Regalitatea: trecut, prezent și viitor

Regalitatea: trecut, prezent și viitor

Mihai Cucerzan


 

Odată cu trecerea la cele veșnice a Majestății Sale Regele Mihai I, România pășește într-o nouă etapă istorică. În pofida impresionantului val de simpatie manifestat în această perioadă față de Rege, Familia Regală și monarhie, este dificil de apreciat modul în care românii se raportează la schimbarea formei de guvernamânt și care sunt cunoștințele reale ale acestora în legătură cu ea. Fără îndoială, pentru unii cetățeni, îndeosebi cei formați în perioada comunistă, sunt încă valabile calomniile prin care sistemul totalitar a încercat denigrarea Regelui și discreditarea ideii de monarhie. După cum se știe, regimul comunist a încercat să se legitimizeze prezentând o imagine deformată a regalității, de care poporul s-ar fi ”eliberat” prin abdicarea din 30 decembrie 1947. În realitate, acest eveniment a avut nefaste consecințe politice, sociale, economice, morale și juridice. Politice, printr-o schimbare a formei de stat dictată de către Stalin și pe care nu a dorit-o aproape nimeni în țară. Sociale, întrucât regimul totalitarist a încălcat toate libertățile fundamentale. Economice, întrucât legile elementare ale pieței relevă că doctrina comunistă este utopică și falimentară. Morale, prin prisma victimelor crimelor comunismului ateu și prin acțiunea sa anticristă. Juridice, prin ”legalizarea” efectelor unui moment lovit de nulitate întrucât orice act realizat sub presiunea vreunui șantaj este considerat nul din punct de vedere juridic, iar abdicarea regelui a fost șantajată cu executarea a peste 1000 de studenți anticomuniști. În plus, legiferarea proclamării republicii (reprezentată de Legea 363) nu a întrunit în Parlament nici măcar cvorumul de ședință și nu a fost consultată populația, iar cei care au avut curajul de a se opune au fost martirizați în pușcăriile comuniste. De asemenea, din punct de vedere mistic, în fața Divinității, Majestetea Sa Mihai I a fost uns și binecuvântat de către Biserică cu Sfântul Mir în calitate de Rege al României, iar acest act reprezintă un legământ sacru care a fost desființat de teroarea ocupației bolșevice.

Din fericire, după Revoluția din 1989 noile generații au avut ocazia de a afla adevărul despre rolul fundamental al monarhiei în formarea și dezvoltarea statului român. Cu prilejul Sărbătorilor pascale din 1992, românii și-au reîntâlnit Regele și Familia Regală, în pofida regimului care încercase din răsputeri să nu îi permită suveranului revenirea în țară. Cu trecerea timpului, Casa Regală a devenit tot mai prezentă în viața publică din România, iar încrederea românilor Casa Regală a crescut constant, fiind una dintre instutuțiile de care se leagă multe speranțe.

 

În orice societate democratică este binevenită o dezbatere rațională, liberă și onestă în legătură cu oportunitatea unui sistem politic. În general vorbind, atât monarhiile constituționale, cât și sistemele republicane, au atât atât avantaje, cât și tare specifice. Așadar, faptul de a discuta generic despre superioritatea republicii sau a monarhiei cred că are un punct de plecare eronat. Alegerea unei forme adecvate de guvernământ depinde de tradiția statală și de realitățile socio-politice ale unei națiuni. De pildă, tradiția și specificul social pledează pentru monarhie în țări precum Belgia, Japonia, Danemarca, Olanda, Norvegia, Regatul Unit, Spania, Suedia etc. Alte țări, precum Statele Unite, Franța, Germania sau Italia au un profil social mai apropiat de sistemul republican și o tradiție în acest sens. Monarhia constituțională a jucat un rol esențial în istoria statului român, dovedindu-se o formă de guvernământ care s-a pliat foarte bine pe realitățile sociale românești și ea reprezintă în continuare o viabilă alternativă la actualul sistem politic. În ultimii ani, Regele s-a bucurat de o popularitate tot mai mare și fost printre personalitățile în care românii au avut cea mai mare încredere. De asemenea, numărul monarhiștilor a crescut constant. Pe de o parte, aceasta a fost o reacție față de realitățile dezamăgitoare ale clasei politice, dar și rezultatul unei mediatizări corespunzătoare a Casei Regale sau a faptului că istoria a început să fie prezentată pertinent în manualele școlare. În plus, foarte mulți români au ajuns în țări precum Spania sau Regatul Unit, unde au conștientizat că monarhia nu este nici perimată, nici retrogradă, așa cum au fost învățați înainte de 1989. De asemenea, dată cu trecerea anilor, mulți dintre cei care în anii 90 se manifestau virulent împotriva Regelui, și-au schimbat radical atitudinea, recunoscând că au greșit. Desigur, dispariția Regelui a provocat și un important val de emoție, iar mulți români regretă pierderea acestei marcante personalități. În fața catafalcului Regelui s-a perindat un număr semnificativ de persoane care nu au venit în urma unei comenzi politice, ci datorită unui apel al conștiinței și al sentimentelor sincere față de fostul suveran. De asemenea înmormântarea Regelui a fost un eveniment impresionant, demn de un veritabil șef de stat, aducând laolaltă zeci de mii de români, lideri politici, personalități ale vieții publice, dar și reprezentanți ai marilor case regale europene. În acest context, pentru câteva zile, România a cunoscut momente cu adevărat speciale, cu o semnificație istorică indubitabilă.

 

Eugen Ionescu afirma în 1990 că: „Doar un rege ar putea împiedica prăbuşirea în această sărmană Românie”. Tot atunci, Corneliu Coposu spunea că „Regalitatea e soluţia recuperării României”. Din păcate, excelăm la comemorări, însă mai avem de învățat cum să ne apreciem valorile atunci când sunt în viață. Astfel, s-a ajuns ca Regele să fie mai apreciat în străinătate decât aici pentru curajul de a fi scurtat cu aproximativ șase luni războiul, salvând sute de mii de vieți și oferind românilor din Ardealul de Nord speranța de a se reuni cu țara.

Desigur, foarte mulți se întreabă “ce ar fi fost dacă” Regele ar fi revenit pe tron după Revoluție. Din păcate, la o astfel de întrebare este foarte greu de răspuns. Suntem îndreptățiți să ne întrebăm și cum ar fi fost dacă România ar fi fost ocolită de comunism sau dacă în 1989 ar fi fost acea schimbare reală dorită de către toți. Este greu de estimat cum ar fi fost dacă Regele revenea pe tron, însă cu siguranță în fruntea statului era mai multă decență, eleganță, moralitate, coerență, stabilitate  și legitimitate. Indiferent de opțiunea politică, societatea era mai unită în jurul unui reper și a unui factor de coeziune socială. De asemenea, deschiderea internațională a României era mai mare, iar parcursul european era mai dinamic. Probabil, integrarea în structurile euro-atlantice s-ar fi realizat mai devreme. Indubitabil,  relațiile țării cu monarhiile occidentale ar fi fost incomparabil mai bune, în condițiile în care Casa Regală a României se înrudește cu multe familii regale europene. Desigur, nu ar fi existat episoade dureroase precum mineriadele sau marile dezbinări naționale din contextul alegerilor prezidențiale. Per ansamblu, sunt suficient de multe argumente să credem că  societatea românească ar fi avut mai mult de câștigat avându-l în fruntea statului pe Regele Mihai.

 

Regele Mihai spunea că atunci când vorbim despre Coroana regală nu vorbim despre un simbol al trecutului, aceasta fiind ”o reprezentare unică a independenţei, suveranităţii şi unităţii noastre. Coroana este o reflectare a Statului, în continuitatea lui istorică, şi a Naţiunii, în devenirea ei. Coroana a consolidat România prin loialitate, curaj, respect, seriozitate şi modestie.” Astfel, dacă românii vor considera că monarhia reprezintă o alternativă și vor acționa pentru revenirea țării la această formă de stat, am convingerea că Familia Regală își va continua cu demnitate misiunea istorică, pe linia marilor monarhi care au oferit atât de multe acestei țări.

La catafalcul Regelui

La catafalcul Regelui

Cornel Jurju


 

Cu noi înşine suntem adesea critici, sarcastici, neiertători. Nu-i vorbă că tentaţia noastră spre masochism este cât se poate de justificată … Dar, nu-i mai puţin adevărat că uneori, noi românii, suntem capabili de minunate şi memorabile surprize.

Necontenit surprinzători ne-am dovedit din momentul în care am aflat că Regele Mihai ne-a părăsit. Subit, purtarea noastră a devenit exemplară, admirabilă, sublimă etc.

Am îmbrăcat în milioane de flori albe gardurile Palatului Regal. Am „pavat” trotuarele cu mii de lumânări şi candele. Ne-am deschis sufletele iar din ele au izvorât cele mai frumoase gânduri, mesaje, sentimente, rugăciuni. Am ştiut să tăcem, să suferim, să lăcrimăm, să îngenunchem. Am arătat că putem fi solidari, generoşi, inegalabil de răbdători. Am aşteptat în cuminţenie, seninătate, dârzenie 5, 6, 7, 8 ore (sau cât o fi fost nevoie) pentru a ajunge la catafalcul Regelui pentru câteva clipe de reculegere, pentru câteva priviri înlăcrimate aruncate spre marele dispărut al naţiunii române.

Ne-am ambiţionat să nu-l lăsăm o secundă singur pe Regele nostru. Am stat de veghe la Palatul Regal 24 de ore din 24, i-am fost alături metru cu metru pe trotuare, pe şosele, prin gări. L-am însoţit din Piaţa Palatului până la Patriarhie, din Gara Băneasa până la Piteşti şi apoi până la capătul măreţului său drum, la mormântul de la Curtea de Argeş.

Mi se pare că am traversat câteva zile în care am reuşit a fi speciali. Cred că am fost demni de emoţionanta declaraţie de iubire pe care Regele Mihai ne-o făcea în aprilie 1992, de la balconul Hotelului Continental din Bucureşti: „Cu toate că am fost departe de voi de mai bine de 45 de ani, nu v-am uitat niciodată şi vă iubesc din toată inima.”

Astăzi, de acolo din Ceruri, dintre cei Drepţi, cred că Regele Mihai priveşte spre noi cu mândrie, ne mai spune încă o dată cât de mult ne iubeşte…

Regele trezirii noastre

Regele trezirii noastre

Cornel Jurju


Regele a murit iar România se cutremură.

Abia în aceste zile, nevolnicii de noi, pricepem statura istorică uriaşă a celui care a fost Mihai I al românilor. Abia acum resimţim cu adevărat puterea simbolică a Coroanei: de a uni, de a mobiliza suflete, de a reda demnitate unui popor cu inima sfâşiată.

Tot dintr-un decembrie, acela din 1989, nu cred că România a mai fost traversată, electizată de un asemenea uragan de emoţie colectivă.

Majestatea Sa ne părăseşte întorcându-se acasă şi luminându-ne. Noi ne putem părăsi nenorocul, „ceasul” negru al celor 7 decade de rătăcire, întorcându-ne acasă, sub pavăza Coroanei.

Ultimul Drum al Regelui Mihai poate căpăta pentru neamul românesc semnificaţia revelatoare, profundă a biblicului Drum al Damascului.

Să fim cu luare-aminte:

Regele ne mai trimite această ultimă rază de lumină!

Noi – după moartea Regelui

Noi – după moartea Regelui

Cornel Jurju


Inevitabilul omenesc s-a produs. Regele Mihai a murit. Este o propoziţie ce pare încă neverosimilă, dar ea exprimă o imperturbabilă săvârşire a sentinţei destinului. Tăcut, discret, suferind, cum a fost marea parte a vieţii Sale, Regele ne-a părăsit. Totul are o limită, inclusiv proverbiala răbdare şi îndurare a Regelui. Indiferenţa, indolenţa noastră trebuiau să-şi primească răsplata, chiar dincolo de voinţa înţeleptului şi atât de iertătorului Rege.

Iar ştirea morţii Regelui ne cutremură. Pare că reuşeşte să ne îmboldească din „iglul” nostru existenţial: al indiferenţei şi ignoranţei, al „ochelarilor de cal”, al şmecheriilor şi ticăloşiilor ieftine etc.

De marţi de la amiază am căzut într-o grozavă logoree. Una vinovată, poate, prin a cărei zgomot şi colorit încercăm cu disperare să ne ascundem de noi înşine, să ne uităm păcatul nepăsării, al imaturităţii, al grosolăniilor de peste ani. De marţi, vorbim şi scriem infernal. Îi cerem scuze Regelui. Îi spunem că-L admiram. Îi mărturisim că-L respectam. Îi declarăm că-L iubeam. Îi promitem că nu-L vom uita.

Nu-i potrivit, mai ales acum, să ne întrebăm cât suntem de sinceri sau de ipocriţi. Nu-i clipa mirării de transformarea acelora, să sperăm durabilă, care până marţi aveau mânile murdărite de lăturile cu care aruncau (abjectă îndeletnicire) spre ceea ce-i era Regelui mai drag: Familia, Casa Sa, Coroana României. De acord, sunt zile de doliu şi de suferinţă. Se cade să fim înlăcrimaţi, smeriţi, cuminţi, iertători. Să cuvine să mergem la catafalcul Regelui defunct cu o rugăciune, o floare, o lumânare.

Totuşi, găsesc a fi pertinent să ne gândim spre ce ieşire o vom apuca din această asurzitoare volubilitate funerară. Ne vom întoarce, aceiaşi, în atât de obişnuitul, ademenitorul şi cinicul „iglu” al decăderii noastre? Cel mai probabil! Vom reuşi să ajungem la înţelepciunea seriozităţii şi a tăcerii din care se poate naşte dorinţa reală de a înţelege şi însuşi câteva dintre pildele/sensurile acestui mare destin? Ar fi de dorit!

Mihai I al României a fost un patriot luminat care şi-a iubit necondiţionat neamul şi ţara. „Cu toate că am fost departe de voi, mai bine de 45 de ani nu v-am uitat niciodată şi vă iubesc din toată inima”. (aprilie 1992).

Mihai I al României a fost un mărturisitor neobosit al darurilor credinţei creştine. Mihai I al României şi-a împlinit viaţa, în dimensiunea sa publică şi privată, după cele mai riguroase şi binefăcătoare norme morale. „Lumea de mâine nu poate să existe fără morală, fără credinţă şi fără memorie”. (octombrie 2011)

Mihai I al României, în mulţii şi vitregii ani ai exilului, a fost realmente subjugat de dorul şi de voinţa întoarcerii acasă. Noi, dimpotrivă, suntem astăzi dominaţi de un instinct atât de contrar, tulburător şi îngrijorător – acela al rătăcirii înspre toate zările.

Până la ultima suflare, Mihai I al României a fost convins că românii vor putea fi mai demni, mai puternici, mai prosperi prin revenirea ţării la forma de guvernământ a monarhiei constuituţionale parlamentare. „Privind către viitor, simt că trebuie să vă împărtăşesc astăzi o decizie pe care am luat-o recent. Când a fost scrisă Constituţia din 1923, pe care am repus-o în drepturi la sfârşitul războiului şi pe care comunştii au înlăturat-o acum cincizeci de ani, femeile nu aveau foarte multe drepturi şi erau excluse de la succesiunea la Tron. De atunci multe s-au schimbat. Femeile acum votează şi sunt alese în poziţii de mare responsabilitate peste tot. Cele mai multe democraţii europene au făcut de mult aceste schimbări. Constituţiile monarhiilor moderne au fost şi ele modificate, nu numai pentru a permite femeilor dreptul la succesiune, dar şi pentru a permite primului născut, indiferent de sex, să succeadă la tron. Nu am sugerat niciodată că tradiţiile noastre ar trebui păstrate împotriva realităţilor prezente.  În acest spirit, vreau să vă spun că doresc ca prima mea fiică, Margareta, să succeadă în toate drepturile şi prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa. (…) Sunt sigur că Margareta va fi înconjurată cu afecțiune şi încredere, în acelaşi fel în care au fost înconjurate Reginele Elisabeta, Maria şi Elena, cu aceeași afecţiune şi speranţă cu care a fost înconjurată alături de mine, Regina Ana. (…) Coştient de responsabilităţile mele constituţionale, pun soarta ei şi a mea, ca întotdeauna, în mâinile poporului român. Finalmente, poporul va decide ceea ce eu doresc astăzi”. (decembrie 1997)

Sâmbătă 16 decembrie, Anul Domnului 2017, ne vom găsi, conştient sau nu, într-o grea şi importantă răscruce a destinului nostru românesc. Trupul Regelui Mihai o să fie depus în Necropola Regală de la Curtea de Argeş, alături de importanţii şi drepţii Săi înaintaşi: Carol I, Elisabeta, Ferdinand I, Maria. Noi va trebui să ne hotărâm ce vom face cu Învăţăturile Vieţii Regelui Mihai. Le vom lepăda în ţărâna mormântului, cum pare să ne îndemne felul notru uşuratic de a fi ori dimpotrivă, le vom păstra vii în memorie, transformându-le, astfel, într-o premisă fundamentală prin care să ne putem renaşte soarta şi ţara?

 

Regele Mihai, Îndelung-Așteptătorul, simbolul demnității noastre uitate

Regele Mihai, Îndelung-Așteptătorul, simbolul demnității noastre uitate

Sidonia Grama


 

Așa va fi hotărât Atotputernicul, Cel căruia Majestatea sa Regele Mihai, cu adâncă reverență, și-a închinat întreaga viață. Să fie acum, la câteva zile după sărbătoarea națională a Unirii tuturor românilor, celebrate de noi buimac și în dezunire, cu puțin înaintea primului Centenar al statului român modern, înfăptuit la 1 decembrie 1918 prin voința liberă și demnă a românilor și sub auspiciile Casei Regale a României. Acum, în ajun de Moș Nicolae, sfântul educator al copiilor uituci și capricioși într-ale istoriei și memoriei, ce suntem. Acum, în plin post al Nașterii Domnului, evenimentul cosmic al creștinătății.

Bătrân și împovărat de zile, asemenea patriarhilor biblici, venerabil și înțelept, Regele Mihai se naște de acum în Ceruri! Mihai I al României: 25 octombrie 1921- 5 decembrie, A.D. 2017. Aproape un secol (și ce secol!) de istorie. Cruntă și sublimă, memorabilă și amnezică.

Ce nume îi va rezerva Regelui nostru Mihai, Istoria cu majuscule?

Cum va fi numit El printre monarhii constituționali ai României moderne, alături de Carol I, Fondatorul dinastiei și Modernizatorul României, Ferdinand cel Leal și Întregitorul de neam, ori Carol al II lea, descumpănitorul? Cum va fi pomenit Regele în istoria îndelungată a domnitorilor și voievozilor români ? El, Mihai, purtătorul numelui celui dintâi visător cu ochii deschiși ai unirii politice premoderne a tuturor românilor, sub același sceptru, în numele apărării creștinătății?

Căci regele este, prin excelență, un simbol viu, symbolon, cel care unește.

Mi se pare potrivit să-I spunem Regelui Mihai, cel-Îndelung-Răbdătorul, Regele Mihai, cel Îndelung-Așteptătorul. I se potrivește Măriei Sale figura biblică a Tatălui care-și așteaptă fiii rătăcitori ce suntem în continuare. Mihai I al României rămâne și Regele îndelungatului nostru exil interior, al ne-întoarcerii noastre acasă, din prea multă uitare (auto)impusă, din  prea slabă voință de a ne re-cunoaște propria istorie și tradiția democratică.

Cert este că în constelația șefilor de stat ai lumii, mai cu seamă ai celui de-al doilea război mondial, între care Majestatea sa era pâna mai ieri singurul și venerabilul supraviețuitor, regele Mihai are un nume de bun augur, recunoscut pe deplin ca unul din marii lideri ai lumii, cel care, prin deciziile sale, a scurtat durata războiului cu aproape 6 luni. Înaltele decorații conferite la sfârșitul  celui de-a doilea război mondial de președinții ambelor super puteri, sovietice și americane, confirmă această recunoaștere internațională de care Regele s-a bucurat: Ordinul Victoriei, cea mai înaltă decorație militară sovietică decernată Regelui Mihai la 19 iulie 1945, printr-o ceremonie desfășurată în Sala Tronului, și Legiunea de Merit în grad de Comandant Șef, conferită un an mai târziu, în 1946, din partea președintelui American Harry S. Truman.

„Majestatea Sa Regele Mihai I al României a dat dovadă de un comportament excepțional de merituos în exercitarea unui serviciu remarcabil pentru cauza Națiunilor Aliate în lupta lor împotriva Germaniei hitleriste. (..)Prin judecata lui superioară, prin ascuțimea acțiunii sale și prin înaltul caracter al cârmuirii sale personale, Regele Mihai I a adus o contribuție extraordinară la cauza libertății și democrației”, se afirma în brevetul de decorare semnat de Harry Truman, Președintele Statelor Unite ale Americii în 1946.

În același timp însă, istoria tulbure, crepusculară ce a urmat celei de a doua conflagrații mondiale a cunoscut o paradoxală pace postbelică, așa cum o numea însuși Regele, cu amară ironie, pacea care a fost Războiul Rece, care a divizat maniheist întreaga lume, vreme de mai bine de 4 decenii. În plină instaurare în forță a comunismului pe jumătate din continentul european, Regele Mihai a rezistat redutabil, a fost  ultima redută a democrației și a constituționalității din această parte a Europei sovietizate, până la abdicarea sa forțată, odată cu abolirea ilegală a monarhiei din România și instaurarea ilegitimă a republicii populare.

Rezistența împotriva dictaturii și lupta constantă pentru re-stabilirea democrației și a drepturilor și libertăților cetățenești, călcate în picioare de regimul comunist, a fost exercitată de Regele în exil prin diverse forme diplomatice, reverberate în mass media internațională mai intens sau mai slab, în funcție de contextul internațional, dar de fiecare dată trecute sub tăcere, total și brutal,  de Securitatea regimului paranoic comunist.

Ca Rege al României am luptat pentru respectul demnității omului și m-am împotrivit nazismului și mai târziu comunismului. Am fost detronat în zilele stalinismului. Continui lupta din exil, nu pentru a cere drepturile mele, ci pentru a restabili drepturile poporului român.”  ( Regele Mihai, 4 decembrie 1989)

Erau cuvintele Regelui Mihai într-o scrisoare din 1989, despre care se știe prea puțin, adresată Papei Ioan Paul al II lea, liderul charismatic care însuflețise Solidaritatea poloneză prin mesajul Cristic „Nu vă fie frică!” În anul marilor transformări revoluționare din Europa de Est, Majestatea Sa i se adresa acestui ilustru personaj istoric, amintindu-i cu ardoare de România, înaintea summit-ului de la Malta între liderii sovietici și americani, din 4 decembrie 1989.

Așadar, la sfârștiul secolului al XX-lea, Regele Mihai se putea număra cu onor printre drepții veacului, cei care, în numele unor principii democratice perene, se împotriviseră curajos și totalitarismului nazist, și, mai cu seamă, celui comunist.

O rezistență care  s-a prelungit în cei peste 40 de ani de exil, o jumatate de secol chiar, dacă punem la socoteală cele 10 încercări eșuate ale Regelui de a se întoarce în propria-i țară după Revoluția din decembrie 1989. Din 1990 până în 1997, autoritățile române postdecembriste, înfricoșate de autoritatea morală și de legitimitatea istorică a Regelui, au acționat  confuz și violent, împiedicându-l sistematic pe Suveran să-și revadă propria țară eliberată cu preț de sânge în 1989, dar nu și pe deplin liberă. O singură excepție luminoasă pentru noi și de temut pentru liderii politici, în tot acel răstimp: astrala Întâlnire de Paște din 1992, cînd peste 1 million de români, după cum estima atunci CNN, au venit să-și (re)vadă cu ochii lor Regele !

Iar între toate aceste forme de rezistență activă, rezistența prin memorie este cea în care Majestatea Sa a excelat de-a lungul întregii vieți. Stâlp de aducere aminte și monument a fost El însuși, prin personalitatea și statura sa istorică și prin longevitatea sa, piatră de poticnire a fost Regele Mihai  deopotrivă pentru complicitatea postbelică a lumii occidentale și pentru tiraniile comuniste și confuziile post-comuniste din țară.

Însă, mai presus de istorie, cum va rămâne Regele Mihai în inimile și în mințile noastre, contemporanii Măriei Sale? A celor mai bine de trei generații de vrednici ori nevrednici contemporani? Cum vom vorbi noi despre El copiilor noștri ? Ce fel de narațiune le vom transmite, fie în concordanță cu ce vor scrie sau vor trece sub tăcere manualele, cărțile, ebook-urile și facebook-urile, fie într-o contra-memorie pe care le-o vom mărturisi noi înșine ? Cum vom povesti istoria întânirilor noastre, reușite ori ratate, cu copleșitor de simpla, de ascetica și de puternica sa personalitate?

Viața mea a fost o lungă și loială așteptare”, spunea din nou, sapiențial, Regele, într-un discurs din 8 noiembrie 2014, la aniversarea a 25 de ani de la căderea comunismului. „Așteptare ca Europa să-și revină în fire, așteptare ca România să se reîntoarcă la ea însăși. Răbdarea poate fi, uneori, o armă împotriva destinului istoric. Așteptarea și credința. Iubirea și simțul datoriei.”

Când ne vor întreba, poate, de ce L-am lăsat să ne aștepte atât de mult timp, ce le vom răspunde copiilor noștri? Pentru că Regele, să nu ne ascundem după deget, pe noi ne-a așteptat. Să creștem, să ne maturizăm, să fim în stare să alegem în cunoștință de cauză. Se pare că mai avem încă nevoie de ceva timp.

Or, tocmai generațiile viitoare sunt cele pe care Majestatea Sa le avea în fața ochilor minții atunci când rostea memorabilul discurs la împlinirea vârstei de 90 de ani. Se întâmpla în 25 octombrie 2011, în fața camerelor reunite ale Parlamentului României, una dintre instituțiile statului de drept pe care Regele Mihai, ca Rege Constituțional, le-a respectat.

„Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință și fără memorie. (..)Nu văd România de astăzi ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri.  Așa să ne ajute Dumnezeu!”

Cât despre Numele său scris în Ceruri, Unsul Domnului, cel consacrat Episcop al Bisericii Ortodoxe Române și demn de a intra prin Ușile Împărătești, nădăjduim că va fi pomenit cum se cuvine, cum s-ar fi cuvenit în toți anii aceștia, în toate bisericile românești de pretutindeni.

Din respect pentru noi înșine, indiferent de opțiune politică, de cunoaștere sau de necunoaștere istorică, fie ca memoria Regelui Mihai I al României să fie onorată de românii de pe tot pământul și de toți concetățenii noștri.

A Dio, Rege drept și bun! Atotputernicul să ne ierte pentru că nu te-am re-cunoscut și să Te răsplătească pentru îndelunga-Ți răbdare, vrednica așteptare și longeviva verticalitate!

( text apărut și în revista Transilvania Business, www.transilvaniabusiness.ro)