Analiza perspectivei româniilor asupra regalității

Analiza perspectivei româniilor asupra regalității

             Călin Roșu


        Urmăresc de mai mulți ani, pe facebook, postările cunoscutei reviste Historia. Cei care se ocupă de contul de facebook al revistei publică în mod constant între 5 și 20 de articole pe zi. De ținut cont că acestea sunt în general vechi,e evident că nu pot apărea atât de multe articole noi în fiecare zi, astfel că aceleași materiale sunt reluate periodic. Materiale care rar pot fi catalogate ca demersuri de erudiție, ca ton și exprimare, ca bază documentară evocată, și mai mult ca și consistență. Ideile exprimate în general, și mai mult, nivelul de abordare,  indiferent de calibrul autorului sunt accesibile unui public larg, divers, având în vedere faptul că revista e urmărită de peste 500.000 de români. Din acest motiv, de multe ori, se coboară ștacheta și se ajunge la a se publica felurite  curiozități, can can-uri și banalități. Nimic ciudat de altfel, având în vedere că revista e urmarită de, iată, o jumătate de milion de oameni, adică poate 10% din utilizatorii de facebook din România. Un procent uriaș… Chiar să fim un neam de istorici? Dar probabil că, așa cum toți românii se pricep la fotbal și politică, se pricep și la istorie.

      Ca un bun barometru pentru a constata interesul românilor pentru subiectele prezentate este cuantificarea numărului de aprecieri primite de fiecare articol în parte. Astfel numărul aprecierilor primite variază de la câteva zeci în cazul banalităților, la câteva sute în cazul în care subiectul tratat este unul să spunem, mai important. Bineînțeles că interesul publicului pentru tema articolului crește, și în mod proporțional numărul de aprecieri pe care articolul le primește crește dacă subiectul se află, în acel moment, în interesul opiniei publice. Spre exemplificare, moartea în vară a Reginei Ana a surescitat un interes uriaș în mass media, și implicit și Historia a publicat cu frecvență ridicată articole cu și despre consoarta Regelui nostru.
Ceea ce am observat este că în mod invariabil niciun articol în care se face referire la Regii României și la familiile lor nu trece neobservat de public. Cu siguranță articolul va aduna câteva sute de aprecieri, filonul monarhist din poporul român activându-se iată, la fiecare articol.
Poate mai interesant de observat pe lângă numărul aprecierilor este numărul comentariilor postate de internauți. Marea parte a articolelor, în speță cele ce adună doar zeci de aprecieri, trec “necomentate”. Alte articole în schimb devin teren al descătușării unor emoții dintre cele mai variate. Unii comentatori se rezumă la a-și exprima aprobarea sau dezaprobarea față de ideea/ eroul postării, alții ajung la a-și exprima punctul de vedere detaliat, provocând lungi și interminabile discuții contradictorii presărate de multe ori de injurii și jigniri reciproce între “historici”.

Articolele legate de tema regalității stârnesc în mod constant pe lângă valul de “like”-uri și apariția automată a unei pleiade de comentarii atât pozitive cât și negative. Comentatorii “negativiști”: diverși închipuiți experți care își expun nuditatea în cele mai neînchipuite feluri. Cei mai hilari, cei cu dubla specializare: istorie dar și gramatica limbii române, cei ce nu stapânesc deloc folosirea lui î din i la începutul cuvintelor. Este vorba despre cei ce “închid”, “încep” etc. Unii sunt nevinovați reduși infestați de anii de propagandă, dar alții mult mai pregătiți dar de-a dreptul grobieni. Din replicile elaborate, de multe ori dinainte pregătite rezultă o temeinică pregătire pe marginea subiectului, ceea ce îi face, pentru cineva neinițiat în ale istoriei extrem de convingători. Și asta și pentru patosul cu care invocă fel și fel de teorii și supoziții din arsenalul propagandistic anti-regal.

Mi-am pus întrebarea, ce îi face pe acești oameni să reacționeze atât de violent verbal doar la vizualizarea unei imagini cu vreunul din regii României. Ce îi determină ca la fiecare articol despre casa Regală să aibă cel puțin o remarcă răutăcioasă dacă nu chiar obscenă. Este de făcut observația că în cazul în care este vorba de Carol I sau de Ferdinand numărul criticilor este redus iar tonul folosit este cel puțin atenuat, iar când e vorba de Carol II sau Mihai se vor revărsa cele mai diverse invective, acuzații și uneori înjurături. De reținut că, în general, înjurăturile în lumea online a historiei sunt rezervate strict bolșevicilor, lui Stalin, evreilor, și lui Iliescu. Fostul președinte este de departe campion la acest capitol. Nu am văzut niciodată să fie înjurați la propriu Hitler, legionarii sau alți extremiști “de dreapta”. De remarcat de asemenea că virulența atacurilor la adresa monarhiei este egalată doar de urletele isterice la articole care demantelează teoriile deja clasice derivate din protocronismul ceaușist. De aici și identificarea unei bune părți a acestor comentatori “republicani” în masa tinerilor național-comuniști.

Tinerii dacopați, văzându-și atacată baza ideologică a construcției lor istorico-filozofice vor riposta evident, prin excese. Într-un domeniu în care argumentele solide sunt atât de greu de expus, pare mult mai comod sa se uziteze învechitele invective antisemite, acuzația cum că redacția Historia ar fi implicată în felurite conspirații sioniste fiind una des intalnită. Conspirație care chipurile ar vrea să rescrie istoria.

Acești oameni, luați la rost în mod absolut justificat pentru ireverențele formulate, vor răspunde cu înfumurare, pe un ton autosuficient că ei cunosc “adevărata” istorie, iar noi monarhiștii suntem cei dezinformați. Mai mult uneori ne demască, ca evrei, ca trădători în maniera tipică anilor comunismului stalinist. De aminitit aici cum a fost demascat la începutul anilor ’90 Seniorul Coposu de către Petre Roman.

“Adevărata” istorie devine astfel clișeul principal al postacilor. “Adevărata” istorie nu poate fi  pentru ei decât acea istorie învățată în școala comunistă sau în cea criptocomunistă din anii tranziției.  Povestirile Istorice, cu acele pagini mari pline de imagini sugestive au reprezentat biblia copilului național-comunist azi postacul nostru republican. Asta e pentru el istoria adevărată: cea care în mod obsesiv folosea în mod deloc inocent enumerarea: Burebista, Decebal, Traian, Mircea, Ștefan, Mihai Viteazul, Cuza, spre beneficiul direct al celui mai iubit fiu, analfabetul din Scornicesti.

Și atunci ce să caute în adevărata istorie Carol I, cel care este de departe, cel mai solid, și mai real mit al poporului român. Nu o dată am auzit/văzut afirmațiile, referitor la Războiul de Independență, ca Regele Carol la Plevna, fie n-a fost, fie s-a ascuns, deci victoria este a dorobanților conduși de personajul colectiv. Cum să-l alături pe Carol I lui Mihai Viteazul cunoscut din celebrul film cu halebarda în mână la Călugăreni în fruntea trupelor.

Este regretabil că deși avem în istoria contemporană o Românie Mare, palpabilă, clar conturată și atât de aproape nouă, există oameni posedați care încă urmăresc himera marelui regat a lui Burebista. În loc să aprecieze mecenatul cultural al Regelui Carol II, tânărul dacopat preferă să descifreze presupuse plăcuțe în sumeriană sau chiar pre-sumeriană. Decât a recunoaște personalitatea Regelui Mihai ca fiind în mod absolut cel mai important personaj politic contemporan nouă pare mai convenabilă unora resuscitarea unui Conducător dovedit criminal de război.

Persistă din păcate în convingerile tânărului național-comunist ca România actuală este creația celebrului personaj colectiv al poporului roman. Este cel mai mare paradox al istoriografiei comuniste faptul că, în perioada constituirii României, poporul roman de fapt nu ar fi avut conducători. Pe cât de ilogică construcția, pe atât de frapant faptul că se dovedește încă solidă în mentalul unora.

Republica Păruielii

Republica Păruielii

         Cornel Jurju


        Au trecut vreo 70 de ani de când am fost făcuţi republicani. Ştim prea bine că, măcar atunci, n-a fost vrerea noastră, a românilor. Ce-am vrut noi a contat prea puţin, spre deloc. A fost suficientă voinţa „de fier” a ruso-sovieticilor, pe care deznodământul războiului îi transformase în superputere mondială.

         De atunci, pe blazonul republicii româneşti s-au „năclăit” epitete care mai de care mai tulburătoare şi grave, prin consecinţe. Pe rând ori concomitent, republica rătăcirii noastre, conform propriilor percepţii şi caracterizări, a devenit ilegitimă, criminală, de „eternă” tranziţie, hoaţă, coruptă, poate mafiotă.

         Însă altoiul republican sovietic a produs şi alte racile. Este vinovat de a fi „aruncat” în sufletul nostru, printre noi, sămânţa feluritelor învrăjbiri politice, sociale, chiar etnice. Bunăoară, republica ulterioară anului 1990, moşită diabolic de către Ion Iliescu, şi-a rafinat până la saturaţie abilităţile în a provoca şi întreţine conflictul politico-instituţional, exersat îndeosebi în triunghiul relaţional Preşedinţie-Guvern-Parlament. „Păruiala” dezlănţuită, la acest nivel, a produs episoade memorabile şi periculoase prin urmări politice, economice, sociale, civice.

Un scurt (doar parţial) remember se poate dovedi sugestiv. În 1991 se aflau în „ring” Ion Iliescu şi Petre Roman. Războiul celor doi, din a căror tovărăşească iubire se născuse în urmă cu un an  FSN-ul, a condus la o criză dramatică, asociată cu a doua mare mineriadă postdecembristă, concretizată prin căderea guvernului Roman.

La sfârşitul anului 1999, se producea un nou conflict preşedinte-premier, de acea dată între Emil Constantinescu şi Radu Vasile. Au urmat câteva săptămâni de tensiune politică accentuată, de blocaj instituţional ce părea interminabil, finalizat printr-o demitere a primului ministru la limita legalităţii constituţionale.

Mai cunoscute, fiind mai recente, sunt convulsiile politico-instituţionale din anii preşedinţiei lui Traian Băsescu. Excepţie fiind Emil Boc, provenit din partidul prezidenţial, relaţia dintre Traian Băsescu şi deţinătorii funcţiei de prim ministru (Călin Popescu Tăriceanu, Victor Ponta), a fost constant recalcitrantă şi punctată de numeroase episoade de conflict paroxistic.

Plasate în această succesiune a coabitărilor ostile, evenimentele din România acestor zile pot primi noi desluşiri. Paradoxal, fiecare dintre cele două tabere şi modele discursive, aflate acum în confruntare, par preocupate de grija „statului de drept”. Unii vor să-l asaneze (PSD-ul şi asociaţii, guvernul etc), vindecându-l de anomaliile funcţionale; ceilalţi vor să-l salveze (preşedintele, DNA, SRI, CSM, PNL, USR). Toţi „suferă” de se prăpădesc de soarta neprihănitului şi neajutoratului „stat de drept”.

În realitate, sub ochii noştri se derulează acelaşi film prost cu actori diferiţi: clasicul şi găunosul conflict, întreţinut de republica românească, întru „îndestularea” cu putere. Ca o nefericită prelungire, războiul politic este aprofundat în proiecţii propagandiste de anvergură, în care se avântă marea parte a mediei româneşti, şi care dezorientează, stârnesc instincte sociale riscante. Combatanţii sunt tot mai lipsiţi de precauţii, fiecare fiind interesat de întărirea propriei „redute” prin adjudecarea unui cât mai consistent suport public. Consecinţele, deşi având minţile incandescente le neglijăm, sunt dintre cele de care ne-am putea lipsi: dezagregare socială (chiar ură), descompunerea accentuată a actului instituţional-administrativ, turbulenţe economice, deprecierea credibilităţii externe a ţării etc.

           Pe de altă parte, în absenţa unui masochism colectiv iremediabil, poate n-ar strica să căutăm corecţii reale. Una dintre acestea ar putea consta într-o reformă constituţională lucidă, care să reaşeze prerogativele câtorva dintre instituţiile fundamentale ale statului: Parlament, Guvern, Preşedinţie.

N-ar fi exclus, ba chiar de preferat, soluţia unei restructurări constituţionale radicale, care să însemne substituirea instituţiei preşedintelui cu aceea a monarhului constituţional. Ar putea fi însuşit un asemenea obiectiv, dat fiind că într-un sistem democrat – dacă partidele, Parlamentul, magistraţii, Guvernul sunt de neînlocuit – preşedintele beneficiază de un redutabil înlocuitor: suveranul. Apoi, Preşedinţia României, indiferent de titularul său şi neîsemnând că în actuala păruială politică accept poziţia majorităţii guvernamentale, s-a situat de prea multe ori pe marginea prerogativelor constituţionale. Cu deosebire, importanta „funcţie de mediere” a preşedintelui – între puterile statului, între stat şi societate, poate chiar între actorii politici – a fost constant abuzată. Preşedintele României (în sens general) n-a fost niciodată, şi am îndoieli că va putea fi cândva, un mediator, un arbitru real, o „instanţă” a echilibrului şi echidistanţei. Nu are cum fi pentru că este produsul „pur” al partizanatului politic, al momentului minim de concordie socială, implicit al maximei scindări. Societatea românească nu este nicicând mai fragmentată, mai învrăjbită, decât la finalul celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale. Este suficient să vă „sondaţi” fiecare dintre dumneavoastră memoria afectivă şi-mi veţi da dreptate.

         Ori, un suveran, rege sau regină, ar fi mult mai potrivit pentru exercitarea prerogativelor principale ale funcţiei centrale în stat. O demonstrează propria experienţă regală a României, dar şi realităţile la zi, din ţările monarhii constituţionale. Nu sunt necesare mari competenţe juridice şi politologice, ca să ne dăm seama că suveranul, care nu este creaţia periodică a jocului politic partinic, beneficiază de un statut net avantajos pentru a îndeplini rolul de mediere şi reprezentare. De altfel, chiar în contextul actualei/cruntei păruieli politice din România, poziţia exprimată de către Casa Regală a României este probatoare. Excelează printr-o înţeleaptă moderaţie!