Colindul Regal de Centenar

Colindul Regal de Centenar

Colindul Regal, care ajunge anul acesta la cea de-a şasea ediţie, este însoţit de câteva intenţii:

  1. De a înfiripa o atmosferă în care să se poată manifesta bucuria carităţii izvorâtă din sentimentul creştin al iubirii aproapelui. Fondurile strânse din donaţiile participanţilor vor fi oferite Asociaţiei SOS Bambini România, care susţine copii aflaţi în Casele de tip Familial din Cluj, Sighet şi Baia Mare.
  2. De a trăi semnificaţia creştină a sărbătorii Crăciunului, dar şi frumuseţea colindelor româneşti, ca ipostază a culturii tradiţionale prin care este celebrată Naşterea Mântuitorului.
  3. De a stârni publicului dorinţa de cunoaştere cu privire la importanta, uneori fascinanta, poveste a regalităţii româneşti, încă înstrăinată de inima şi mintea românilor.

Programul artistic al serii:

Muzica Militară a Diviziei 4 Infanterie „Gemina” – dirijor: Lt. Daniel Munteanu

Corala Regală Transilvană – dirijor Dan Dumitrana

Dan Gâdea – taragot

Data şi locul spectacolului:

– sâmbătă, 15 decembrie, începând cu ora 18.00

– Centrul de Cultură Urbană (clădirea Cazinoului din Parcul Mare)

Asociaţia Clubul Monarhiştilor Clujeni

Poveste şi Istorie. Cenuşăreasa şi Coroana României

Poveste şi Istorie. Cenuşăreasa şi Coroana României

Cornel Jurju

Un cunoscut istoric bucureştean spune bine că istoria ar putea fi cea mai frumoasă poveste. Mie îmi trece prin minte o poveste în sens propriu, care parcă mă ajută să înţeleg mai bine o importantă, frumoasă dar şi tristă pagină de istorie românească.

Cu toţii ne amintim de fascinanta şi surprinzătoarea Cenuşăreasă. Povestioara copilăriei noastre se ţese în jurul a trei personaje, fiecare principal în felul său: mama cea vitregă, Cenuşăreasa şi prinţul curtezan.

Mama vitregă, cum altfel, este rea, avară, invidioasă, intrigantă şi, în termenii noştri mai moderni, foarte performantă în demonica îndeletnicire a manipulării şi dezinformării. Prin aceste mijloace şi abilităţi reuşeşte să o urâţească, să o compromită pe, de altfel, hipnotizanta Cenuşăreasă.

Într-adevăr, Cenuşăreasa este înzestrată cu darurile cele mai alese: este manierată, frumoasă, inteligentă, harnică. Însă toate aceste rare calităţi nu pot răzbate prin aparenţe: mizerie, haine zdrenţuite, vorbe de ocară.

Prinţul de viţă imperială este fermecător, distins, consecvent dar afectat de o oarecare inocenţă. El cade în capcana manipulării, fiind incapabil, o vreme, să treacă dincolo de ecranul aparenţelor pentru a o descoperi pe adevărata Cenuşăreasă.

Ajungând pe tărâmul istoriei, am putea considera că, într-un anume fel, instituţia Monarhiei a fost ea însăşi sortită nefastei condiţii a Cenuşăresei. Faptul a devenit posibil imediat după 30 decembrie 1947. Era ziua fatidică a loviturii de stat comuniste, regizată la Moscova, prin care regele Mihai era obligat să abdice, iar Regatul României era substituit cu republica de tip bolşevic, continuată după 1989 printr-o republică democrată, apăsată şi ea de păcatul ilegitimităţii. Ei bine, de la sfârşitul anului 1947 puterea comunistă, cea străină şi „vitregă”, folosindu-se de instrumentele propagandei (manipulare, intoxicare, minciună) a supus imaginea regalităţii româneşti unui asiduu proces al demonizării, al „cenuşărizării”. Peste noapte, regii, reginele, principii şi principesele României au devenit exclusiv criminali, exploatatori, trădători ai neamului românesc, în fond exponenţii celor mai teribile vicii. Iar naţiunea, zăpăcită de tirul mistificărilor, şi-a pierdut discernământul confundând masca hidoasă, inventată de propaganda comunistă şi post-comunistă, cu adevăratul chip al Dinastiei Române.

Negăsindu-ne, totuşi, în ademenitoarea lume a basmului, evident că nu vom putea apela la vreo baghetă magică pentru a răzbi în sofisticata confruntare cu minciuna şi aparenţele. În schimb, am putea porni pe drumul adevărului cu ajutorul informării, al documentării, al cunoaşterii. Numai virtutea căutării adevărului este aceea care ne poate ajuta să descoperim înfăţişarea înţeleaptă, frumosă, demnă, distinsă, manierată, pe alocuri eroică, a regalităţii româneşti.

În privinţa aceasta, sărbătoarea Centenarului reprezintă o bună ocazie pentru a încerca să ridicăm de pe „obrazul” Dinastiei Române, măcar în parte, vălul sufocant al propagandei. Dincolo de el, am putea avea şansa unei minunate surprize: aceea de a afla că instituţia Monarhiei Constituţionale a fost axul central al procesului unionist românesc, finalizat atât de fericit pe parcursul anului 1918.

Despre Ferdinand I „Întregitorul”, trebuie să ne amintim că în octombrie 1918 fusese încoronat ca al doilea rege al României. Marele război era în plină desfăşurare în Europa, iar Ferdinand făcea parte din familia imperială germană. Apartenenţa familială şi originea etnică nu l-au împiedicat însă pe regele românilor ca în august 1916 să tragă sabia împotriva ţării natale, Imperiul German. O făcea printr-un gest cu valenţe sacrificiale, dar care era pus în beneficiul idealului unionist românesc. Când în Consiliul de Coroană din 14 august 1916, în care se încuviinţa intrarea României în război şi germanofilul P.P. Carp îşi exprima stupefacţia că o Dinastie germană poate duce ţara într-un război împotriva Germaniei, regele Ferdinand îi dădea următoarea replică: „Domnule Carp, respect toate părerile, dar nu pot lăsa să treacă, ultimele dvs. cuvinte. Ele nu pot fi expresia adevăratelor dvs. simţăminte. Îmi închipui că au izvorât în focul discuţiunii, dintr-un moment de necugetată mânie.

Ba nu, deloc – murmură Carp. Ba da – domnule Carp insistă regele părinteşte şi continuă… Aţi greşit şi odinioară, domnule Carp, când aţi vorbit de interesele Dinastiei. Nu cunosc interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării. În conştiinţa mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă după matură chibzuinţă eu am ajuns la convingerea, la convingerea adâncă şi nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspiraţiuni ale neamului a cărui răspundere o port în ceasul de faţă. Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece mai presus de toate, să ştiţi domnule Carp, că Dinastia mea este română. Rău aţi făcut când aţi numit-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze o Dinastie germană la gurile Dunării, ci o Dinastie naţională şi revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o”.

În cei doi teribili ani în care Regatul României a fost prins în vârtejul  războiului, regina Maria a oferit adevărata măsură a capacităţii Sale de iubire şi jertfă pentru poporul român. A organizat serviciul de ambulanţă care a deservit frontul, a coordonat ridicarea şi înzestrarea mai multor spitale de campanie, a distribuit alimente prin înfometatele oraşe şi sate ale Moldovei. Mai presus de orice, zi după zi, din zori până în noapte a fost nelipsită de lângă patul răniţilor, al bolnavilor contagioşi, pentru a alina suferinţe, pentru a oferi sprijin moral. Pe drept cuvânt, ostaşii români i-au atribuit supranumele de „mamă a răniţilor”. Un „alint” pe care regina l-a onorat până la capăt. Mai mult decât atât, la sfârşitul anului 1918, parcă într-un act de supremă solidaritate cu poporul care se aflase în durere şi suferinţă, regina s-a îmbolnăvit de gripă spaniolă. Era în agonia sfârşitului dar şi-a revenit aproape miraculos pentru a interpreta un strălucit rol în arena internaţională postbelică.

Finalul războiului o aducea pe Maria a României pe culmile unui impresionant val de popularitate mondială. Regina devenea una dintre cele mai admirate şi respectate personalităţi feminine ale epocii sale, dar şi cel mai popular reprezentant al României în lume din toate timpurile. Un statut privilegiat pe care regina Maria nu a ezitat să-l folosească în beneficiul naţiunii române. Regina României a participat la Conferinţa Păcii de la Paris. A fost primită de preşedintele şi primul ministru francez, de regele Angliei şi primul ministru britanic, de preşedintele SUA, în faţa tuturor pledând cu argumentele cele mai convingătoare pentru recunoaşterea internaţională a unirii românilor. După o astfel de întrevedere, primul ministru francez, G. Clemenceau îi mărturisea unui diplomat român aflat la Paris: ”O Regină ca a voastră poate fi primită numai cu onoruri militare, cu mareşalul Foch în frunte!”.

Intensitatea cu care regina Maria a trăit idealul României Întregite este mărturisită şi din filele testamentare pe care Majestatea Sa le-a lăsat posterităţii: „Atât timp am fost în mijlocul tău, încât mi se pare, abia cu putinţă că trebuie să te părăsesc; totuşi, orice om ajunge la capătul drumului său. Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veşnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare. Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am vazut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută”.

Indubitabil, la nivelul deciziei şi acţiunii instituţional-politice, dar şi al relevanţei simbolice, Regele Ferdinand şi Regina Maria au fost personalităţi centrale ale Epocii Unioniste Româneşti. Autoritatea statului român asupra noilor teritorii era afirmată la nivel public prin intermediul numeroaselor şi importantelor vizite regale intreprinse în provinciile unite în anii 1919-1920. Pe acelaşi teren al relevanţei simbolice, trebuie reţinut momentul special al încoronării de la Alba Iulia. Ceremonialul din 15 octombrie 1922 consacra Unirea teritoriilor locuite majoritar de către români sub autoritatea Coroanei. De altfel, stema regală, pe care autorităţile de astăzi în mod neînţeles evită să o recunoască, realiza o inspirată proiecţie în registru heraldic a noii structuri teritoriale a României Întregite. Cred a nu fi exagerată observaţia că în anii 1918-1920, pentru cei mai mulţi dintre români, Marea Unire se articula la nivel perceptiv în jurul câtorva elemente aparţinătoare în mod special perimetrului regalităţii: Coroana şi Stema Regatului, Regele şi Regina.

Reîntorcându-ne la prinţul Fraţilor Grimm, vom observa că, într-un final, acesta a reuşit să învingă aparenţele, să o descopere pe Cenuşăreasa şi, în felul acesta, să-şi poată împlini soarta. Acum, în pragul Centenarului, ar fi de observat dacă noi românii putem ştirbi pojghiţa încă groasă a propagandei pentru a întrezări adevăratul chip al suveranilor Marii Uniri de la 1918: Regele Ferdinand şi Regina Maria.

Capitalele Unirii

Capitalele Unirii

Corul Regal, ansamblu cameral de tineret aflat sub Înaltul Patronaj al Alteței Sale Regale Principele Radu al României, desfășoară în perioada 2018-2019 cel mai amplu proiect coral din România dedicat Centenarului Marii Uniri – turneul aniversar Capitalele Unirii. Ansamblul a evoluat și va evolua în orașe românești din țară și de peste granițe, precum București, Râmnicu Vâlcea, Iași, Cluj, Alba Iulia, Chișinău, Cernăuți și Balcic. Proiectul este realizat cu sprijinul BRD – Groupe Societe Generale.

După succesul primelor trei concerte ale turneului – lansarea de la București, care a avut loc la Biblioteca Națională a României, în 1 iulie, concertul din Râmnicu Vâlcea, care s-a desfășurat în Sala Lahovari a Filarmonicii Ion Dumitrescu, în data de 18 octombrie și cel din Iași, susținut în Aula Bibliotecii Centrale Universitare Mihai Eminescu, în 2 noiembrie – Corul Regal urmează să evolueze la Cluj-Napoca, în Sala Auditorium Maximum a Colegiului Academic al UBB, sâmbătă, 24 noiembrie, începând cu ora 19:00. Intrarea este liberă.

Invitatul special al concertului este Corala Voci Transilvane a Casei Municipale de Cultură Cluj-Napoca, condusă de prof. Adrian Corojan.

Corul Regal va evolua sub bagheta dirijorului Andrei Stănculescu și va fi acompaniat la pian de Vlad Gînța. Amfitrionul serii va fi tânăra și talentata actriță Alexandra Apetrei.

Capitalele Unirii va marca această aniversare importantă pentru națiunea română prin ceea ce are mai de preț țara noastră: artă, cultură și spiritualitate. Proiectul dorește să realizeze o reparație istorică, reunind în mod simbolic, din punct de vedere muzical și artistic, toate provinciile istorice ale României, care în prezent intră în componența a patru state suverane: România, Republica Moldova, Ucraina și Bulgaria.

Așadar, Corul Regal va evolua pe parcursul turneului alături de diferite ansambluri corale care își desfășoară activitatea în cele 8 orașe ale itinerariului. În plus, repertoriul ales de către Corul Regal cuprinde creații ale unora dintre cei mai importanți compozitori români de ieri și de azi, din toate provinciile istorice ale țării noastre.

Corul Regal dorește să implice în mod activ generația tânără în seria de manifestări dedicate Centenarului Marii Uniri, cu scopul de a afirma și dovedi că tinerii își asumă valorile și idealurile naționale.

Centenarul este despre trecut, despre prezent, dar, mai ales, este despre viitor. Așadar acest turneu este un preambul al unei campanii de promovare a vieții corale românești, care se va desfășura în perioada ce va urma.

Nu în ultimul rând, turneul Capitalele Unirii va aduce un omagiu Familiei Regale a României, care a contribuit decisiv la realizarea evenimentelor de la 1918.

Mai multe detalii despre Corul Regal puteți afla accesând site-ul www.corulregal.ro

Co-organizator: Transilvania Regală

Partener principal: BRD – Groupe Societe Generale

Parteneri: Casa Regală a României, Asociația Națională Corală din România, Alianța Națională pentru Restaurarea Monarhiei, Clubul Monarhiștilor Clujeni, Casa Municipală de Cultură Cluj-Napoca, Centrul de Cultură Urbană Cluj-Napoca, Primăria și Consiliul Local Cluj-Napoca, Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Filarmonica de Stat Transilvania din Cluj-Napoca, Fundația 9, Cosmovici și asociații.

Parteneri media: Transylvania Today Media Group, Exponentul.ro, Via Cluj TV, Buzznews, Cluj Insider, ClujToday, Transylvania Today, United Publishers News, Unesco in Romania – History & Legacy, copilarie.org, Sport în Cluj.


Razvan Apetrei, director executiv, contact@corul-regal.ro

Pentru concertul din Cluj-Napoca, contactați la marketing@transilvaniaregala.ro

Iuliu Maniu – Întoarcerea Acasă

Iuliu Maniu – Întoarcerea Acasă

Comunicat de presă

 

Spectacolul omagial-filantropic Centenar 2018. Iuliu Maniu – Întoarcerea Acasă” a generat o resursă financiară în valoare de 34.500 lei (vânzare bilete şi donaţii). În data de 30 octombrie 2018, suma a fost plătită, în integralitatea sa, Parohiei Greco-Catolice din Bădăcin, care deţine în proprietate Casa Memorială „Iuliu Maniu”.

Mulţumim participanţilor la evenimentul de sâmbătă, 27 octombrie, pentru că prin biletele cumpărate şi donaţiile financiare realizate au contribuit esenţial la realizarea dimensiunii filantropice a proiectului.

Mulţumim sponsorilor pentru susţinerea financiară acordată: Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale, Banca Transilvania, Arcada Invest, Remedium Farm, Consiliul Judeţean Cluj, Perpetuum şi Electro Vest.

Mulţumim importanţilor parteneri instituţionali pentru creditul moral acordat iniţiativei şi organizatorului: Universitatea Babeş-Bolyai, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”, Institutul de Studiere a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului, Primăria Cluj, Consiliul Judeţean Cluj, Parohia Greco-Catolică Bădăcin.

Mulţumim partenerilor media pentru promovarea evenimentelor care s-au desfăşurat în cadrul Săptămânii „Iuliu Maniu”, în mod particular spectacolului filantropic-omagial: TVR Cluj, NCN TV Cluj, Ziar de Cluj, Transilvania Business, UP News.

Realizarea proiectului “Centenar 2018. Iuliu Maniu – Întoarcerea Acasă” ne-a prilejuit şi  întâlnirea cu un om special a cărui putere de a deturna fatalitatea pierzaniei pleacă din seriozitate, înţelepciune, seninătate, perseverenţă, răbdare. Omul acesta este Cristian Borz, preotul greco-catolic din Bădăcin. Într-adevăr, dacă astăzi, în cazul Casei „Iuliu Maniu”, nu vorbim despre pânze de paianjen, moloz şi ruine, ci despre o construcţie care are toate şansele să fie redată funcţiunilor testamnetare dorite de către Sfinxul din Bădăcin, meritul îi aparţine în mare măsură părintelui Borz.

 

 

Asociaţia Clubul Monarhiştilor Clujeni

Cornel Jurju – 0740190346

Călin Roşu – 0740 160899

Iuliu Maniu – democrat, patriot, martir

Iuliu Maniu – democrat, patriot, martir

scris de Cornel Jurju, cu ocazia proiectului ,,Centenar 2018. Iuliu Maniu – Întoarcerea Acasă


Între anul 1900 şi până spre jumătatea secolului XX, Iuliu Maniu a fost una dintre personalităţile proeminente ale istoriei româneşti. Prin gând şi faptă, cu certitudine Iuliu Maniu face parte din acea categorie specială a Marilor Români care îi are în prim-plan pe Avram Iancu, I.C. Brătianu, Ionel I.C. Brătianu, Regele Carol I, Regele Ferdinand, Regina Maria, Regele Mihai. Prin educaţia şi alcătuirea personalităţii sale, prin opţiunile morale şi deciziile politice angajate, Iuliu Maniu a influenţat major destinul naţiunii române.

Iuliu Maniu a fost un Mare Patriot. Acţiunea sa politică din anii tinereţii, desfăşurată în fostul Imperiu Austro-Ungar, a fost complet închinată obiectivului apărării şi afirmării intereselor comunităţii româneşti. Înaintea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Maniu a fost liderul românilor ardeleni care a contribuit decisiv la impunerea deciziei unioniste. Când ministrul maghiar Oskar Jaszi, în timpul negocierilor de la Arad din noiembrie 1918, întreba care este dorinţa românilor, Iuliu Maniu a formulat un răspuns tranşant: Despărţirea totală. Imediat după 1 decembrie 1918, deţinând calitatea de preşedinte al Consiliului Dirigent, Maniu a fost artizanul organizării administraţiei şi autorităţii româneşti în Transilvania. Se prea poate că nicicând, în istoria modernă românească, nu a existat o instituţie care să emane atâta energie, hotărâre, eficienţă, pricepere pe cât a arătat-o acel Consiliu Dirigent condus de Iuliu Maniu.

Principiile şi procedurile democraţiei occidentale, mai mult decât în cazul oricărui alt politician român, au fost integrate organic în concepţiile şi comportamentul public/politic al lui Iuliu Maniu. Toleranţa etnico-religioasă, mentalitatea profund legalistă, înţelegerea actului politic ca beneficiu al societăţii au fost elemente definitorii pentru gândirea şi acţiunea politică a Sfinxului din Bădăcin. Descentralizarea administrativă şi statul de drept au fost alte două concepte, fundamentale pentru funcţionarea unui regim democratic, pe care Iuliu Maniu le-a promovat în discursul şi dezbaterea politică din România interbelică. În dauna centralismului, arbitrariului, autoritarismului, dictaturii, viziunea politică a lui Iuliu Maniu a privilegiat întotdeauna importanţa/arta argumentaţiei, a dialogului şi a negocierii, încercate până şi în cele mai vitrege împrejurări. „Niciodată n-am bănuit de la început părerea lui într-o problemă oarecare, fiindcă niciodată n-a formulat-o. Invariabil ne dădea tuturor cuvântul, ne expuneam părerile. Şedinţa se prelungea după miezul nopţii, unu, două, trei… Se mijeau zorile. Atunci domnul Maniu, calm, de parcă ar fi fost o discuţie de zece minute, încheia spunând: Mâine vom discuta în continuare. Luni de zile mai târziu înţelesesem că până nu se ajunge la ce voia el, fără chiar să-şi formuleze părerea, seria şedinţelor nu se sfârşea. Iar părerea lui o ştiam o dată cu atitudinea adoptată. Căci părerea domnului Maniu era tocmai formula acceptată” (Constantin Argetoianu).

Iuliu Maniu a priceput eficienţa şi rostul profund al acţiunii politice într-o strânsă relaţie cu moralitatea. A refuzat „puterea de dragul puterii”, a cultivat pe parcursul întregii sale cariere politice adevărul, principialitatea, cinstea, corectitudinea, consecvenţa. „Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au fost întruchipări ale cinstei desăvârşite şi, într-o lume politică în care formula lui Balzac din Vautrin era lege (Viaţa e ca o bucătărie; miroase urât şi, ca să mănânci bine trebuie să te murdăreşti pe mâini, dar, din nefericire, la noi şi pe manşete), cei doi au rămas ca două piscuri acoperite veşnic de albul imaculat al zăpezii”. (istoricul Florin Constantiniu)

Iuliu Maniu a avut reputaţia unui monarhist convins. „Nu cred că în această ţară poate exista cineva – spunea Maniu despre sine –  mai monarhic, mai dinastic decât mine”. Chiar dacă a fost autorul mai multor şarje critice (în mare măsură îndreptăţite) la adresa regelui Carol II, Iuliu Maniu s-a manifestat ca susţinător consecvent al credinţei că instituţia monarhului constituţional poate oferi poporului român stabilitate, vitalitate, dezvoltare, demnitate. Trăirea care îi era inspirată, încă din anii tinereţii, de audiţia Imnului Regal Român este deplin sugestivă pentru adânca sa loialitate faţă principiile dinastice şi în particular faţă de Coroana României: „Când am trecut – destul de tânăr – pentru prima oară Carpaţii şi am ascultat pentru întâia dată imnul regal român, m-a cuprins o emoţie de nedescris. L-am ascultat cu capul descoperit şi cu lacrimi în ochi. Melodia mi s-a părut ca venită din cer, iar textul de un sens adânc cutremurător, care trecea de la ureche prin intelect până la ultima celulă a nervilor”.

Iuliu Maniu s-a sfârşit în temniţele regimului comunist ca martir al poporului român. La începutul anului 1945, preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc transmitea reprezentanţilor diplomatici occidentali de la Bucureşti hotărârea sa de a lupta „împotriva comunizării ţării până la moarte”. În fapt, pentru anglo-americani şi pentru majoritatea covârşitoare a populaţiei româneşti, Iuliu Maniu dobândise îndreptăţitul statut de principal apărător în România, al libertăţii, democraţiei, legalităţii constituţionale şi menţinerii unor relaţii privilegiate cu Occidentul. Cercurile politice şi diplomatice euro-atlantice îl şi caracterizau pe Maniu drept cel mai respectat om politic din ţară, „eclipsându-l pe orice alt român”. Iar ofiţerul american Schuyler, care se afla în România la începutul anului 1945, spunea despre liderul P.N.Ţ. că era „cu siguranţă un bătrân de excepţie” dar care era „angajat într-o luptă fără speranţă”. Aşa şi stăteau lucrurile pentru că atotputernicii lideri comunişti de la Bucureşti (agenţi evidenţi ai Moscovei), vedeau în Iuliu Maniu un duşman insuportabil care trebuia eliminat. Deşi avea 74 de ani, în iulie 1947 era arestat, iar în noiembrie acelaşi an era condamnat la „temniţă grea pe viaţă”. Au urmat peste 5 ani de închisoare cruntă în care venerabilul patriot român a fost supus unei reţete premeditate şi demonice de exterminare. Bolnav, înfometat, slăbit, dar demn şi cu sufletul împăcat, Iuliu Maniu trecea la cele veşnice pe data de 5 februarie 1953.

Numai că agresiunea puterii comuniste împotriva celui care a fost Iuliu Maniu nu s-a oprit odată cu ultima sa suflare. Sălbatica răfuială şi-a continuat triumfala tropăială cu aceleaşi accente deopotrivă brutale şi insidioase. Trupul Marelui Patriot Român a fost aruncat în taină într-o groapă comună pentru a fi zădărnicită orice acţiune ulterioară de identificare. Pe termen mediu (în comunism şi chiar postcomunism), moştenirea morală, patriotică, politică a lui Iuliu Maniu a fost discreditată şi periferizată în spaţiul memoriei româneşti. Or, aici ar fi cazul să intervină misiunea  salvatoare/recuperatoare a prezentului, cu atât mai mult în anul Centenarului. La aproape trei decenii de la prăbuşirea comunismului (măcar aceea oficială) este vremea ca „lespedea” uitării şi a diabolicelor mistificări să fie prăvălită de pe excepţionala biografie a lui Iuliu Maniu. Doar astfel va fi posibilă o necesară şi binefăcătoare Întoarcerea Acasă a lui Iuliu Maniu: Acasă în Dealul Ţarinei din Bădăcin, dar mai ales Acasă în Golgota conştiinţei româneşti. Eliberată din carcera intoxicărilor propagandiste, a ignoranţei şi necunoaşterii, moştenirea spirituală lăsată nouă de Iuliu Maniu poate declanşa un proces de renaştere a neamului românesc pe cele trei direcţii esenţiale: democraţie, moralitate, patriotism.