou, legitimitatea succesiunii primeaza in logica momentului. Dacă monarhia era asa de rea, de ce nu s-a renunțat atunci la ea atunci? Cu toate ca Regele Carol II dezamăgise cu siguranță o parte a publicului, poporul va ramane cvasi-monarhist, iar asta se vede in susținerea pentru Rege atâl la momentul 23 august 1944 cât și după. De ce le-a luat comuniștilor aproape trei ani să-l îndepărteze pe Rege? E simplu! Pentru că era singurul element legitim la momentul abdicarii atunci când instituții ca justiția, parlamentul si armata erau de ceva vreme comunizat iar regimul “democrat” într-o profundă stare de ilegimitate. Anunț așadar fericiții “detractori de serviciu” ca ideea monarhica nu se incheie aici, România a trecut cu bine prin crize mult mai grave, când era incercuita aproape complet de vecini hăpăreți. Condiția posibilei restaurații ar fi voința politică într-un climat de larg consens pro monarhie, caci solutii se vor găsi intotdeauna pentru a asigura legitimitatea viitorului suveran. Convinși fiind însă de ilegimitatea republicii bastarde in care suntem trăitori, rămânem așadar neclintiti in credința noastra. Rămânem monarhiști!

Ochii Lucreţiei şi senatorul Şerban Nicolae

Ochii Lucreţiei şi senatorul Şerban Nicolae

Cornel Jurju


Lucreţia Jurj a fost un monument al bunului simţ, al suferinţei, al curajului. În anii ’50 s-a numărat printre miile de români prinşi în vârtejul rezistenţei anticomuniste. A făcut parte din Grupul Şuşman care, între anii 1948-1958, a ţinut aprinsă (în triunghiul montan Huedin-Beiuş-Câmpeni) flacăra libertăţii, a democraţiei, a credinţei, a speranţei. Arestată în 1954, Lucreţia a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă. A cunoscut, pe parcursul a 10 ani, multe dintre locurile de exterminare aflate pe “ofertanta” hartă a gulagului românesc. Soţul şi cumnatul său au fost bătuţi, torturaţi şi apoi ucişi de către “patriotul” stat criminal comunist.

Pe Lucreţia am avut preţioasa şansă să o cunosc, iar în ultimii câţiva ani ai vieții ei, să-i fiu chiar apropiat. În pofida aproape perfectei similitudini a numelor noastre, n-am fost legaţi prin vreun grad de rudenie. Am cunoscut-o din întâmplare, dacă ţin bine minte, pe la sfârşitul anului 1999.

Întâlnirea cu Lucreţia Jurj, undeva în preajma sălii de conferinţă a Bibliotecii Universitare din Cluj, este una dintre experienţele de neuitat ale vieţii mele. Aveam să găsesc la ea verticalitate, tărie de caracter, bunătate, eleganţă, umor, puterea de a privi în faţă tragediile vieţii, inclusiv moartea. Dar ce mi-a atras cel mai mult atenţia la Lucreţia, de fapt m-a răscolit profund, au fost ochii ei. Acei ochi trişti şi ofiliţi de suferinţă n-am să-i pot uita vreodată, mă vor urmări până la capătul timpului meu. La fel, n-am să pot scăpa vreodată de amintirea lacrimilor ei, care, atunci cand vorbea despre torţionarii şi dramele trecutului, îi inundau ochii şi obrajii, venind parcă, dintr-un izvor nesecat al sufletului.

Şi Lucreţia nu fusese nici legionară, nici ţărănistă, nici liberală, nici “duşman” al României sau al poporului. La 20 de ani, cand a luat calea muntelui, era “o simplă” şi inocentă tânără îndrăgostită, hotărată să-şi urmeze alesul inimii, pe Mihai, la bine şi la greu. Şi nici iubitul ei soţ, Mihai, nu fusese vreodată legionar, trădător de ţară etc. Era un tanăr la fel de “simplu”, frumos, idealist, curajos, iubitor de semeni şi de neam. Şi ca să fiu clar până la capăt, nici Şuşmanii nu fuseseră vreodată legionari sau simpatizanţi ai acestora, cu atât mai puţin “duşmani ai poporului”. Familia Şuşman din Răchiţele (Cluj) întruchipa un adevărat model de solidaritate comunitară, de patriotism, de onoare şi demnitate. Ca să pricepem hotărârea şi tăria morală a acelor oameni trebuie spus că, pentru a evita să fie prinşi de Securitate, au ales moartea eroică. Au făcut-o conştienţi fiind că nu au scăpare, dar mai ales pentru a-i proteja de agresiunile regimului pe sătenii care, ani la rând, îi ajutaseră cu mâncare, haine, adăpost sau cu o vorbă bună. Pentru Teodor (senior), Teodor (junior), Visalon, Lucreţia, Mihai, Oneţ, Gheorghe, Ion – pentru a pomeni numele eroilor din Grupul Şuşman – onoarea s-a dovedit mai importantă decât promisiunea şubredă a unei viitoare vieţi dusă în compromis, umilinţă şi ruşine.

Lucreția Jurj Costescu (2003)

Zilele trecute, cu aroganţa şi obrăznicia cunoscute, senatorul Şerban Nicolae (PSD) aprecia, în Parlamentul României, că luptătorii anticomunişti din anii ’40 şi ’50 au fost legionari sau că au sabotat intenţionat interesele ţării. Profund ofensatoare, cu atât mai mult cu cât deţine importante calităţi oficiale în statul român, enunţurile lui Şerban Nicolae îl transpun în neverosimila ipostază de profanator, de torţionar moral al memoriei Lucreţiei, al lui Mihai, al Şuşmanilor, al tuturor celor care au fost călcaţi în picioare de puterea comunistă totalitară.

Dacă Lucreţia Jurj ar mai fi printre noi, auzind grosolăniile lui Şerban Nicolae, ar suferi, s-ar închide în sine, ar tăcea. Modalităţile ei de a înfrunta durerea, bădărănia, impertinanţa erau mereu aceleaşi: cuminţenie, tăcere, lacrimi în ochi şi pe obraji.