O Istorie simbolică a funeraliilor Regelui Mihai

O Istorie simbolică a funeraliilor Regelui Mihai

Sidonia Grama


 

Paște înseamnă, într-un alt ordin al realității, și trecerea dincolo, către Țara promisă, a oricărui drept credincios. Căci cetățeni ai Cerului sunt creștinii adevărați, iar urmele trecerii lor prin istorie rămân pline de semnificații. Ca o ironie și ca o revanșă a istoriei, trecerea dincolo, în lumea celor drepți, a Regelui Mihai I al României, în decembrie 2017, s-a petrecut în plină lumină a reflectoarelor lumii. O contrapondere la ocultarea istorică și la trecerea sistematică sub tăcere, prin diverse metode, la care a fost supusă, ideologic și istoriografic, viața Sa și a familiei regale în exil, timp de peste 4 decenii, din 1948 până în 1989 și, în mod insidios, și după 1989.  Un eveniment istoric și mediatic impresionant, impecabil organizat, au fost funeraliile regale de stat ale Regelui Mihai I al României. Ultimul dintre regii României, după cum s-au grăbit jurnaliștii români să declare, copleșiți și ei de importanța momentului, declamând peremptoriu sfârșitul unei istorii. Am descifrat și eu cu acea ocazie, ca observator-participativ la marele eveniment, dimpotrivă, tocmai semnele unei istorii simbolice, deschise și pline de potențial. Am reperat acolo corespondențe și indicii ale unei geografii și ale unei cronologii simbolice care merită a fi descrise.Vă propun în cele ce urmează un astfel de itinerariu.

Traseul candelelor aprinse la monumentele revoluției

Spre Palatul Regal am pornit târziu, înspre miezul nopții de 14 decembrie 2017, înconjurând mai întâi, cu emoție și curiozitate, Piața Universității. Revedeam astfel locul simbolic al marelui fenomen contestar din aprilie–iunie 1990, cel mai puternic și mai articulat discurs contestatar anticomunist al străzii de după revoluția din decembrie 1989, cum îl defineau cercetătorii. În semiobscuritatea ce înconjura piața mică, anodină, desfășurată rotund în jurul fântânii, mi-a atras atenția o candelă aprinsă, fumegândă, depusă (în avanpremieră) la crucea de metal artizanală, însemnul memorial comunitar al eroilor din 21 decembrie 1989.

„Aici s-a murit pentru Libertate, 21- 22 decembrie 1989”. Sublima și înfricoșătoarea inscripție plasată pe clădirea Facultății de Arhitectură amintește inconfortabil trecătorilor despre prețul greu al libertăților politice re-câștigate atunci prin jertfă. 49 de morti, 463 răniți și 698 de arestați, conform datelor Procuraturii Militare, a fost bilanțul reprimării Baricadei de la Intercontinetal, de către forțele de represiune ale regimului Ceaușescu, din noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. „Vom muri și vom fi liberi!” și „Jos comunismul!” au scrijelit atunci pe zidurile din Piața Universității, frenetic și temerar, oamenii ieșiti în stradă. Sunt graffiti memorabile, pe care autoritățile comuniste s-au grăbit în noaptea aceea să le șteargă cu straturi groase de vopsea, dar care au rămas înscrise definitiv în conștiința publică.

Piața Universității a fost din acea noapte locul consacrat prin jertfă al revoluției anticomuniste. În primăvara lui 1990, ea va fi declarată, timp de aproape 50 de zile, „Zonă liberă de neocomunism”. A fost epicentrul unui câmp politic simbolic în care protestatarii din capitală s-au solidarizat programatic cu Proclamația de la Timișoara – cel mai vizionar proiect politic revoluționar elaborat de cetățenii primul oraș liber de comunism din România, autodeclarat astfel încă din 20 decembrie 1989.

Și tot în primăvara lui 1990 (ce coincidență!), românii aflau cu stupoare că „fostul” rege Mihai, cum era denumit oficial, este împiedicat să vină, după 40 de ani de exil, să-și viziteze țara prospăt eliberată. Era primul refuz dintr-un  lanț de încercări ale Suveranului de a se întoarce în patria și la poporul său. 10 încercări eșuate, împiedicate de autoritățile post-comuniste, la momente diferite de timp, din 1990 pînă în 1996, cu excepția unei singure, tulburătoare vizite: triumfătoarea vizită pascală din aprilie 1992. Despre prima Sa încercare de revenire în țară, în 1990, de Înviere, Majestatea sa rememora:

„Cum am declarat în comunicatul de presă din 13 aprilie 1990, am vrut să mă întorc în țară pentru a împărtăși cu românii Sfintele Sărbători de Paște. Speram să pot aduce tot atunci mesajul meu pentru făurirea unei adevărate democrații  în țara noastră, declara Regele în  primul interviu acordat în 1991 lui Mircea Ciobanu. „Un om nu poate fi oaspete al propriei case, chiar dacă a lipsit multă vreme din ea. Un român scos din casa lui cu forța, nu încetează, numai prin aceasta, să fie român, reflecta, cu amărăcine Măria Sa. Refuzul obstinat al autorităților postdecembriste de a-l primi în țară, ca pe orice om liber, era tâlcuit astfel de Regele Mihai: „Cred că la mijloc a fost vorba de teamă…(…). Eu văd în acest refuz o proiecție a actului ilegal de la 30 decembrie 1947”.

Atunci, în primăvara lui 1990, în inima fenomenului Piața Universității,  numele și chipul Majestății Sale era invocat discret și profund. Regele Mihai a fost, într-un fel special, centrul manifestației. Era „alfa și omega”, după cum își amintea regizorul Cristi Puiu într-o seară luminoasă de film antropologic la Sibiu, și după cum își amintesc și alți trăitori ai evenimentului. Aceasta este o dimensiune a istoriei recente, pe cât de semnificative, pe atât de rezervate într-o zonă de tăcere. De atunci, un graffiti imens – „Monarhia salvează România”-  a tronat pe clădirea Facultății de Arhitectură, rezistând, paradoxal, mulți ani; din 1990, în plin fenomen politic contestatar, reprimat brutal prin mineriadă, până prin anul 2000, când, din invocate motive estetice, autoritățile locale au decis, din nou, acoperirea lui cu straturi groase de vopsea.

Urmele acestor semnificații istorice, deși evanescente ori invizibile acum pentru mulți, rămân de neșters în memoria colectivă a unei generații istorice. Sunt semne indelebile ale marilor speranțe democratice trăite de unii dintre semenii noștri în 1989-1990. Acum, la moartea Regelui Mihai I al României, candelă aprinsă aici, în Piața Universității, înaintea comemorărilor revoluției din decembrie 1989, reactivează subtil și puternic astfel de semnificații. Pentru cine are ochi de văzut.

De altfel, monumentele din proximitatea Palatului Regal desenează un traseu sinuos de candele aprinse, în comuniune, ca tot atâtea indicii pe o hartă simbolică, pe care le umăresc cu uimire, de la monumentul revoluției din fața Senatului până mai departe, la statuia seniorului Corneliu Coposu, de lângă biserica Kretzulescu.

 

Țeapa Revoluției

În fața edificiului fostului Comitet Central al Partidului Comunist, lumina pâlpâindă din mijlocul piramidei stranii ridicate în semn memorial, reactualizează inevitabil momentul fugii cuplului prezidențial Ceaușescu, cu elicopterul, în ziua de 22 decembrie 1989, ora 12.10, de pe terasa aceleiași clădiri, sub asaltul mulțimii de protestatari care invadaseră Comitetul Central. Difuzată intens de mass media internațională, ea rămâne în iconografia revoluției drept imaginea emblematică a căderii de facto a regimului dictatorial ceaușist.

Însă, mai mult decât atât, pentru cei nonamnezici, candela aprinsă aici anonim, reactivează sinestezic ecoul  strigătelor la unison, ritmate, „Jos comunismul, fără comuniști !”  Ele au răsunat din toate piepturile în această piață, în după amiaza înserată a aceleiași zile de 22 decembrie 1989, curmate apoi, brusc și confuz, de rafale de mitraliere declanșate la scurt timp de la invocarea la televiziune a pretinsei prezențe, ubicue și invizibile, a teroriștilor.

Caracterul radical antitotalitar al revoluției române, legitimat în centrul de putere al revoluției din stradă, avea să fie sitematic trecut sub tăcere prin forța armelor. În acea seară, Piața Palatului a fost brusc asediată de anunțurile alarmiste că s-ar trage dinspre Muzeul de Artă- fostul Palat Regal, aflat în fața Comitetului Central. Într-o confuzie generală, armata a intervenit grabnic și inadecvat cu tunuri și mitraliere asupra presupușilor trăgători de elită din Palat. În ciuda apelurilor la calm, în scurt timp clădirea de patrimoniu a Palatului Regal va fi fost ciuruită și incendiată. În următoarea seară, Biblioteca Centrală Universitară din același areal, și ea ctitorie a Regelui Carol I, va fi fost distrusă  de incendii în proporție de 80 la sută. Prestigioase instituții de cultură și mărturii inestimabile ale României Regale, de dinainte de instaurarea comunismului, ambele clădiri au purtat pentru mulți ani rănile grave, de neșters, ale finalului incert și violent al comunismului românesc din decembrie 1989.

Focurile care au început atunci, în seara de 22 decembrie 1989 în Piața Palatului, provocate de presupușii trăgători necunoscuți, au continuat în diverse puncte ale capitalei și s-au răspîndit în țară până la sfârșitul anului, producând un număr impresionant de victime. De 6 ori mai multe victime decît cele provocate de represiunea ceaușistă. Acesta este unul din paradoxurile cele mai redutabile ale revoluției române, greu de metabolizat, deopotrivă de istoriografia trecutului recent și de memoria colectivă. Aceasta este și miza juridică, dincolo de intrumentalizările politice, a redeschiderii proceselor revoluției.

Nu e de mirare, deci, faptul că, în jurul complexului memorial oficial al revoluției, ridicat în piața omonimă, n-am văzut nicio lumină aprinsă și nicio ofrandă depusă. Deși centrală și ostentativă, notoria piramidă străpungînd în înalt o sferă informă – „Țeapa Revoluției”, cum o denumesc cu subânțeles locuitorii- arată abandonată, supusă unei acute deteriorări; o grefă refuzată cu aversiune de memoria colectivă și cea culturală a capitalei.

Altarul Palatului Regal

În schimb, în jurul unei aripi a Palatului Regal, remarc lumina blândă a mai multor lumânări și buchete de flori depuse la baza monumentului dedicat Seniorului Corneliu Coposu, bustul stilizat, de lângă Biserica Crețulescu. Aud în treacăt cum, grăbit, un tată îi arată fiului său urmele gloanțelor, cicatrici adânci în carnea de piatră a bisericii, explicându-i frugal momentul istoric greu de decriptat, de altfel. Întreb cu un aer novice, ca un antropolog străin, pe niște localnici tineri care-și plimbau nocturn copilașul prin Piața Revoluției: – „Mereu sunt aprinse candele la monumentele acestea?” „-Nu, de obicei nu sunt aprinse, mi se răspunde, doar acum, în cinstea Regelui… Carol, îmi spune tatăl, cu mândrie locală, privind spre statuia ecvestră din fața Bibliotecii Central Universitare, Fundația Universitară Carol I. „-Mihai, îl apostrofează afectuos soția.” Regele Mihai I al României.

În fața statuii Regelui Carol I, întemeietorul dinastiei, curtea Palatului Regal se deschide privirii, metamorfozată într-un imens altar, un loc de pelerinaj și de priveghere. Puzderie de candele aprinse pe trotuar de-a lungul gardului de fier forjat sunt tot atâtea constelații de gânduri pioase adresate regelui defunct. Timp de trei zile și trei nopți, peste 30 de mii de oameni, după cum se estimează, au încercuit de fiecare dată Palatul Regal, îmbrățișându-l efectiv, de jur împrejur, așteptând disciplinat și răbdător, preț și de 12 ore, la cozi lungi, șerpuitoare, care începeau din spatele edificiului regal, dinspre Sala Palatului sau chiar dinspre aripa bisericii Kretzulescu, și ajungeau până la intrarea în corpul Palatului ce duce spre Sala Tronului. O mulțime de oameni ce înconjura ceremonios Palatul Regal, ca pe o biserică în noaptea de Înviere. Căci denie mi s-a părut a fi periplul acesta continuu, diurn și nocturn, de dinaintea impresionantelor funeralii de stat regale, din 16 decembrie 2017; ziua începutului revoluției române din decembrie 1989, în Piața Maria din Timișoara.

„Comunismul a început pe Neva și s-a terminat pe Bega”, afirma cu mândrie și cu tâlc Regele Mihai, conștient de reverberația istorică universală a gestului de revoltă politică al conaționalilor săi, din decembrie 1989. „Jos comunismul!”, aveau să strige, ca un ecou retro și insolit, câteva glasuri puternice dintre participanții la ceremoniile funerare din 16 decembrie 2017. Vocile lor articulau eliptic, dincolo de partizanate și antipatii guvernamentale, o nevoie mult mai profundă a societății românești; Nevoia imperioasă de a se elibera de practicile și mentalitățile totalitare, nedemocratice, încă reminiscente și rezistente transpartinic. Practici care se perpetuează din nou, cu înverșunare, camuflate sub un discurs democratic, dar care încălcă grav și iresponsabil drepturi și libertăți cetățenești  recucerite cu preț mare, imens, în decembrie 1989. Drepturi și libertăți pentru care Regele Mihai a pledat o viață întreagă, mai ales din exil și din post-exilul Său și al nostru, și pe care societatea românească postcomunistă pare să și le ignore amnezic și periculos.

Și încă un gest subtil, de remarcat după impresionantele ceremonii funerare, sacerdotale și militare, dedicate Regelui Mihai, cel onorat postum ca șef de stat, ca mareșal al Armatei Române și ca arhiereu al Bisericii Ortodoxe; Hristos a Înviat!, au cântat atunci, în plin post al Crăciunului, soborul de preoți, Regelui Uns al țării. Se spune că, în urma cortegiului funerar, din puzderia de flori aruncate în calea Regelui pe ultimul său drum, câteva au fost luate și depuse apoi la monumentele revoluției din decembrie 1989. Un  gest consumat discret și consemnat în treacăt, în avanpremiera ceremoniilor comemorative, tot mai palide, ale evenimentului fondator al democrației românești postcomuniste.

Astfel de semne, oricât de discrete, sunt, după mine, tot atâtea repere ale unei istorii simbolice. Ea circumscrie un cu totul alt regim de istoricitate, după expresia lui François Hartog. Este o istorie alternativă, și nu una contrafactuală, o istorie grea de semnificații și de potențial, ce rămâne deschisă și încă de descifrat.

( va urma)

Regalitatea: trecut, prezent și viitor

Regalitatea: trecut, prezent și viitor

Mihai Cucerzan


 

Odată cu trecerea la cele veșnice a Majestății Sale Regele Mihai I, România pășește într-o nouă etapă istorică. În pofida impresionantului val de simpatie manifestat în această perioadă față de Rege, Familia Regală și monarhie, este dificil de apreciat modul în care românii se raportează la schimbarea formei de guvernamânt și care sunt cunoștințele reale ale acestora în legătură cu ea. Fără îndoială, pentru unii cetățeni, îndeosebi cei formați în perioada comunistă, sunt încă valabile calomniile prin care sistemul totalitar a încercat denigrarea Regelui și discreditarea ideii de monarhie. După cum se știe, regimul comunist a încercat să se legitimizeze prezentând o imagine deformată a regalității, de care poporul s-ar fi ”eliberat” prin abdicarea din 30 decembrie 1947. În realitate, acest eveniment a avut nefaste consecințe politice, sociale, economice, morale și juridice. Politice, printr-o schimbare a formei de stat dictată de către Stalin și pe care nu a dorit-o aproape nimeni în țară. Sociale, întrucât regimul totalitarist a încălcat toate libertățile fundamentale. Economice, întrucât legile elementare ale pieței relevă că doctrina comunistă este utopică și falimentară. Morale, prin prisma victimelor crimelor comunismului ateu și prin acțiunea sa anticristă. Juridice, prin ”legalizarea” efectelor unui moment lovit de nulitate întrucât orice act realizat sub presiunea vreunui șantaj este considerat nul din punct de vedere juridic, iar abdicarea regelui a fost șantajată cu executarea a peste 1000 de studenți anticomuniști. În plus, legiferarea proclamării republicii (reprezentată de Legea 363) nu a întrunit în Parlament nici măcar cvorumul de ședință și nu a fost consultată populația, iar cei care au avut curajul de a se opune au fost martirizați în pușcăriile comuniste. De asemenea, din punct de vedere mistic, în fața Divinității, Majestetea Sa Mihai I a fost uns și binecuvântat de către Biserică cu Sfântul Mir în calitate de Rege al României, iar acest act reprezintă un legământ sacru care a fost desființat de teroarea ocupației bolșevice.

Din fericire, după Revoluția din 1989 noile generații au avut ocazia de a afla adevărul despre rolul fundamental al monarhiei în formarea și dezvoltarea statului român. Cu prilejul Sărbătorilor pascale din 1992, românii și-au reîntâlnit Regele și Familia Regală, în pofida regimului care încercase din răsputeri să nu îi permită suveranului revenirea în țară. Cu trecerea timpului, Casa Regală a devenit tot mai prezentă în viața publică din România, iar încrederea românilor Casa Regală a crescut constant, fiind una dintre instutuțiile de care se leagă multe speranțe.

 

În orice societate democratică este binevenită o dezbatere rațională, liberă și onestă în legătură cu oportunitatea unui sistem politic. În general vorbind, atât monarhiile constituționale, cât și sistemele republicane, au atât atât avantaje, cât și tare specifice. Așadar, faptul de a discuta generic despre superioritatea republicii sau a monarhiei cred că are un punct de plecare eronat. Alegerea unei forme adecvate de guvernământ depinde de tradiția statală și de realitățile socio-politice ale unei națiuni. De pildă, tradiția și specificul social pledează pentru monarhie în țări precum Belgia, Japonia, Danemarca, Olanda, Norvegia, Regatul Unit, Spania, Suedia etc. Alte țări, precum Statele Unite, Franța, Germania sau Italia au un profil social mai apropiat de sistemul republican și o tradiție în acest sens. Monarhia constituțională a jucat un rol esențial în istoria statului român, dovedindu-se o formă de guvernământ care s-a pliat foarte bine pe realitățile sociale românești și ea reprezintă în continuare o viabilă alternativă la actualul sistem politic. În ultimii ani, Regele s-a bucurat de o popularitate tot mai mare și fost printre personalitățile în care românii au avut cea mai mare încredere. De asemenea, numărul monarhiștilor a crescut constant. Pe de o parte, aceasta a fost o reacție față de realitățile dezamăgitoare ale clasei politice, dar și rezultatul unei mediatizări corespunzătoare a Casei Regale sau a faptului că istoria a început să fie prezentată pertinent în manualele școlare. În plus, foarte mulți români au ajuns în țări precum Spania sau Regatul Unit, unde au conștientizat că monarhia nu este nici perimată, nici retrogradă, așa cum au fost învățați înainte de 1989. De asemenea, dată cu trecerea anilor, mulți dintre cei care în anii 90 se manifestau virulent împotriva Regelui, și-au schimbat radical atitudinea, recunoscând că au greșit. Desigur, dispariția Regelui a provocat și un important val de emoție, iar mulți români regretă pierderea acestei marcante personalități. În fața catafalcului Regelui s-a perindat un număr semnificativ de persoane care nu au venit în urma unei comenzi politice, ci datorită unui apel al conștiinței și al sentimentelor sincere față de fostul suveran. De asemenea înmormântarea Regelui a fost un eveniment impresionant, demn de un veritabil șef de stat, aducând laolaltă zeci de mii de români, lideri politici, personalități ale vieții publice, dar și reprezentanți ai marilor case regale europene. În acest context, pentru câteva zile, România a cunoscut momente cu adevărat speciale, cu o semnificație istorică indubitabilă.

 

Eugen Ionescu afirma în 1990 că: „Doar un rege ar putea împiedica prăbuşirea în această sărmană Românie”. Tot atunci, Corneliu Coposu spunea că „Regalitatea e soluţia recuperării României”. Din păcate, excelăm la comemorări, însă mai avem de învățat cum să ne apreciem valorile atunci când sunt în viață. Astfel, s-a ajuns ca Regele să fie mai apreciat în străinătate decât aici pentru curajul de a fi scurtat cu aproximativ șase luni războiul, salvând sute de mii de vieți și oferind românilor din Ardealul de Nord speranța de a se reuni cu țara.

Desigur, foarte mulți se întreabă “ce ar fi fost dacă” Regele ar fi revenit pe tron după Revoluție. Din păcate, la o astfel de întrebare este foarte greu de răspuns. Suntem îndreptățiți să ne întrebăm și cum ar fi fost dacă România ar fi fost ocolită de comunism sau dacă în 1989 ar fi fost acea schimbare reală dorită de către toți. Este greu de estimat cum ar fi fost dacă Regele revenea pe tron, însă cu siguranță în fruntea statului era mai multă decență, eleganță, moralitate, coerență, stabilitate  și legitimitate. Indiferent de opțiunea politică, societatea era mai unită în jurul unui reper și a unui factor de coeziune socială. De asemenea, deschiderea internațională a României era mai mare, iar parcursul european era mai dinamic. Probabil, integrarea în structurile euro-atlantice s-ar fi realizat mai devreme. Indubitabil,  relațiile țării cu monarhiile occidentale ar fi fost incomparabil mai bune, în condițiile în care Casa Regală a României se înrudește cu multe familii regale europene. Desigur, nu ar fi existat episoade dureroase precum mineriadele sau marile dezbinări naționale din contextul alegerilor prezidențiale. Per ansamblu, sunt suficient de multe argumente să credem că  societatea românească ar fi avut mai mult de câștigat avându-l în fruntea statului pe Regele Mihai.

 

Regele Mihai spunea că atunci când vorbim despre Coroana regală nu vorbim despre un simbol al trecutului, aceasta fiind ”o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.” Astfel, dacă românii vor considera că monarhia reprezintă o alternativă și vor acționa pentru revenirea țării la această formă de stat, am convingerea că Familia Regală își va continua cu demnitate misiunea istorică, pe linia marilor monarhi care au oferit atât de multe acestei țări.

La catafalcul Regelui

La catafalcul Regelui

Cornel Jurju


 

Cu noi înşine suntem adesea critici, sarcastici, neiertători. Nu-i vorbă că tentaţia noastră spre masochism este cât se poate de justificată … Dar, nu-i mai puţin adevărat că uneori, noi românii, suntem capabili de minunate şi memorabile surprize.

Necontenit surprinzători ne-am dovedit din momentul în care am aflat că Regele Mihai ne-a părăsit. Subit, purtarea noastră a devenit exemplară, admirabilă, sublimă etc.

Am îmbrăcat în milioane de flori albe gardurile Palatului Regal. Am „pavat” trotuarele cu mii de lumânări şi candele. Ne-am deschis sufletele iar din ele au izvorât cele mai frumoase gânduri, mesaje, sentimente, rugăciuni. Am ştiut să tăcem, să suferim, să lăcrimăm, să îngenunchem. Am arătat că putem fi solidari, generoşi, inegalabil de răbdători. Am aşteptat în cuminţenie, seninătate, dârzenie 5, 6, 7, 8 ore (sau cât o fi fost nevoie) pentru a ajunge la catafalcul Regelui pentru câteva clipe de reculegere, pentru câteva priviri înlăcrimate aruncate spre marele dispărut al naţiunii române.

Ne-am ambiţionat să nu-l lăsăm o secundă singur pe Regele nostru. Am stat de veghe la Palatul Regal 24 de ore din 24, i-am fost alături metru cu metru pe trotuare, pe şosele, prin gări. L-am însoţit din Piaţa Palatului până la Patriarhie, din Gara Băneasa până la Piteşti şi apoi până la capătul măreţului său drum, la mormântul de la Curtea de Argeş.

Mi se pare că am traversat câteva zile în care am reuşit a fi speciali. Cred că am fost demni de emoţionanta declaraţie de iubire pe care Regele Mihai ne-o făcea în aprilie 1992, de la balconul Hotelului Continental din Bucureşti: „Cu toate că am fost departe de voi de mai bine de 45 de ani, nu v-am uitat niciodată şi vă iubesc din toată inima.”

Astăzi, de acolo din Ceruri, dintre cei Drepţi, cred că Regele Mihai priveşte spre noi cu mândrie, ne mai spune încă o dată cât de mult ne iubeşte…

Regele trezirii noastre

Regele trezirii noastre

Cornel Jurju


Regele a murit iar România se cutremură.

Abia în aceste zile, nevolnicii de noi, pricepem statura istorică uriaşă a celui care a fost Mihai I al românilor. Abia acum resimţim cu adevărat puterea simbolică a Coroanei: de a uni, de a mobiliza suflete, de a reda demnitate unui popor cu inima sfâşiată.

Tot dintr-un decembrie, acela din 1989, nu cred că România a mai fost traversată, electizată de un asemenea uragan de emoţie colectivă.

Majestatea Sa ne părăseşte întorcându-se acasă şi luminându-ne. Noi ne putem părăsi nenorocul, „ceasul” negru al celor 7 decade de rătăcire, întorcându-ne acasă, sub pavăza Coroanei.

Ultimul Drum al Regelui Mihai poate căpăta pentru neamul românesc semnificaţia revelatoare, profundă a biblicului Drum al Damascului.

Să fim cu luare-aminte:

Regele ne mai trimite această ultimă rază de lumină!

Noi – după moartea Regelui

Noi – după moartea Regelui

Cornel Jurju


Inevitabilul omenesc s-a produs. Regele Mihai a murit. Este o propoziţie ce pare încă neverosimilă, dar ea exprimă o imperturbabilă săvârşire a sentinţei destinului. Tăcut, discret, suferind, cum a fost marea parte a vieţii Sale, Regele ne-a părăsit. Totul are o limită, inclusiv proverbiala răbdare şi îndurare a Regelui. Indiferenţa, indolenţa noastră trebuiau să-şi primească răsplata, chiar dincolo de voinţa înţeleptului şi atât de iertătorului Rege.

Iar ştirea morţii Regelui ne cutremură. Pare că reuşeşte să ne îmboldească din „iglul” nostru existenţial: al indiferenţei şi ignoranţei, al „ochelarilor de cal”, al şmecheriilor şi ticăloşiilor ieftine etc.

De marţi de la amiază am căzut într-o grozavă logoree. Una vinovată, poate, prin a cărei zgomot şi colorit încercăm cu disperare să ne ascundem de noi înşine, să ne uităm păcatul nepăsării, al imaturităţii, al grosolăniilor de peste ani. De marţi, vorbim şi scriem infernal. Îi cerem scuze Regelui. Îi spunem că-L admiram. Îi mărturisim că-L respectam. Îi declarăm că-L iubeam. Îi promitem că nu-L vom uita.

Nu-i potrivit, mai ales acum, să ne întrebăm cât suntem de sinceri sau de ipocriţi. Nu-i clipa mirării de transformarea acelora, să sperăm durabilă, care până marţi aveau mânile murdărite de lăturile cu care aruncau (abjectă îndeletnicire) spre ceea ce-i era Regelui mai drag: Familia, Casa Sa, Coroana României. De acord, sunt zile de doliu şi de suferinţă. Se cade să fim înlăcrimaţi, smeriţi, cuminţi, iertători. Să cuvine să mergem la catafalcul Regelui defunct cu o rugăciune, o floare, o lumânare.

Totuşi, găsesc a fi pertinent să ne gândim spre ce ieşire o vom apuca din această asurzitoare volubilitate funerară. Ne vom întoarce, aceiaşi, în atât de obişnuitul, ademenitorul şi cinicul „iglu” al decăderii noastre? Cel mai probabil! Vom reuşi să ajungem la înţelepciunea seriozităţii şi a tăcerii din care se poate naşte dorinţa reală de a înţelege şi însuşi câteva dintre pildele/sensurile acestui mare destin? Ar fi de dorit!

Mihai I al României a fost un patriot luminat care şi-a iubit necondiţionat neamul şi ţara. „Cu toate că am fost departe de voi, mai bine de 45 de ani nu v-am uitat niciodată şi vă iubesc din toată inima”. (aprilie 1992).

Mihai I al României a fost un mărturisitor neobosit al darurilor credinţei creştine. Mihai I al României şi-a împlinit viaţa, în dimensiunea sa publică şi privată, după cele mai riguroase şi binefăcătoare norme morale. „Lumea de mâine nu poate să existe fără morală, fără credinţă şi fără memorie”. (octombrie 2011)

Mihai I al României, în mulţii şi vitregii ani ai exilului, a fost realmente subjugat de dorul şi de voinţa întoarcerii acasă. Noi, dimpotrivă, suntem astăzi dominaţi de un instinct atât de contrar, tulburător şi îngrijorător – acela al rătăcirii înspre toate zările.

Până la ultima suflare, Mihai I al României a fost convins că românii vor putea fi mai demni, mai puternici, mai prosperi prin revenirea ţării la forma de guvernământ a monarhiei constuituţionale parlamentare. „Privind către viitor, simt că trebuie să vă împărtăşesc astăzi o decizie pe care am luat-o recent. Când a fost scrisă Constituţia din 1923, pe care am repus-o în drepturi la sfârşitul războiului şi pe care comunştii au înlăturat-o acum cincizeci de ani, femeile nu aveau foarte multe drepturi şi erau excluse de la succesiunea la Tron. De atunci multe s-au schimbat. Femeile acum votează şi sunt alese în poziţii de mare responsabilitate peste tot. Cele mai multe democraţii europene au făcut de mult aceste schimbări. Constituţiile monarhiilor moderne au fost şi ele modificate, nu numai pentru a permite femeilor dreptul la succesiune, dar şi pentru a permite primului născut, indiferent de sex, să succeadă la tron. Nu am sugerat niciodată că tradiţiile noastre ar trebui păstrate împotriva realităţilor prezente.  În acest spirit, vreau să vă spun că doresc ca prima mea fiică, Margareta, să succeadă în toate drepturile şi prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa. (…) Sunt sigur că Margareta va fi înconjurată cu afecțiune şi încredere, în acelaşi fel în care au fost înconjurate Reginele Elisabeta, Maria şi Elena, cu aceeași afecţiune şi speranţă cu care a fost înconjurată alături de mine, Regina Ana. (…) Coştient de responsabilităţile mele constituţionale, pun soarta ei şi a mea, ca întotdeauna, în mâinile poporului român. Finalmente, poporul va decide ceea ce eu doresc astăzi”. (decembrie 1997)

Sâmbătă 16 decembrie, Anul Domnului 2017, ne vom găsi, conştient sau nu, într-o grea şi importantă răscruce a destinului nostru românesc. Trupul Regelui Mihai o să fie depus în Necropola Regală de la Curtea de Argeş, alături de importanţii şi drepţii Săi înaintaşi: Carol I, Elisabeta, Ferdinand I, Maria. Noi va trebui să ne hotărâm ce vom face cu Învăţăturile Vieţii Regelui Mihai. Le vom lepăda în ţărâna mormântului, cum pare să ne îndemne felul notru uşuratic de a fi ori dimpotrivă, le vom păstra vii în memorie, transformându-le, astfel, într-o premisă fundamentală prin care să ne putem renaşte soarta şi ţara?