Majestatea Sa Margareta- simbol, lider, speranță

Majestatea Sa Margareta- simbol, lider, speranță

Sidonia GRAMA

Cuvântare cu ocazia aniversării Majestății Sale Margareta a României. Eveniment omagial organizat la Cluj-Napoca, Centrul de Cultură Urbană, de Clubul Monarhiștilor Clujeni și Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei (Cluj).


 

Aniversăm astăzi, cu bucurie și respect, ziua de naștere a Majestății Sale Margareta, Șeful Casei Regale a României și Custodele Coroanei României. La mulți ani, Majestate!

Omagiem astfel, nu numai o persoană admirabilă, pe care mulți dintre noi suntem încântați și onorați să o cunoaștem ori să-i fim contemporani. Facem o reverență astăzi unei personalități, aș spune fără egal, a societății românești postcomuniste. Un model de leadership feminin regal. O persoană consacrată, aproape în sensul monahal al cuvântului, dedicată  trup și suflet  României.

Anvergura personalității Majestatății Sale Margareta este pe măsura predecesoarelor sale istorice din panteonul României Regale: Regina Elisabeta- distinsa poetă Carmen Sylva  și Mecena  a artelor, Regina Maria-  inegalabila eroină a primului război Mondial și a Marii Unirii al cărei centenar îl celebrăm anul acesta, Regina Mamă Elena- bunica paternă a Majestății Sale,  declarată Dreaptă între Popoare, cea care i-a influențat atât de mult formarea spirituală, Regina Ana- iubita sa mamă, personalitatea de diamant care i-a stat alături, umăr la umăr, Regelui Mihai I al României, cel Statornic și Drept. Ultimul, dar nu cel din urmă rege al României.

Un nume și un destin, nomen est omen ; Margareta este prenumele, numele de botez al Majestății Sale. Mărgărita, cum o alinta Tatăl în grai neaoș românesc, rezonând, poate, cu înșiră-te mărgarite, incantația magică a poveștilor, pe care MS Margareta, cu grație, pulverizând din căușul palmelor puțin praf de stele, o adresa an de an copiilor veniți să asculte Lecturile copilăriei și să vadă o prințesă adevărată. „A României”, acesta este  numele de familie al Majestății Sale, marea familie al cărei nume îl poartă, cu onor, chiar și în actele de identitate.

S-a născut la 26 martie 1949, în exil, la Lausanne, Elveția. Într-o istorie și o cronologie simbolică, pe care, de altfel, familia regală o cultivă subtil și intens, venirea pe lume a Margaretei a României poate fi citită sub semnul a trei coincidențe fericite.

Ziua Sa de naștere coincide semnificativ cu ziua în care a fost proclamat Regatul României (14-26 martie 1881). Destinul Margaretei a României, poartă, așadar, pecetea simbolică a acestei continuități dinastice, a cincea generație  a Familiei Regale Române. În al doilea rând, a venit pe lume la începutul exilulului Regelui Mihai alături de regina Ana, în aceeași lună în care, cu un an în urmă, în martie 1948, Regele Mihai declara pentru prima oară Lumii Libere faptul că actul abdicării sale forțate este nul și neavenit și își reafirma public jurământul de credință față de poporul român:

Cu credință, (…) voi continua să servesc poporul român de care destinul meu este legat inexorabil.”, afirma Regele la BBC în 1948.

MS Margareta a fost crescută și este pregătită să respecte și să ducă mai departe acest legământ de credință. S-a născut, de asemenea, în preajma marii sărbători creștine a Bunei Vestiri. Trăiește astfel sub semnul bucuriei, al ascultării și al împlinirii unei misiuni.

Știrea venirii pe lume a celei dintâi născute a regelui Mihai în exil a făcut atunci înconjurul lumii prin presa internațională. În jurnalul său, Regina mamă Elena, bunica paternă, nota:

Sâmbătă, 26 martie. (…)S-a născut o fetiță dulce, angelică, o emoție atît de mare. (…) Bineânțeles, mare dezamăgire pentru români că nu este băiat, dar Dumnezeu știe cel mai bine…”

A crescut frumos și simplu în mijlocul unei familii iubitoare și al unui tată special, bun și drept, dar care avea o tristețe adîncă, despre care, copil fiind, aflase cu uimire că provenea din faptul că  pierduse o țară.

A studiat la Universitatea din Edinburgh, Marea Britanie, licențiată fiind în Sociologie, Științe Politice și Relații Internaționale. A reușit mai apoi o carieră profesională interesantă în cadrul Organizației Națiunilor Unite. Și, cumva brusc, în august 1989, – cu 5 luni, așadar, înaintea căderii regimului lui Ceaușescu și în plină schimbare din temelii a regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Răsărit, –  Margareta a  României ia o decizie radicală și ireversibilă.  Renunță la cariera sa profesională și se dedică alături de tatăl său, Regele Mihai, trup și suflet cauzei României.

Admirabilă mi se pare această hotărâre. Ce intuiție, ce curaj, ce dăruire!

„Am avut sentimentul foarte puternic în acel moment că  n-aș mai putea trăi fără să fac ceva pentru țara mea.”,declara Principesa presei internaționale înainte de a porni spre țară.

Patruzeci și doi de ani avea Margareta a României când românii își cîstigau eroic și tragic, libertatea față de comunism. Era  vârsta maturității, vîrsta biblică a încheierii exilului și a întoarcerii acasă, în țara Tatălui, în patrie, literalmente. Momentul 18 ianuarie 1990 rămâne și pentru MS Margareta, și pentru noi, ca societate, de referință.

„Atunci m-am simțit o persoană întreagă”, mărturisește Majestatea Sa.

În 1990, imediat după întoarcerea în patrie, Margareta a României creează, alături de Regele Mihai, Fundația care îi poartă numele. De atunci, Fundația Principesa Margareta a României a devenit o organizație nonguvernamentală de elită, prin programe sociale, culturale și educaționale care se adresează întregii societăți. Împreună cu echipa, foarte restrânsă la început,  Fundației Principesa Margareta a României s-a implicat în proiecte concrete, menite a reface țesuturile sociale destrămate, a aduce împreună, la aceeași masă, bunăoară copii olimpici și copii ai străzii, tineri școlari și vârstnici pensionari, încurajând comunicarea intergenerațională, împlinând visele tinerilor talentați, premiind excelența, ori tămăduind singurătăți și vulnerabilități sociale.

De peste un sfert de veac, Margareta a României este  prezentă activ în societatea românească, exercitând o dubla calitate și responsabilitate publică. Majestatea Sa Margareta este Custodele Coroanei României. Coroana regală, „nu ca simbol al trecutului, ci ca reprezentare unică a independenței, suveranității și unității nostre”, după cum declara Regele Mihai în memorabila sesiune din plenul Parlamentului, în octombrie 2011.

Incă din 30 decembrie 1997, o dată aleasă deliberat, în cheie simbolică, Regele Mihai declara :

„Doresc ca prima mea fiica, Margareta, să succeadă în toate drepturile și prerogativele mele când Atotputernicul va decide că mi-a sosit clipa. Conștient de responsabilitațile mele constituționale, pun soarta ei și a mea, ca întotdeauna, în mâinile poporului român. Finalmente poporul va decide ceea ce doresc eu azi.

În toate responsabilități publice majore, asumate cu succes, Majestatea sa Margareta împlinește cu pasiune o vocație. Vocația de a uni, vocația de a vindeca răni și vulnerabilități sociale, vocația de a recupera demnitatea, memoria și conștiința istorică a unui popor.

MS Margareta lucrează cu tenacitate și cu rost pentru societatea românească, alături de ASR Principele Radu și de membri familiei regale. De aproape trei decenii a fost mâna dreaptă a Regelui Mihai. A împlinit voința tatălui în perioada post-exilului Său, recâștigând încrederea românilor în monarhie. A învins cu grație și cu perseverență poverile uitării, ale ignoranței ori ale ostilitații politice la care fusese supusă societatea românească. A re-cucerit, în numele tatălui său, Regele Mihai, și în nume propriu, inimă cu inimă și conștiință cu conștiință.

Sondajele de opinie dedicate monarhiei în ultimul sfert de veac reflectă și ele acestă stare de spirit. În 1990, „România profundă nu își cunoștea Coroana, precum un copil care nu și-a întâlnit părinții”, afirma Majestatea sa Margareta. Atunci sondajele (publicate doar în străinătate) măsurau un procent infim, doar 5 % din populație care înclina spre monarhie.

În 1992 a fost vizita triumfală de Paște a Regelui și, să ne amintim, prima intrare a Regelui Mihai pe sub Arcul de Triumf. După această întâlnire exemplară a românilor cu Suveranul, sondajele institutului de cercetare condus de Pavel Câmpeanu înregistrau o creștere a încrederii în Regele Mihai cu 18 la sută, în timp ce 1/6 din populație își exprima o intenție de vot promonarhie în cazul unui referendum. Erau atunci procente nu foarte mari statistic, dar semnificative din punct de vedere istoric. În 2016, în studiul „Casa Regală a României la 150 de ani – Percepţii şi reprezentări”, realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie, 61% dintre cei chestionaţi își exprimau încrederea în Casa Regală, pe coordonate pozitive (multă şi foarte multă), iar 82% dintre respondenţii care au auzit de Casa Regală apreciau relaţiile dintre Casa Regală şi români ca fiind bune și foarte bune. În același timp, profilul Regelui Mihai era îndeaproape secondat de profilul Principesei Margareta în ceea ce privește percepția prestigiului pe care aceste personalități regale le aduc românilor.

Nu cunosc vreun sondaj de opinie făcut public, care să fi înregistrat starea de spirit a românilor după impresionantul eveniment istoric al funerariilor Regelui Mihai I al Românie, din 16 decembrie 2017. Cert este că această creștere substanțială a încrederii societății românesti în Familia Regală a României și în monarhie, în acest răstimp de aproape trei decenii, se datorează, fără doar și poate, personalității istorice covârșitoare a Regelui Mihai, pe care românii au redescoperit-o, târziu, și, în același timp, implicării pline de devotament a Majestății Sale Margareta.

Prin tot ceea ce este, prin tot ceea ce face, prin tot ceea ce reprezintă, Majestatea sa Margareta a devenit un simbol, un lider, un etalon de speranță. Sunt exact dimensiunile a ceea ce înseamnă a fi monarh.

Într-o scrisoare publică semnată în 18 ianuarie 2015, cu ocazia celebrării a 25 de ani de la întoarcerea Principesei Margareta în Patrie, Regele Mihai afirma :

(…) „Mă uit  cu liniște sufletească și cu încredere la ceea ce ea a făcut, în numele meu, în acest sfert de secol, în Țară.”

Din înălțimea acestei liniști regale celeste, dați-mi voie să îmi afirm credința că Regele Mihai I al României, ilustrul predecesor al Majestății Sale Margareta, nu este nici ultimul, nici cel din urmă Rege al României. Memorie Sa este vie și germinativă în conștiința noastră istorică.

Iar Istoria, nu cea contrafactuală, a lui ce ar fi fost dacă, prea des invocată, ci Istora vie, ca orizont, rămâne mereu deschisă. Și gata de a fi împlinită, împreună.

La mulți an buni, Majestății Sale, Margareta!

Sentimentul patriotic – din jurnalul lui Ion Raţiu la Margareta a României

Sentimentul patriotic – din jurnalul lui Ion Raţiu la Margareta a României

Cornel Jurju


Citesc jurnalul lui Ion Raţiu. Este o carte mare, la propriu, dar mai ales la figurat, care aduce multe şi importante lămuriri asupra istoriei româneşti din incandescentul secol al XX-lea. Mă fascinează substanţialul patriotism al lui Ion Raţiu. Nu mă îndoiec că sunt destui dispuşi să-l ridiculizeze sumar, considerându-l de modă veche. Eu îl găsesc impresionant şi pilduitor. Lumea interioară a lui Ion Raţiu, încă din tinereţe, este monopolizată de fiinţa ţării natale. Energia sa raţională şi sentimentală sunt „turbionate” de grija, devotamentul, iubirea pentru România. Pe la începutul anului 1942, guvernul britanic îi propune să accepte rolul de agent al intereselor sale. Tânărul Raţiu, filobritanic de altfel, refuză hotărât târgul în numele sănătoaselor sale convingeri moral-patriotice. Îi răspunde interlocutorului că înainte de toate este român, că este capabil să moară sub steagul românesc dar că îi este cu neputinţă să devină un reprezentant până şi al intereselor ţării care îi oferea o generoasă şi, poate, salvatoare găzduire.

Marcat de povestea vieţii lui Raţiu, părăsesc jurnalul şi mă las purtat într-o cascadă de gânduri şi senzaţii. Îmi dau seama că în ultimele decenii este tot mai proeminent acel curent de opinie preocupat să discrediteze sentimentul patriotic, să-l transforme într-o ruşine individuală şi colectivă. Din asemenea surse se transmite, insistent şi asurzitoar, că patriotismul este ceva rău şi deosebit de periculos. Că este un sol toxic în care se dezvoltă fără excepţie intoleranţa, ura, generic spus, comportamentele nedemocratice. Înţeleg, totuşi, că patriotismul lui Ion Raţiu probează contrariul. Trăirile şi apoi întreaga lui viaţă demonstrează că între conştiinţa patriotică şi asimilarea profundă a valorilor democrat-occidentale nu există vreun fel de contradicţie. Îl revăd pe excepţionalul patriot Ion Raţiu la începutul anilor 90. Îmi trec prin minte câteva dintre învăţăturile lui în materie de democraţie propovăduite într-o Românie care astăzi mi se înfăţişază într-o fizionomie sălbatică, primitivă, autistă, nevinovată.

Cu cartea uitată în mâini, bântui timpul într-o oarecare buimăceală. Ajung în lumea românească a exilului din anii 50, 60 sau 70. Pricep că, ferit de efectul alienant al ideologiei comuniste, exilul românesc a păstrat, în condiţiile dificile ale străinătăţii, substanţa tradiţiei patriotice româneşti. Intuiesc că felul în care, la distanţă, Ion Raţiu şi-a trăit relaţia cu patria poate fi investit cu o oarecare notă de reprezentativitate pentru românii alungaţi în refugiu de teroarea comunistă.

Mai departe, gândul, dezlegat de orice oprelişti,  se îndreaptă pevizibil spre Casa Regelui Mihai. Regăsesc acelaşi tip de patriotism profund, esenţial, reconfortant. Despre el vorbesc convingător numeroasele interviuri, reflecţii ale Regelui Mihai sau alte texte cu caracter diaristic. Toate acestea mă îndeamnă să resemnific rolul României, cumva imaginare, din existenţa Familiei Regale aflată în exil. Mi se pare că întrevăd, pentru prima dată cu suficientă claritate, felul în care sentimentul patriotic şi amintirea nostalgică/dureroasă a patriei pierdute au îndeplinit o funcţie formatoare decisivă pentru fiicele Regelui Mihai.

De fapt, sensibilitatea românească „deconspirată” de Ion Raţiu în jurnal, cred că mă ajută să privesc diferit, să reînţeleg câteva relatări citite în timp, despre copilăria, adolescenţa şi tinereţea Principesei Margareta.

Povestea României a ajuns treptat în sufletul Majestăţii Sale Margareta. De la tatăl Său a învăţat primele cuvinte în limba română. Ulterior a început să asculte muzică românească, a răsfoit primele albume fotografice cu imagini din România, a citit excepţionalele memorii ale străbunicii Sale, Regina Maria („Povestea vieţii mele”). De neuitat au rămas înregistrările anuale pe care Regele Mihai le realiza pentru Radio „Europa Liberă”. Margareta, împreună cu surorile, le audia dintr-o cameră alăturată, într-o tăcere încărcată de emoţie, înţeleagând că are un tată neobişnuit, că existenţa şi universul lui afectiv se împart între familie şi o ţară intangibilă, numită România. „Amintiri unice sunt serile în care înregistra, în fiecare an, mesajul pentru Europa Liberă, care se transmitea în România în seara de Anul Nou. Noi toate trebuia să fim liniştite în timpul înregistrării, de fapt, trebuia să stăm în altă cameră, ca să nu-l deranjăm. Ascultam cu atenţie cuvintele şi cadenţa limbajului. Eram de fiecare dată impresionate şi înţelegeam că e vorba de ceva cu adevărat important. Eram copil mic atunci când am înţeles că există o parte în acest om care nu ne aparţine nouă. Totul era legat de înregistrările radio din fiecare an: o latură misterioasă a existenţei sale, mai presus de viaţa personală. Acest sentiment devenea evident şi în orele în care el ne povestea despre o ţară nu prea îndepărtată pe care o iubea şi pe care o pierduse, când ne vorbea în limba acelei ţări, când ne arăta fotografiile acelui ţinut şi ne punea să ascultăm muzica acelor meleaguri”.

Odată „însămânţat”, sentimentul apartenenţei la naţiunea română a început să dea roade în conştiinţa şi faptele Majestăţii Sale Margareta. Era anul 1984, Principesa Margareta nu călcase vreodată pământul României dar folosea următoarele cuvinte pentru a-şi exprima simţămintele româneşti: „Eu sunt româncă. Sunt născută şi crescută în exil, dar sunt profund româncă. Venirea în ţară este cea mai puternică şi cea mai ardentă dorinţă a vieţii mele. … Doresc să-i respir aerul, să-i cunosc peisajele, munţii, să-i ating pământul, să văd Marea Neagră. Această ţară exercită o mare fascinaţie asupra mea şi am un sentiment de frustrare pentru că n-o cunosc.” Cât de reală era acea dificilă stare de „frustrare” s-a putut observa imediat după înlăturarea de la putere a lui Ceauşescu. Era abia 18 ianuarie 1990 şi Principesa Margareta ajungea în România. Despre ce a trăit atunci, Principesa Moştenitoare rostea o simplă propoziţie sugestivă, memorabilă, eliberatoare: „Este cea mai frumoasă zi din viaţa mea.” Ce a urmat după aceea ne este într-o mai mare măsură cunoscut. Totuşi, cred că sensul şi conţinutul acestei speciale întâlniri cu ţara ar putea fi cel mai bine formulat printr-o parafrazare a unui mesaj al Regelui Mihai din februarie 1997. Pe drept am putea spune despre Majestatea Sa Margareta că a venit în România  „nu pentru a lua, ci pentru a dărui, nu pentru a diviza, ci pentru a uni” şi în aceeaşi măsură pentru „a ajuta” ca prin strădaniile comune să putem „ieşi din nenorocirea trecutului”.

La capătul acestor peregrinări prin labirintul imaginaţiei, mă reîntorc la realitatea fizică a cărţii din mâinile mele dar şi la aceea a lumii în care trăiesc. Mă traversează un fior de durere din care înţeleg că sufletul românesc din jurnalul lui Raţiu s-a cam mistuit. Este o pierdere uriaşă care îmi pare că explică multe dintre marile noastre decepţii, lămureşte un prelung declin pe care am ajuns să-l trăim ca pe o fatalitate. Mai am atâta vlagă să mă întreb dacă ar mai fi ceva de făcut, dacă am mai putea face ceva cu noi înşine. Nu găsesc un răspuns genial şi atunci mă „agăţ” de nevoia şi importanţa de a regăsi,  cât mai mulţi dintre noi, dorul autentic de România. Acela trăit cu disperare de Regele Mihai şi de Ion Raţiu, acelaşi  care, de aproape trei decenii, asigură resursele efortului sincer, consecvent, exemplar, pe care Majestatea Sa Margareta îl susţine în beneficiul poporului român.

La Mulţi Ani Majestăţii Sale Margareta a României

La Mulţi Ani Majestăţii Sale Margareta a României

Sâmbătă seara clujenii au sărbătorit ziua de naştere a Majestăţii Sale Margareta, Custodele Coroanei României. Evenimentul a fost organizat de Clubul Monarhiştilor Clujeni şi Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei (Cluj), fiind găzduit de Centrul de Cultura Urbană.

Corala Regală Transilvană, condusă de către domnul Dan Dumitrana, i-a cântat Majestăţii Sale, “La Mulţi Ani!”, interpretând, probabil în premieră, Imnul Regal al României într-o formă adaptată: “Trăiască Regina”. Spectacolul muzical a mai cuprins şi un moment special oferit de tânărul violonist Isaac Kauni.

Evenimentul a cuprins şi o foarte atractivă competiţie de dezbateri având ca temă forma de guvernământ din România. Elevi, bine pregătiţi şi iniţiaţi în tainele oratoriei, de la liceele clujene “Emil Racoviţă”, “Avram Iancu” şi “Gheorghe Şincai” au desfăşurat interesante argumentaţii în favoarea monarhiei constituţionale parlamentare, respectiv a republicii.

Cu aceeaşi ocazie au prezentat comunicări despre biografia Majestăţii Sale Margareta, Sidonia Grama (cercetător), Marius Pop (preşedintele Clubului Monarhiştilor Bistriţeni) şi Cornel Jurju (Clubul Monarhiştilor Clujeni).

La finalul serii, numerosul public prezent a servit o felie de tort şi a închinat un pahar de vin în cinstea şi sănătatea Majestăţii Sale Margareta.

Casa Regală în anul centenarului românesc

Casa Regală în anul centenarului românesc


Cornel Jurju

Viziunea marxist-comunistă asupra istoriei este profund marcată de obsesia ocultării factorului regal din procesul unionist românesc. Inevitabil această optică istoriografică, deopotrivă nefastă şi influentă, a infestat şi malformat profund cunoaşterea comună/publică privitoare la importantele evenimente din jurul anului 1918. Urmarea este că destui români elaborează percepţii confuze, eronate, inconsistente cu privire la funcţia Familiei Regale în crearea României Unite.

Or, dacă ne luăm dispoziţia de a privi înspre realitate, aşa cum a fost, vom constata că, de la fondarea sa în anul 1866, Casa Regală a fost un important generator de ideal naţional-statal românesc, în sensul definirii, asumării şi materializării acestuia.

Restrângând această succintă analiză la Epoca Unirii, devine relativ simplu de probat că Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost complet ataşaţi, am putea spune chiar subjugaţi, interesului naţional. În Consiliul de Coroană din august 1916, Regele Ferdinand a fost principalul susţinător al intrării ţării în război de partea Antantei. Pledoaria suveranului a fost emoţionantă dar şi surprinzătoare pentru că, în esenţă, era îndreptată şi împotriva ţării sale natale, Imperiul German. Mai târziu, în primăvara anului 1918, Guvernul României, aflat în refugiu la Iaşi, era nevoit să semneze o pace separată cu Puterile Centrale. Având de suportat diferite presiuni (chiar ameninţări), Regele Ferdinand a găsit resursele de curaj necesare pentru a refuza ratificarea Tratatului de Pace de la Buftea-Bucureşti. După război, poziţia Regelui a dobândit o valoare juridico-diplomatică semnificativă permiţând autorităţilor de la Bucureşti să „pareze” anumite insinuari şi acuzaţii ale puterilor învingătoare cu privire la „chestiunea păcii separate” încheiate în 1918.

În anii deosebit de grei ai războiului, Regina Maria a devenit personalitatea emblematică a tragediei şi rezistenţei româneşti. Dobândind o enormă zestre de notorietate şi influenţă internaţională, în cadrul Conferinţei de la Paris, Regina Maria a avut o contribuţie apăsată în procesul decizional de recunoaştere a României Unite. Meritele speciale ale Reginei au fost recepţionate de către mediile diplomatice ale vremii dar şi de către ulterioare şi de referinţă reconstituiri istoriografice.

Cu deosebire, este de subliniat că Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost personalităţile simbol ale Unirii Româneşti. Autoritatea statului român asupra noilor teritorii era afirmată la nivel public prin intermediul numeroaselor şi importantelor vizite regale intreprinse în provinciile unite în anii 1919-1920. Pe acelaşi teren al relevanţei simbolice, trebuie reţinut momentul special al încoronării de la Alba Iulia. Ceremonialul din 15 octombrie 1922 consacra Unirea teritoriilor locuite majoritar de către români sub autoritatea Coroanei. De altfel, stema reaglă, pe care autorităţile de astăzi în mod neînţeles evită să o recunoasca, realiza o inspirată proiecţie în registru heraldic a noii structuri teritoriale a României Întregite. Cred a nu fi exagerată observaţia că în anii 1918-1920, pentru cei mai mulţi dintre români, Marea Unire se articula la nivel perceptiv în jurul câtorva elemente aparţinătoare în mod special perimetrului regalităţii: Coroana şi Stema Regatului, Regele şi Regina.

Se poate constata că monarhia românească a fost unul dintre pilonii instituţionali şi simbolici centrali în jurul căroara s-a putut încheia cu succes Unirea tuturor românilor. Ca o dreaptă consecinţă ar fi necesar şi normal ca discursul centenar din anul acesta – prin diferitele sale componente (istoriografică, instituţională, mediatică, politică, civică) – să recunoască şi să aşeze în prim-plan rolul fundamental îndeplinit de familia noastră regală în Epoca Unirii şi în general în ultimul secol şi jumătate de istorie modernă românească. Rămânerea în proximitatea unui discurs istoric sau pseudoistoric demofil şi patriotard nu numai că este lipsită de folos dar este şi profund nocivă. Concomitent, Parlamentul României ar trebui să depăşească faza elanurilor ratate şi să voteze Legea Casei Regale, lămurind favorabil inclusiv dreptul de folosinţă al Palatului Elisabeta. În punctul acesta, pentru a scăpa de nefericita tentaţie a falselor vocalize – care bântuie periodic diferite site-uri, studiouri de televiziune sau  chiar anumite conştiinţe mai mult sau mai puţin „regaliste” – nu ar trebui uitat că Majestatea Sa Margareta este strănepoata Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria.

Pe de altă parte, clarificarea/consolidarea statutului Casei Regale nu este doar o necesitate care ţine de o potrivită înţelegere şi cinstire a trecutului. Într-o măsură cel puţin similară, este un obiectiv care îşi poate desluşi sensul în relaţie cu prezentul şi viitorul. Cu toţii suntem conştienţi că ne găsim într-o perioadă, ce pare fără de sfârşit, a irosirii de sine, a unei grave disoluţii instituţionale care afectează partidele politice, Parlamentul, Preşedinţia, justiţia, administraţia. Acest fenomen degenerativ zdruncină fundamentele regimului democratic, dar şi puţinul care ne-a mai rămas din simţămintele identitare de altădată. Într-o asemenea atmosferă – înnegurată, conflictuală până la demenţă, marcată de semnele unei periculoase instabilităţi – Familia Regală reuşeşte să rămână un loc în care viaţa se rânduieşte diferit. Exprimarea publică, la nivel discursiv şi comportamental, se situează la standarde remarcabile, cu totul comparabile cu ceea ce se întâmplă în cele mai elevate societăţi ale lumii civilizate. Ataşamentul pentru ceea ce reprezintă ţara românească, pentru identitatea noastră, pentru interesele naţiunii române, este unul fără cusur şi consecvent în durata lungă a parcursului istoric.

Având şansa de a ne afla într-un an special, acela al centenarului, ne-am putea lua un vindecător timp de relecţie. L-am putea folosi pentru a (re)înţelege rolul pe care regalitatea l-a îndeplinit în istoria românească pe direcţia dezvoltării naţionale şi identitare, a modernizării şi europenizării. Acelaşi timp de analiză şi de reaşezare a gândurilor, ne-ar putea releva observaţia că în situaţia unei crize severe, Casa Regală ar putea reprezenta substanţial mai mult decât suntem dispuşi să ne imaginăm. Foarte probabil ar fi una dintre singurele opţiuni de care ne-am putea „agăţa” având dorinţa de a rămâne pe un traseu al dezvoltării şi echilibrului, care nu poate însemna altceva decât democraţie, europenizare, dar şi o demnă reînsuşire (fireşte într-o formă actualizată) a patrimoniului identitar românesc.

Tradiția Monarhică la Români

Tradiția Monarhică la Români


Prof.univ.dr.ing. Alexandru-Grigore Pisoschi

Din negura vremurilor și a istoriei, strămoșii românilor au fost conduși de monarhi, purtând titulatura de regi. Tot de atunci, și mai dincoace, evenimentele petrecute au intrat în basme și legende, glorificând eroii care au luptat pentru libertate, bine, frumos și adevăr.

Întotdeauna a fost vorba de regi, regine, prinți și prințese care au depus eforturi pentru apărarea regatului lor și a locuitorilor. Au intrat în basme și legende vitejii sub numele de Făt Frumos care au luptat contra cotropitorilor, respectiv vecini hrăpăreți care voiau să acapareze teritorii și să stăpânească oamenii luând biruri.

Evenimentele istorice au fost figurate astfel în basme și legende care s-au transmis din generație în generație sute de ani.

Teritoriul străromânilor și românilor, așa cum menționa cronicarul „a fost așezat în calea tuturor răutăților” prin migrațiile a o serie de populații, unele așezându-se la noi și apoi asimilate. Cu toate acestea, atunci când s-au creeat posibilități de coagulare, s-au format feude prestatale numite cnezate, conduse de un cneaz (termen provenit din slavonă), care de cele mai multe ori era și voievod (conducător militar al unei obști sau uniuni de obști țărănești, a cărui autoritate se exercita asupra unui teritoriu limitat și a cărei funcție nu era ereditară. Primii voievozi au fost aleși, apoi funcția a fost ereditară, începând cu secolul XII.

Începând cu cnezii și apoi cu domnii Țărilor Române, toîi au fost monarhi, indiferent de mărimea feudei sau țării.

În evul mediu românesc suveranii noștri purtau titlul de DOMN, din limba latină „dominus”, adică stăpân. Termenul de DOMINUS, cu semnificația de CONDUCĂTOR a intrat în circulație din limba latină în timpul împăratului Lucius Domitius Aurelian (270 – 275).

Domnul era stăpânul recunoscut al țării și lui i se închinau boierii în calitate de vasali. Alături de domn era intâiul stătător al bisericii, astfel încât coroana și crucea erau ingemănate.

Domnul era echivalentul unui monarh absolut sau al unui rege în evul mediu, în grecește autocrator. El avea comanda armatei, bătea monede, semna acte, folosea insemnele regalității, coroană, sceptru, tron, iar adresarea era cu MĂRIA TA. Titlului de DOMN i se atașa și cel de MARE VOIEVOD, adică era comandantul voievozilor locali.

În treburile statului, domnul era ajutat de Sfatul Domnesc sau Princiar, respectiv, cum s-a spus mai târziu, sub influența otomană, Divan. Sfatul Princiar era un consiliu format din reprezentanții marii boierimi și din înalții dregători care luau parte alături de domn la conducerea țării cu atribuții politice, administrative și juridice.

Succesiunea la tron era semieligibilă, adică marea boierime alegea domnul dar numai din familia domnitoare. Erau proclamați ca domni și cei din afara căsătoriei domnului precedent, numai dacă se prezentau dovezi că era recunoscut ca descendent.

La români funcționa „Legea pământului”, identică cu Legea salică din Vestul Europei, adică femeile erau excluse de la conducerea statului.

Legea salică, era o colecție de legi, scrisă în limba latină, în formă oficială –  Pactus Legis Salicae sub Clovis I, primul rege al francilor (481 – 511), din Dinastia Merovingiană. I-a succedat la tron tatălui său Childeric I, rege al francilor salieni (de unde derivă si titlul legii), trib care ocupa teritoriul de Vest al Rinului inferior. Legea salică interzicea femeilor să moștenească pământul și prin urmare, ascensiunea la tron. Totuși in acea vreme au fost și excepții.

În perioada fanariotă, din 1711în Moldova și 1716 în Țara Românească, până în 1821, domnii erau desemnați de Poarta Otomană și erau considerați funcționari otomani.

După revoluția lui Tudor Vladimrescu (1821), au urmat Domniile pământene, iar domnitorii erau aleși de boieri din familiile boierești cele mai de vază pe o durată de șapte ani potrivit Regulamentului Organic, instituit de puterea protectoare Rusia și acceptat de Poarta Otomană. Regulamentul Organic era o lege organică cvasi-constituțională promulgată în 1831-1832 de autoritățile imperiale ruse atât pentru Moldova cât și pentru Țara Românească.

Domnitorii din această perioada au fost electivi, ca și Alexandru Ioan Cuza, de altfel, era un principe – monarh electiv.

Voința românilor s-a manifestat în 1859, când Al. I. Cuza a fost ales ca principe domnitor in ambele principate, Moldova și Valahia. El a reușit să unească politic și instituțional cele două principate sub numele de ROMÂNIA, astfel că la sfârșitul anului 1862 a dat un decret domnesc în care se specifica „ NAȚIUNEA ROMÂNĂ ESTE ÎNTEMEIATĂ” !

La tronul României a urmat domnitorul Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, principe german, care a început cu rigurozitate modernizarea țării, dezvoltând căile de comunicații și modernizând capitala București și principalele orașe ale țării, precum și instituțiile de cultură. Cu urcarea sa pe tron a fost instituită DINASTIA EREDITARA CONSTITUȚIONALĂ.

Cu domnitorul Carol I a început România modernă prin adoptarea la 1 iulie 1866 a Constituției României, una din cele mai avansate constituții, după modelul belgian. Constituția este mama legilor, toate legile decurgând din ea.

În timpul domniei lui Carol I România si-a câștigat independența, prin luptă armată și recunoscută de puterile europene la Congresul de la Berlin din 1878.

România a avut bucuria și norocul de a avea un domnitor de origine germana. Dacă era un român, în urma războiului ruso, româno – turc din 1877-1878, țara ajungea gubernie (provincie rusească).

La 10 Mai 1881 România era înălțată la rangul de REGAT, iar principele Carol I a luat titlul de REGE.

După Regele Carol I a urmat la tron, nepotul său, Regele Ferdinand care împreună cu Regina Maria au constituit factorul coagulator și mobilizator în Războiul pentru Întregirea României 1916-1919, când Basarabia (27martie/9 aprilie 1918), Bucovina (15/28 noiembrie 1918) și Transilvania, Crișana, Sătmarul, Maramureșul (parțial) și Banatul Timișan (parțial) la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 s-au unit cu Patria Mamă România.

După moartea Regelui Ferdinand la 20 iulie 1927 urmează la tron Regele Mihai, nepotul său, sub regență, până în 1930, când revine principele Carol, fiul Regelui Ferdinand și tatăl Regelui Mihai. Regele Mihai este eliminat de pe tron de tatăl său Regele Carol al II-lea, care domnește din 1930 pâna în 1940, când în urma acțiunilor Rusiei Sovietice, a Germaniei hitleriste și a Ungariei horthiste, România a fost nevoită să cedeze Basarabia, Bucovina, Ținutul Herței Rusiei; Ardealul de Nord Ungariei și Cadrilaterul Bulgariei.

Carol al II-lea, în urma acestor tragice evenimente, părăsește țara și „lasă grijile statului în mâinile fiului său Mihai”, care devine iar Rege între 1940 și 30 decembrie 1947, când e forțat să abdice de către forțele bolșevice și cozile de topor din țară, iar România a fost proclamată prin fals, republică.

În urma Celui de Al doilea Război Mondial, România pierde din nou Basarabia, Bucovina și Ținutul Herței în favoarea Uniunii Sovietice.

Ca urmare a actului de la 23 august 1944, act de mare curaj al Regelui Mihai, cu toate pierderile incomensurabile de vieți omenești, recuperăm Ardealul de Nord și este salvată statalitatea României.

Regele Mihai s-a opus din toate puterile bolșevizării României, dar a fost forțat să plece în exil.

După revolutia din decembrie 1989 Regele Mihai a fost oprit să intre în țară, cu excepția vizitei de Sfintele Paști din 1992, când a atras mulțimi entuziaste venite să-l aclame. De abia, sub președinția lui Emil Constantinescu reprimește cetățenia română, retrasă de comuniști în 1948. După revenirea în țară, Regele Mihai și Familia Regală s-au implicat activ în vizitarea capitalelor europene pentru sprijinirea României de a intra în NATO și Uniunea Europeană.

La 30 decembrie 2007, într-o ceremonie privată, Regele Mihai a promulgat noul statut al Casei Regale intitulat „Norme Fundamentale ale Familiei Regale a României”, prin care, intre altele, s-a stabilit și succesiunea la Tron. Prin acest act, ASR Principesa Margareta a fost desemnată Moștenitoare a Tronului și Custode al Coroanei României.

Renunțarea la Legea salică, menționată în constituțiile monarhice anterioare ale României, a fost făcută datorită recunoașterii de către România a „Declarației Universale a Drepturilor Omului” adoptată la 16 decembrie 1948 prin Rezoluția 217 A în cadrul celei de a treia sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, precum și aderării României la Uniunea Europeană.

La 5 decembrie 2017, la ora 13,00, în Elveția, la Aubonne, în locuința sa particulară, Regele Mihai a trecut la Domnul în vârstă de 96 de ani în urma unei necruțătoare boli și unei suferințe îndelungate.

Iată cum ÎL caracterizează prestigiosul istoric Vlad Georgescu, fost director al Departamentului românesc al Postului de Radio „Europa Liberă”, în cartea sa „Istoria Românilor de la origini până în zilele noastre”, Editura Humanitas, 1995 :

„Regele Mihai fusese un rege bun, precum bunicul Său, Regele Ferdinand. Modest și democrat, cu simțul datoriei față de țară, un simț care lipsise tatălui său, ar fi putut ajunge un rege mare, asemeni lui Carol I. A avut însă parte de vremuri tulburi pe care niciun cap încoronat sau om politic nu le-ar fi putut înrâuri. I-a fost dat să asiste la eșecul României Mari și la inaugurarea unui șir de dictaturi străine spiritului Său constituțional, străine de asemenea mentalității clasei politice care făcuse România Mare la 1918.”

După decembrie 1989, ASR Principesa Margareta și ASR Principesa Sofia au luat cunoștință de viața din România prin vizite, mai ales în orfelinate, organizând numeroase  transporturi cu ajutoare. Ulterior a fost creată „Fundația Principesa Margareta”, cu scopuri sociale, medicale și culturale, sprijinind bătrânii și tinerii studioși sau care se dedică meseriilor.

ASR Principesa Margareta L-a secondat pe tatăl Său Regele Mihai în numeroasele activități de reprezentare a României împreună cu soțul Său ASR Principele Radu și alți membri ai Familiei Regale.

ASR Principesa Margareta, după trecerea la Domnul a tatălui Său Regele Mihai, a preluat conducerea Casei Regale a României cu calificativul MAJESTATE, iar ASR Principele Radu are titulatura de PRINCIPE CONSORT.

DIN ACEASTĂ PREZENTARE REZULTĂ DUPĂ PĂREREA NOASTRĂ CĂ TRADITIA REPUBLICANĂ A ROMÂNILOR ESTE O MISTIFICARE,

AVÂND ÎN VEDERE APROPIATELE SĂRBĂTORI, 26 MARTIE, ZIUA DE NAȘTERE A MAJESTĂȚII SALE MARGARETA ȘI 1 APRILIE, INTRAREA DOMNULUI ÎN IERUSALIM, FLORIILE, ZIUA ONOMASTICĂ A MAJESTĂȚII SALE, ÎI  DORIM SANATATE ÎNTRU MULȚI ANI, REUȘITE ÎN ACȚIUNI, INSPIRAȚIE, BUCURII ȘI SATISFACȚII IN URMA ACTIUNILOR REUȘITE, PRECUM ȘI ÎMPLINIREA TUTUROR DORINȚELOR ALĂTURI DE ÎNTREAGA FAMILIE REGALĂ !