Balcicul dintr-un gând de toamnă

Balcicul dintr-un gând de toamnă

Cornel Jurju


De câteva zile toamna îmi pare mai toamnă decât oricând. Din cerul pufos şi cenuşiu, ploaia se revarsă fără răgaz. Atât de fascinant schimbate la faţă, ultimele frunze mai înfruntă resemnate neiertătoarea chemare a ploii, a toamnei…

Norii, ploaia, toamna, mă încuie-n casă şi-n mine însumi. Bâjbâi după o urmă de scăpare, iar cu un strop de noroc o şi găsesc. Rătăcit prin labirintul gândurilor mă străfulgeră o “clipă” de lumină din vara care tocmai s-a mistuit. Ea mă “teleportează” către îndepărtatul Balcic, acolo unde, pentru nici o zi, m-am aflat împreună cu un bun prieten. Câteva ore inundate de soare, înfiorate de orizontul nesfârşit al mării, mai ales răscolite de întâlnirea cu “holograma” Reginei Maria.

În Balcicul Reginei, lumea de astăzi, atât de strivită de patima grandorii materialiste, nu poate vedea altceva decât ba o “vilă”, ba un “castel”, ba chiar un “palat”. Mai simplu, mai autentic, mai sentimental, Regina îl numea “Cuibul Liniştit”. Fiind acolo printre căsuţele şi terasele fostei proprietăţi regale, n-am trăit deloc senzaţia că m-aş afla lângă zidurile impunătoare, copleşitoare ale unui castel. Prin dimensiunile lor aproape miniaturale, chiar prin impresia de austeritate pe care o emană, ctitoriile Reginei Maria sunt foarte departe de trăsăturile pe care imaginarul comun  este dispus să le atribuie unui palat.

Si totuşi, din amintirile/impresiile unei zile de august, bântuite de angoasele toamnei, Balcicul mi se recompune. Se transfigurează într-un castel, parcă ireal, unul al sufletului Reginei Maria. Însuşi visul Balcicul s-a născut sub impulsul magic al unei nostalgii. În jurnalul său, Regina mărturiseşte că la Balcic a descoperit un loc pe care îl căutase îndelung. De acolo, dorea, poate, să încerce o reîntoarcere fantastică spre cei câţiva ani paradisiaci ai copilăriei pe care, alături de familie, îi petrecuse în Malta, o insulă a propriei vieţi inundată de soare şi fericire. La nouă decenii de la pasionala ctitorie, edificiul, înstrăinat în Bulgaria de vitregiile istoriei, încă mai imortalizează cu acuitate sensibilitatea maternă a Reginei Maria. Minunatele terase ale Balcicului, o parte a insolitelor clădiri, s-au dorit a fi o transpunere a sentimentelor mamei pentru copiii săi: Ileana, Nicolae sau Mircea (copilul pierdut de Regină imediat după intrarea României în Primul Război Mondial). De reţinut că domeniul de la Balcic, cu toate dezamăgirile şi durerile pe care i le pricinuise, îi era transmis, sub formă de moştenire testamentară, primului său copil, Carol. Să fi fost acesta un ultim strigăt al mamei disperate înspre “fiul risipitor” prin care acesta era chemat la căinţă şi îndreptare? Cu deosebire, Balcicul exprimă o parte însemnată a viziunii despre frumos a Reginei Maria. “Piesa” centrală este marea, care a exercitat o perpetuă fascinaţie asupra sufletului Reginei, fapt normal pentru această aleasă Fiică a Coroanei Britanice. Florile (trandafiri, crini, lalele etc) erau preamărite în splendidele grădini ale domeniului. Arhitectura caută frumosul, elocvenţa în simplitate şi decenţă. Extraordinara deschidere culturală a Reginei Maria este ilustrată prin valorificarea estetică a celor mai diverse simboluri arhitecturale: minaretul care “ornamentează” construcţia principală (casa Reginei) sau Stella Maris, bisericuţa domeniului, clădită în stil creştin-ortodox.

Micul “regat” al Reginei Maria de la Balcic nu este trufaş, nu este dominator. Plecat pe învolburatul “ocean” al timpului din seducătorul suflet al Reginei, Balcicul te cucereşte prin feminitate, rafinament estetic, sensibilitate, emoţie, pasiune pentru frumos. Neîndoielnic, odată atins de farmecul lui, “castelul sufletului” te obligă să-l povesteşti, să-l visezi, să-ţi doreşti să-l revezi, chiar şi într-un gând de toamnă aproape târzie. Un gând, o reverie eliberatoare de sub tortura toamnei, a ploii, a frunzelor moarte şi putrede din lumea noastră atât de progresistă, obraznică, apăsătoare…

Mihai I al României – un destin al exemplarităţii patriotice

Mihai I al României – un destin al exemplarităţii patriotice

Cornel Jurju


Viitorul Rege Mihai se năştea la Sinaia în 25 octombrie 1921. A fost copilul unic al Regelui Carol al II-lea şi al Reginei Elena. Venirea în lume a unui Principe Moştenitor, a fost un moment de mare bucurie atât la Curtea Regală a României, dar şi în rândul publicului: „Dar, când (…) l-am auzit ţipând şi am văzut că e băiat, am simţit cum mi se umplu ochii de lacrimi … Sentimentul că sunt bunică s-a trezit imediat în mine … Consider că e o frumuseţe de copil şi sunt sfâşiată între mila mea pentru Sitta [mama lui Mihai, Regina Elena] şi încântarea mea faţă de mica fiinţă. … l-am numit Mihai, ca să aibă un nume românesc cu adevărat popular. (…) Naşterea unui fiu, mai ales când este principe moştenitor, nu poate fi decât o mare şi sfântă bucurie. Poporul a fost fericit aflând că i s-a dat numele de Mihai”. (Regina Maria)

Debutul copilului Mihai în viaţa publică a ţării s-a întâmplat foarte timpuriu. În 20 iulie 1927 murea Regele Ferdinand. Cu un an şi jumătate mai devreme, Principele Carol renunţa, temporar, la calitatea de Principe Moştenitor. Ca urmare, în vara anului 1927, Mihai era proclamat Rege minor al României. Regele copil s-a aflat pe tronul ţării până în 6 iunie 1930. În acea zi, tatăl său, care revenise asupra deciziei din 1925, a fost proclamat Rege de către Parlament, sub numele de Carol al II-lea.

A doua domnie a lui Mihai, a debutat tot la o vârstă fragedă. Nu împlinise 19 ani cînd, în septembrie 1940, devenea pentru a doua oară Rege al României. Peste numai câţiva ani, punându-şi în joc viaţa, tânărul Rege Mihai realiza, în condiţii deosebit de vitrege, ieşirea ţării din coaliţia militară şi politică nazistă. Acţiunea curajoasă a Majestăţii Sale a ajutat României pentru a recupera teritoriile pierdute ale Transilvania prin Dictatul de la Viena (30 august 1940).

Cu toată legitimitatea constituţională şi istorică de care beneficia, cu toată popularitatea de care se bucura în rândul românilor, prin lovitura de stat din 30 decembrie 1947, puterea comunistă din România, sprijinită de Uniunea Sovietică, îl obliga pe Regele Mihai să abdice şi să părăsească ţara. Exilul Regelui a fost îndelungat, plin de lipsuri şi pericole, dar demn şi devotat aspiraţiilor spre libertate şi democraţie ale naţiunii române.

Din păcate, Golgota exilului regal a continuat ani buni şi după căderea formală a regimului comunist. Până în 1997, când i-a fost restituită cetăţenia română, nenumăratele încercări ale Regelui Mihai de a reveni acasă s-au lovit de perfidia, primitivismul şi agresivitatea multora dintre politicienii români. La toate acestea, răspunsul Regelui Mihai a constat în generozitate, înţelegere şi afecţiune necondiţionată pentru România şi poporul român: „Cu toate că am fost departe de voi de mai bine de 45 de ani, nu v-am uitat niciodată şi vă iubesc din toată inima.” (aprilie, 1992)

O nouă şi elocventă concretizare a “confidenţei” de mai sus, putea fi consemnată chiar cu începere din anul 1997. Regele Mihai, ca de altfel întreaga Casă a Majestăţii Sale, a sprijinit cu toate resursele intrarea ţării în NATO şi Uniunea Europeană. Regele avea convingerea că accederea în structurile euro-atlantice va aduce naţiunii române mult dorita libertate, stabilitate şi prosperitate.

Anul acesta, în 25 octombrie, Regele Mihai împlineşte 96 de ani. Poate că modul cel mai potrivit prin care am putea să-L omagiem pe Majestatea Sa ar fi să înţelegem sensul fundamental ale vieţii Sale: devotamentul complet, necondiţionat şi de lungă durată pentru poporul român.