Prerogativele unui Monarh: Actualitate şi Viitor

Prerogativele unui Monarh: Actualitate şi Viitor

Szanto-Petria Bianca-Daniela

Facultatea de Drept, Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca

Locul I la concursul național de eseuri ,,Prerogativele unui monarh: Actualitate şi Viitor”


„Toate principiile şi toate experienţele cer ca puterile publice – legislativă, executivă, judecătorească – să fie puternic echilibrate şi separate în mod categoric una de alta, iar dincolo de jocurile politice să fie stabilit un arbitraj naţional care, în mijlocul combinaţiilor, să pună în valoare continuitatea.”

Charles de Gaulle

Introducere

Pornind de la diferenţa care se face în sistemul britanic între ideea de „coroană” şi „monarhie”, „coroana” fiind privită ca un concept juridic impersonal, însumând totalitatea puterilor, după cum s-a exprimat şi S .B. Chrimes atunci când a spus faptul că „regele este prin drept, ca şi prin natură, mai curând un om muritor, dar Coroana a devenit impersonală, nemuritoare, un simbol al unităţii finale şi al continuităţii scopurilor guvernării”[1], lucrarea de faţă îşi propune o analiză a modalităţii în care ar fi fezabilă o eventuală trecere uşoară dinspre republică spre monarhie, din punct de vedere juridic abstract, ţinând cont printre altele şi de teama generală a populaţiei în schimbările majore care s-ar putea sau nu produce. Va fi lăsat la o parte istoricul monarhiei române şi a monarhiei în general despre care s-au scris şi se vor scrie încă numeroase publicaţii.

Studiul următor se va dovedi folositor în primul rând pentru a vedea dacă întradevăr există o opţiune reală pentru schimbarea formei de guvernământ fără a bulversa întregul sistem cu care ne-am obişnuit deja de la adoptarea actualei Constituţii, sau pur şi simplu dacă alegem să fim optimişti şi să dăm crezare cuvintelor frumoase rostite de Nicolae Iorga în cadrul Conferinţei de la Fundaţia Dalles din anul 1934, când acesta a spus că „la noi, monarhia vine din cea mai îndepărtată amintire, din fondul tradiţional cel mai adânc al poporului românesc. Chiar dacă nu apare la suprafaţă, ea aşteaptă momentul când vor fi din nou împrejurări favorabile, şi, atunci când există astfel de împrejurări favorabile, ideea aceia, care n-a murit, ci a stătut numai acoperită cu spuza vremii, de îndată ce vine un vânt care suflă spuza, se aprinde din nou, şi scânteie cărbunii cari n-au fost stinşi nici odată.”[2]

Actualitate

În stadiul curent în care se regăsesc statele europene, principalele ţări care au ca formă de guvernământ monarhia, ca Marea Britanie, Belgia, Spania, Danemarca, Olanda ş.a. au valenţele unui regim parlamentar, chiar dacă, din punct de vedere tehnic, monarhia este de un singur fel, şi anume monarhie constituţională, al cărui principiu fundamental este acela că Regele nu se amestecă în politică în mod direct, ci rămâne esenţialmente un simbol al statului, păstrând în general prerogativele care revin Preşedintelui de republică în cadrul republicilor parlamentare.[3]

În sens generic, termenul „republică” se opune monarhiei sau regatului, caracterizând regimul politic în care funcţia de şef de stat nu este nici ereditară, nici viageră, ci este un res publica („lucru public”). După cum în mod corect s-a evidenţiat în doctrină, ea nu se confundă cu democraţia, un sistem monarhic putând fi democratic, în timp ce o republică poate fi monocratică[4], ţara noastră nefiind stăină acestui concept în perioada comunistă.

Urmând un raţionament juridic logic, cea mai uşoară tranziţie spre monarhie ar avea-o o naţiune care deja funcţionează ca o republică parlamentară, singura deosebire fundamentală fiind aceea că în cadrul republicii parlamentare preşedintele este ales de către Parlament, în timp ce monarhia îşi păstrează caracterul său ereditar. Pe fond, nu se poate vorbi despre o diferenţiere substanţială a funcţiilor pe care le îndeplineşte şeful statului, cu excepţia unor atribuţii de protocol şi reprezentare, care tind a fi mai puternice în statele monarhice.[5]

Dacă România este sau nu o republică parlamentară, nu clarifică Constituţia. Art. 1 alin. 2 din aceasta statuează faptul că forma de guvernământ al statului nostru este republica, fără a oferi mai multe detalii. Literatura juridică de specialitate este cea care a analizat din perspectiva prerogativelor constituţionale recunoscute şefului de stat, raporturile acestuia cu celelalte puteri publice şi efectivitatea prerogativelor în anumite circumstanţe concrete, elementele care evidenţiază tipul de regim existent: parlamentar, prezidenţial, semi-prezindenţial etc.[6]

Majoritatea autorilor de drept constituţional consideră faptul că sistemul reglementat de Constituţia României este un sistem semi-prezintenţial[7], asta deoarece, în primul rând, la elaborarea ei s-a avut în vedere în mare parte Constituţia franceză din 1958, ca prototip al acestui sistem, preluând câţiva factori specifici. Strict juridic, sistemul francez se caracterizează prin: diviziunea executivului între şeful statului şi Guvern; alegerea Preşedintelui prin sufragiu universal direct; posibilitatea realegerii nelimitate a aceleiaşi persoane în funcţia de Preşedinte; rolul de „arbitru” al şefului statului pentru a asigura funcţionarea regulată a puterilor politice şi continuitatea statului; iresponsabilitatea politică a Preşedintelui în faţa Parlamentului; domeniul restrâns al atribuţiilor prezindenţiale supuse condiţiei contrasemnării; posibilitatea efectivă a Preşedintelui de a interpreta Constituţia şi, ca urmare, de a-şi asuma şi exercita puterile excepţionale ş.a.[8]

Prin comparaţie, între atribuţiile Preşedintelui României şi cele ale şefului de stat francez, există unele deosebiri importante, carep pun sub semnul întrebării afirmaţia pe care unii o consideră indiscutabilă, şi anume că forma de guvernământ al statului român este republica semi-prezindenţială.

Alţi autori consideră că trăsăturile formei de guvernământ ale ţării noastre se apropie mai mult de un regim parlamentar, asemănându-se în unele privinţe cu regimul politic din Austria sau Islanda, datorită faptului că: alegerea Parlamentului şi a Preşedintelui se fac prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, potrivit art. 62 alin. (1) şi art. 81 alin. (1) din Constituţia României; şeful statului poate proceda la dizolvarea Parlamentului, după consultarea preşedinţilor celor două Camere şi doar dacă Parlamentul nu acordă votul de încredere pentru formarea Guvernului potrivit art. 80 alin. (1) din Constituţie;Parlamentul poate deschide procedura răspunderii politice a Preşedintelui, pentru suspendarea acestuia din funcţie şi apoi organiza un referendum pentru demiterea sa potrivit art. 95 din Constituţie; Preşedintele desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament; Guvernul şi membrii săi răspund politic doar în faţa Parlamentului etc.[9]

Alegerea Preşedintelui prin sufragiu universal nu califică automat sistemul ca fiind unul semi-prezidenţial, deoarece şi în state precum Islanda şi Austria, care funcţionează pe baza unor sisteme parlamentare clasice, şeful statului este ales în acelaşi mod.

Scopul final al acestei distincţii nu este a da un răspuns cert într-o direcţie sau alta, ci de a evidenţia faptul că, indiferent dacă considerăm forma de guvernământ a statului român republică semi-prezidenţială sau parlamentară, există multe caracteristici care ar conduce spre ideea unui sistem parlamentar, asemănător ţărilor în care funcţionează monarhia constituţională.

Aşadar, ceea ce rămâne de văzut, pentru ca lucrarea să aibă coerenţă, sunt trăsăturile generale ale sistemelor de guvernare prezente în statele monarhice din Europa (cu precădere Marea Britanie, Belgia, Spania şi Danemarca), mai exact atribuţiile Regalităţii în comparaţie cu cele ale Preşedintelui Republicii, pentru a putea descoperi cât de asemănătoare sau diferite sunt cele două instituţii şi dacă s-ar putea realiza o eventuală substituire.

În sistemul politic britanic atribuţiile monarhului sunt limitate, el exercitând unele prerogative în cadrul unui anumit mecanism politic, care face din Marea Britanie o ţară parlamentară prin excelenţă, ilustrând cel mai bine maxima potrivit căreia „Regele domneşte, dar nu guvernează”. Toate actele emise de monarh, în virtutea prerogativelor sale constituţionale, sunt contrasemnate de ministrul responsabil cu punerea în aplicare a actului respectiv, printre atribuţiile sale numărându-se: desemnarea primului-ministru, în mod obligatoriu pe liderul partidului care a câştigat alegerile generale; sancţionarea legilor prin dreptul său de veto oferit cutumiar, care însă nu a mai fost exercitat de la începutul sec. al XVIII-lea; numirea judecătorilor şi acordarea graţierii; dizolvarea Camerei Comunelor; declararea de război şi încheierea păcii; încheierea tratatelor; înmânarea ordinelor şi a distincţiilor; recunoaşterea altor state şi guverne ş.a.[10]

Belgia este de asemenea o monarhie de tip parlamentar, în care prerogativele Regelui se aseamănă celor din Marea Britanie, actele sale neavând efecte decât dacă sunt contrasemnate de un ministru, care urmează să îşi asume răspunderea pentru conţinutul acestora. De asemenea, el numeşte şi revocă pe miniştri, conferă grade militare, declară război şi încheie pacea, încheie tratate de alianţă şi de comerţ, sancţionează şi promulgă legile, poate să dizolve Camerele fie simultan, fie succesiv, convocând apoi alegătorii în termen de 40 de zile pentru a desemna noi organe legislative etc.[11]

Regele Spaniei este şeful statului şi un simbol al permanenţei şi unităţii acestuia, revenindu-i îndatorirea de a arbitra funcţionarea corespunzătoare a instituţiilor democratice prin prisma prerogativelor sale, de a fi reprezentantul cel mai de seamă al statului în relaţiile internaţionale, de a sancţiona şi promulga legi, de a convoca şi dizolva Parlamentul, de a convoca referendumul potrivit Constituţiei, de a propune candidatul pentru funcţia de Premier şi revocarea acestuia, de a numi şi revoca membrii Guvernului la propunerea Primul-ministrului, de a exercita dreptul de graţiere şi multe altele.[12]

            Potrivit Constituţiei daneze, puterea executivă aparţine Reginei, care o exercită prin miniştrii săi. Regina numeşte şi revocă pe Primul-ministru şi pe ceilalţi miniştri, are dreptul să convoace şedinţe restrânse ale Cabinetului, are dreptul oricând să dizolve Folketing-ul, dar nu poate convoca noi alegeri înainte ca un Prim-ministru desemnat să se prezinte în faţa Parlamentului pentru a-şi prezenta programul, are dreptul la iniţiativă legislativă şi poate decreta legi provizorii în cazuri urgente, care nu pot fi contrare Constituţiei şi care trebuie prezentate Folketing-ului pentru aprobare sau respingere.[13]

            Comparând atribuţiile monarhului la nivel european, în special cele existente în Marea Britanie, Belgia şi Spania, se poate observa cu uşurinţă o mare asemănare cu prerogativele pe care le exercită Preşedintele României potrivit Constituţiei. Plecând chiar de la primul articol dedicat acestuia, art. 80 din Constituţie, se poate observa o suprapunere peste îndatorirea Regelui spaniol de mediere, arbitraj[14].  Mergând mai departe cu analiza, art. 85[15] atribuie şefului statului prerogativa de a desemna un candidat pentru funcţia de Prim-ministru, de numire a Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament şi de revocare şi numire a miniştrilor, la propunerea Primului-ministru, situaţie care se aseamănă cu toate sistemele monarhice europene. Posibilitatea Preşedintelui de a dizolva Parlamentul prevăzută de art. 89[16] se regăseşte de asemenea şi printre atribuţiile Regelui în cadrul monarhiei constituţionale, ca şi posibilitatea iniţierii referendumurilor pentru ca poporul să îşi exprime voinţa cu privire la probleme de interes naţional. Similitudinile continuă, neavându-şi rostul în acest context o tratare exhaustivă a acestora.

 Viitor

Datorită stadiului actual în care se prezintă Constituţia României şi a prerogativelor pe care le are Preşedintele, foarte asemănătoare cu cele ale unui Rege dintr-o monarhie constituţională, după cum am evidenţiat mai sus, schimbarea formei de guvernământ din republică în monarhie s-ar putea face fără prea multe dificultăţi de ordin juridic şi fără ca puterile statului să sufere o modificare prea mare.

Însă, mai înainte de toate, monarhia este o instituţie narativă, după cum bine a evidenţiat şi prof. univ. dr. Adrian Cioroianu în prefaţa cărţii scriitorului şi jurnalistul britanic Peter Conradi intitulată „Supravieţuitorii: monarhia la începutul secolului XXI” în care povesteşte cum anume se face că una dintre instituţiile cele mai fragilizate de tulburările sec. XX a reuşit să treacă pragul noului mileniu, cu tot cu crizele sau victoriile, contestările sau adulările care o însoţeşte[17].

Dacă poporul român a păstrat înclinaţia spre acest fir narativ sau nu, doar el poate decide, pentru că „lumea de astăzi nu îi permite puterii să fie exercitată decât dacă ea este legitimată de încrederea şi respectul oamenilor”[18]. Cert este faptul că din punct de vedere juridic nu are exista nicio problemă în ceea ce priveşte o posibilă tranziţie armonioasă înspre monarhie, ideea în sine fiind fezabilă.

Note personale

Pe mine, o persoană pe care nu o atrage câtuşi de puţin mecanismele jocurilor poltice ce au loc în momentul de faţă în ţara noastră, coroana ca şi concept juridic impersonal mă duce cu gândul la stabilitate şi independenţă, la ceva simbolic care ar putea să ne reprezinte cu imparţialitate în mod efectiv. În antichitatea greacă, cuvântul „symbole” era o ţiglă pe care doi prieteni o spărgeau în două când se despărţeau, fiecare păstrând una dintre părţi, ca mai apoi, la regăsire, să reunească cele două fragmente în cinstea permanenţei prieteniei lor.[19]

Funcţiile de unitate, continuitate şi independenţă ar putea foarte bine fi îndeplinite şi de Preşedintele Republicii, pentru că, după cum am vazut, acestea se numără printre atribuţiile sale potrivit Constituţiei, însă oricât de mult s-a încercat o depolitizare a instituţiei, evenimentele din ultimii ani ne arată eşecul ei. Coroana ar fi, în schimb, după cum frumos s-a spus, ca „situată deasupra partidelor şi a conflictelor de interese, independentă de grupurile de presiune şi de originile ideologice, o înaltă magistratură cu desăvârşire liberă care, prin însăşi poziţia ei, îndeplineşte o funcţie unificatoare şi de arbitraj, a cărei perspectivă depăşeşte servitul prezentului”[20].

 

[1] Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Victor Duculescu, Drept constituţional comparat, Ed. IV, Vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 330;

[2] Nicolae Iorga, Sensul tradiţional al monarhiei. Conferinţă rostită la Fundaţia Dalles, Tip. Ziarului Universul Bucureşti, 1934;

[3] Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Constanţa Călinoiu, Drept constituţional comparat, Vol. I, Ed. III, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 97;

[4] Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul român, Ed. Servo-Sat, Arad, 2003, p. 310-313;

[5] Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Victor Duculescu, Drept constituţional comparat, Ed. IV, Vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 69;

[6] Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul român, Ed. Servo-Sat, Arad, 2003, p. 310-313;

[7] Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii Constituţionale, Vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1998, p. 55;

[8] Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul român, Ed. Servo-Sat, Arad, 2003, p. 388;

[9] Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul român, Ed. Servo-Sat, Arad, 2003, p. 389;

[10] Cristian Ionescu, Drept constituţional comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 109;

[11] Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Victor Duculescu, Drept constituţional comparat, Ed. IV, Vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p.348;

[12] Cristian Ionescu, Drept constituţional comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 229;

[13] Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Victor Duculescu, Drept constituţional comparat, Ed. IV, Vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 18;

[14] „(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. (2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.”;

[15] „(1) Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament.  (2) În caz de remaniere guvernamentală sau de vacanţă a postului, Preşedintele revocă şi numeşte, la propunerea primului-ministru, pe unii membri ai Guvernului.”;

[16] „(1) După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de investitură.”;

[17] Peter Conradi, Supravieţuitorii: monarhia la începutul secolului XXI, Ed. Corint, Bucureşti, 2012, p.13;

[18] Sandra Gătejeanu Gheorghe, Ioan-Luca Vlad, Monarhiile secolului XXI, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2013, prefaţă;

[19] Christian Cannuyer, Casele regale şi suverane din Europa, Ed. Gavrilă, Bucureşti, 1996, p. 15;

[20] Christian Cannuyer, Casele regale şi suverane din Europa, Ed. Gavrilă, Bucureşti, 1996, p.15.

BIBLIOGRAFIE:

  1. Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Victor Duculescu, Drept constituţional comparat, IV, Vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
  2. Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Victor Duculescu, Drept constituţional comparat, IV, Vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
  3. Victor Duculescu, Georgeta Duculescu, Constanţa Călinoiu, Drept constituţional comparat, I, Ed. III, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002
  4. Christian Cannuyer, Casele regale şi suverane din Europa, Ed. Gavrilă, Bucureşti, 1996;
  5. Sandra Gătejeanu Gheorghe, Ioan-Luca Vlad, Monarhiile secolului XXI, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2013;
  6. Peter Conradi, Supravieţuitorii: monarhia la începutul secolului XXI, Corint, Bucureşti, 2012;
  7. Cristian Ionescu, Drept constituţional comparat, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
  8. Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Studii Constituţionale, Vol. II, Ed. Actami, Bucureşti, 1998;
  9. Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale în dreptul comparat şi în dreptul român, Servo-Sat, Arad, 2003;
  10. Nicolae Iorga, Sensul tradiţional al monarhiei. Conferinţă rostită la Fundaţia Dalles, Tip. Ziarului Universul Bucureşti, 1934.
Fața românească a Renașterii

Fața românească a Renașterii

Cojocaru Maria

Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca

Mențiune în cadrul concursului național de eseuri ,,Prerogativele unui monarh: Actualitate şi Viitor”


Ce ar fi societatea românească fără valorile pe care le impărtășim? Am putea oare vorbi fără aceste valori de o adevărată societate…? În contextul actual celor mai multe persoane le este extrem de greu să își închipuie o comunitate care nu funcționează pe baza principiilor moderne ale democrației, deoarece acestea s-au încetățenit în cultură și sunt văzute ca un atribut obligatoriu al vieții de zi cu zi.

Asfel, valorile fundamentale ale democrației formează într-un stat nucleul dur în jurul căruia se coagulează sistemul legislativ, iar cu ajutorul clasei care conduce, sistemul politic oferă liniile directoare pentru dezvoltare,  respectând limitele impuse de Constituție

De la această premisă va începe analiza comparativă a acestui eseu având în esență pe de o parte rolul Monarhului, iar pe de altă parte, în oglindă, cea a Președintelui, atribuțiile acestora fiind relevate în lumina valorilor cuprinse în legea fundamentală sub imperiul căreia acționează.

 Întocmai cum frunzele unui arbore și ramurile lui fiind părțile cele mai noi indică direcția și modul de dezvoltare al acestui organism vegetativ, așa și instituțiie actuale ale unui stat sugerează orientarea în viața politico-socială unei țări. În continuare, așa cum trunchiul său și rădăcinile indică vechimea copacului și gradul său de ancorare în sol, așa și în istorie românească, instituțiile politice actuale guvernate de principiile moderne ale democrației sunt rezultatul dezvoltării sâmburelui de valori fundamentale care s-a materialezat într-un trunchi puternic și trainic de-a lungul istoriei românești.

Astfel, vom pleca din prezent, pentru a reliefa importanța trecutului nostru.

România, cum este precizat și în cuprinsul Costituției la Art. 1(2) este un stat având forma de guvernământ republica, iar Președintele în calitatea sa este „garantul independenței naționale, al unității și al integralității teritorialecum este prezentat în Art. 80(1) aceluiași text.

Principial, o asemenea declarație este o importantă realizare, însă există vreo ancorare a acestui text in realitate, astfel încât dezideratul din Constituție după simpla adoptare a textului să își găsească oglindirea atât în realitate, cât și în ochii oamenilor?

Asupra opiniei personalor întrebate datele statistice indică faptul că cea mai mică rată de încredere, în prezent, este acordată partidelor politice, în comparație cu instituțiile precum Parlamentul, Guvernul și organele judiciare.[1] Acest semn este îngrijorător luând în considerare că Președintele de regulă este un om politic cu experiență în domeniu, având la începutul carierei sale cel puțin un partid politic din care face parte.

Totuși, opinia societății este un element variabil care depinde într-o cea mai mare proporție de exercitarea  corectă a funcțiilor prescrise de Constituție Președintelui, prin urmare fiind posibilă schimbarea ei în bine în viitor.

Astfel, conform Constituției actuale Președintele are o funcție de reprezentare, care implică faptul că acționează în numele societații conduse atât pe plan intern, cât și pe plan extern, spre exemplu, prin semnarea de tratate.

 Pe de altă parte acesta este văzut ca fiind un Garant într-un sens ușor mai extins decât așa cum este precizat în textul din Art.80(1). Denumirea extrem de sugestivă acordată sintetizeaza clar rolul esențial al Președintelui în apărarea pe deo parte a statului, dar și a ordinii de drept, întruchipate prin prevederile Constituției. Prerogativele prin care Președintele apără statul sunt cele de declarare a mobilizării, de respingere a unei eventuale agresiuni, instituirea stării de asediu, acesta fiind comandantul forțelor armate și deținând concomitent și funcția de Președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării.[2]

Pe de altă parte, în calitate de Garant al Constituției, prin instrumentele practice pe care le are, acesta veghează la menținerea ordinii de drept astfel încât aceasta să rămână în acord cu Constituția având la latitudinea sa mijloace precum sesizarea Curții Constituționale pentru verificarea unei legi înainte ca acesta să o promulge sau trimiterea ei spre reexaminarea Parlamentului, o funcție care are o semnificație deosebită deoarece Președintele este întruchipat ca fiind ultimul, metaforic vorbind, grad de jurisdicție înainte ca această lege să intre în ordinea juridică și să influențeze, uneori, iremediabil, viața oamenilor.

O altă funcție deținută de Președinte este cea de mediere, prin care acesta contribuie la aplanarea disputelor dintre celelalte puteri ale statului, astel încât să fie în continuare posibilă funcționarea normală a acestuia. Deși la o primă formulare atribuțiile care intră în această sferă sunt simpliste, prin diversitatea lor, acestea sunt apte să readucă un echilibru în caz de nevoie în sfera politică a statului. Aceste prerogative sunt reprezentate de posibilitatea Președintelui de a convoca în sesiune extraordinară Senatul și Camera Deputaților, de a transmite mesaje Parlamentului cu privire la principalele probleme politice, consultarea Guvernului cu privire la probleme de o deosebită importanță, participarea la anumite ședințe ale Guvernului, desemnarea unui candidat pentru funcția de prim-ministru și posibilitatea de a dizolva Parlamentului în cazul în care  prin refuzul de a acorda votul de încredere în condițiile prevăzute de Constituție blochează sistemul instituțional.

De asemenea, Președintele poate emite decretul de grațiere, act de clemență prin care poate înlătura în tot sau în parte executarea unei pedepse penale.

Toate aceste funcții sintetizează clar cheia în care funcționează Instituția Președintelui, însă, mijloacele de care acesta dispune nu ar fi de ajuns pentru un stat de drept. Aici, Constituția joacă un important rol prin stabilirea drepturilor fundamentale care trebuie avute în vedere astfel încât în cadrul funcțiilor politice exercitate, acestea să fie evidențiate întocmai ca un fir roșu astfel încât să nu fie permisă îndepărtarea sau încălcare lor. Astfel, valori precum egalitatea între cetățeni, dreptul la identitate, pluralismul politic, accesul liber la justiție și altele, dirijează oamenii politici, implicit și Președintele, în păstrarea statului de drept.

Însă pentru ca o valoare să fie acceptată într-o societate trebuie să existe o anumit contact cu aceasta până când ea se întipărește în conștiința oamenilor ca un adevăr care pe de o parte, într-o societate creștina cum e cea românească este privit ca fiind unul omenos, și, pe de altă parte, are drept corolar în conștiința laică ideea de toleranță și egalitate.

Astfel, cum au reușit valorile fundamentale din Europa modernă să devină atât de puternic ancorate în societatea românească contemporană astfel încât să și devină indisolubil atașate conștiinței colective, deși, aparent, acestea sunt noi fiind adoptate printr-o Constituție relativ recentă?

Aici, în analiza noastră, vom coborî de la realitățile prezentului tot mai jos înspre trunchiul arborelui până la rădăcinile sale pentru a înțelege sorgintea principiilor fundamentale cu care, după cum vom observa societatea noastră a fost familiarizată demult și la a căror promovare a contribuit în mod esențial, instaurarea Monarhiei.

Trecând peste scorbura vidului valoric pe care România l-a cunoscut în timpul anilor de dictatură, vom descoperi că seva majorității principiilor se trage din Constituția din 1866 când prin venirea sa la tron, Carol I a descoperit un sol prielnic pentru dezvoltarea accentuată a societății. Astfel unirea  Constituției moderne la timpul ei cu influența regelui în Europa, a dat României o șansă reală de afirmare și evoluție.

Textul constituțional de atunci evoca niște principii care trecând peste arhaismul exprimării, se deosebesc într-o măsura diminuată de valorile fundamentale de acum. Art. 5 din Constituția din 1866 fiind extrem de sugestiv în acest sens „Românii se bucură de libertatea consciinței, de libertatea învețămentului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor”.

De asemenea, o altă prevedere constituțională, Art. 27,  reglementează dreptul la asociere și este consacrat și principiul secretului corespondenței în Art. 25.

Un alt drept fundamental protejat și recunoscut în acest text constituțional este proprietatea privată, care este „sacră și neviolabilă” conform Art. 19, iar ca o puternică garanție se stabilește faptul în articolul 17 faptul că nicio lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averilor[3].

Sublinierea identității de valori aproape perfecte dintre Constituția nouă și cea veche sunt esențiale pentru a trece la analiza funcțiilor deținute de rege, deoarece aici este plasat izvorul care datorită circumstanțelor extrem de prielnice menționate anterior a dat naștere unei adevărate tradiții românești în materia respectării drepturlor fundametale în exercitarea prerogativelor puterii executive , ori, ce este tradiția dacă nu o sumă de valori învechite?[4]

Întocmai ca Președintele, Domnul deține funcția executivă, care conform Constituției din 1866 o exercită „în modul regulat prin Constituțiune”. Interesant este faptul că Domnul este întocmai ca un Președinte, un reprezentant al statului în interiorul țării, care numește și revocă miniștrii conform Art. 93 al Constituției din 1866 și pe de altă parte reprezintă România în plan internațional prin încheierea de convenții, conform aceluiași text, fiind necesară în acest caz și aprobarea puterii legislative. Totuși spre deosebire de Domn, Președintele conform Constituției actuale revocă și numește membrii guvernului doar la propunerea primului ministru conform Art.85(2), prin urmare executarea acestei funcții este mai îngrădită decât a Regelui.

De asemenea, în Constituție este precizat un mecanism care subliniază o identitate de esență între atribuțiile Președintelui din Constituția actuală și cea din 1866.

În articolul 92 din Costituția din 1866 este prevăzut faptul că „Nici un act al Domnului nu pote avea tărie decă nu va fi contra-semnat de un Ministru care prin acesta chiar devine respundetor de acel act”. Acest text evidențiază de fapt ideea că cele două instituții politice sunt atât de strâns legate între ele, se poate vorbi de ceea ce numesc în doctrină oamenii de specialitate, executiv dualist, caracteristic în fond Constituției actuale.

Această trăsătură, specifică de altfel regimurilor politice parlamentare[5] regăsindu-se în două epoci fundamental diferite, din punct de vedere al contextului politic European în Constituțiile noastre, în forme ușor diferite adaptate la contextul socio-politic specific vremii, marchează ideea că tradiția unui asemenea regim ne este proprie, cultura societății noastre pășind pe drumul unui stat de drept încă din secolul al XIX-lea.

            O altă asemănare este faptul că Domnul este cel care promulgă legile, această idee cum a fost explicată în secțiunea dedicată prerogativelor Președintelui relevă un grad pronunțat de apropiere față de cetățenii săi, a căror destin nu este indiferent Domnului, el fiind ultimul for de decizie care stă între efectele legilor și populația care le va suporta.

Privitoare strict la funcția Domnului, există câteva asemănări deloc neglijabile. În primul rând acesta beneficiază de un fel de imunitate proclamată la Art. 92 ceea ce amintește de instituția Președintelui din zilele noastre.

 De asemenea, sunt instituite o serie de incompatibilități, conform uneia dintre ele niciunul dintre membrii familiei domnitoare nu poate fi ministru, prevedere cuprinsă în Art. 98 al Constituției din 1866.

Întocmai ca un Președinte, conform Art. 93 Domnul poate acorda grațierea având  „dreptul de a erta sau micșora pedepsele”, însă spre deosebire de Președinte, acesta poate acorda și amnistia, prerogativă care conform Constituției actuale o poate acorda doar Parlamentul.

O altă deosebire interesantă între atribuțiile conferite de legea fudamentală Domnului și cele deținute de Președinte este faptul că cel dintâi conform Art. 32 exercită puterea legislativă împreună cu „Representațiunea națională” funcție care nu este acordată președintelui datorită unei mai pronunțate separații ale puterilor în stat realizate prin Constituția din 1991.

Astfel, raportat la rolul regelui prevăzut în Constituție și la valorile fundamentale pe care acesta era menit să le apere, epoca domniei sale trebuia să fie un răsunător succes, și, a fost.

Din acest punct, începe „înflorirea culturală”, cum este numită această epocă de un scriitor de onoare[6].

Cultura primește o anvergură cu totul necunoscută până atunci, valorile occidentale împreună cu a lor cultură sunt asimilate într-un ritm alert, fiind nevoie doar de două generații de oameni. Această asimilare a dus la o evoluție accentuată a artelor, mai cu seamă a literaturii, care acum utilizează o limbă română cristalizată, și a dus la o dezvoltare aprofundată a științelor exacte[7], progres care a fost pus în mișcare de un flux nou de valori care societatea românească le-a aceptat și apropriat, ceea ce înseamnă că erau potrivite pentru comunitatea românească aflată la răscruce de drumuri între vest și est.

Carol reușește într-un mod foarte iscusit să mențină în plan politic prin intermediul prerogativelor deținute, echilibrul între partidele politice cele mai însemnate, Partidul Conservator și cel Liberal, astfel încât a izbândit să mențină o alternanță între cele două, fiecare aflându-se în fruntea țării în jur de 3-4 ani, cu excepția anilor 1876-1888 când la conducere au izbutit să se mențină liberalii.[8]

Astfel, se pot identifica cel puțin două etape în această evoluție, prima fază ar fi reprezentată de elaborarea Constituției din 1866 care a instituit un cadru legislativ extrem de prielnic pentru o dezvoltare modernă împreună cu aducerea la tron a lui Carol I, care însă în abstract nu ar fi fost de ajuns pentru a realiza dezideratele propuse. A II-a etapă a reprezentat-o implicarea activă a lui Carol I și cârmuirea atât de pricepută a unei țări în curs de dezvoltare încât aceasta a fost în stare să se dezvolte atât în plan economico-științific cât și în domeniul artei, dând naștere unui arbore al tradiției valorilor moderne care înflorește până în zilele noastre.

Revenind în prezentul în care valorile fundamentale sunt practic identice, putem conchide că funcțiile Președintelui pot fi asemănate în mare parte cele ale monarhului din secolul XIX care urmăresc aceeași finalitate prin intermediul atribuțiilor care acesta le deține. Întrucât valorile care sunt instituite de ambele Constituții relevă o asemănare serioasă se poate concluziona că drepturile fundamentale din acea perioadă au renăscut chiar și după numeroasele încercări prin care a trecut sistemul politic românesc, mai ales în perioada de dictatură.

Oglindirea principiilor democratice care în această analiză fac legătura între prerogativelor celor două instituții, accentuează ideea de tradiție și de construire și modernizare a prezentului prin intermediul valorilor deținute în trecut, fără însă a le distruge.

Din acest punct de vedere societatea românească trebuie să fie mândră de faptul că esențialul din cultură nu a pierit, iar cum se observă din prezența drepturilor fundamentale în cele două Constituții se poate spune că a existat un soi atipic de Renaștere postcomunistă pentru România, valorile fundamentale reușind să înfrângă zidurile construite în trecut de sistemul politic care a încercat în fapt înlocuirea lor cu niște drepturi derizorii.

Din acest punct de vedere, monarhia nu a încetat să trăiască în tradiția noastră, valorile și câștigurile ei lăsând o adâncă amprentă în istoria României, societatea țării având în conștiința colectivă, o gândire modernă, occidentală și amalgamă.

[1] Eurobarometrul 71, publicat în septembrie 2009;

[2] I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, ed. C.H. Beck, București, 2007, p.718-719;

[3] I. Muraru, E.S. Tănăsescu, drept constituțional și instituții politice, ediția 14, vol I, Ed. C.H. Beck,  București, 2011, p. 86;

[4] Citat parafrazat din „Scrisorile către doamna Z” de Kazimierz Brandys;

[5] I. Deleanu, op.cit, p. 716-717;

[6] N. Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ed. a IV-a Humanitas, București, 2002, p. 190-192;

[7] Ibidem;

[8] N. Djuvara, op cit., p. 183-184.

BIBLIOGRAFIE:

  1. Constituția din 1866;
  2. Constituția din 1991 revizuită;
  3. Eurobarometrul 71, publicat în septembrie 2009;
  4. Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, ed. C.H. Beck, București, 2007;
  5. Ioan Muraru, E.S. Tănăsescu, drept constituțional și instituții politice, ediția 14, vol I, Ed. C.H. Beck, București, 2011;
  6. Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ed. a IV-a Humanitas, București, 2002.
Casa Regală a României: apogeu și declin, istorie și viitor

Casa Regală a României: apogeu și declin, istorie și viitor

Mărgulescu Roxana
Facultatea de Drept, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca
Mențiune în cadrul concursului național de eseuri ,,Prerogativele unui monarh: Actualitate şi Viitor”

          Pentru noi, tinerii, Casa Regală a României nu mai este decât o filă de istorie, ce se regăsește cu greu în manualele școlare, sau o poveste spusă de bunicii noștri. Oare nu ar fi momentul ca istoria să prindă din nou contur în mințile tinere ale românilor? Unii spun că monarhia nu e compatibilă cu democrația și nici cu stilul actual, modern, de viață al oamenilor. Dar poate că nu este vorba despre a readuce regele pe tron, ci despre a reînvia în cultura și civilizația română un moment istoric mult defăimat, negat, și de a-i recunoaște contribuția substanțială în evoluția țării, pe care astăzi o numim România. Ceea ce îmi propun în demersul meu eseistic este să aduc în atenție clipele de glorie și de declin ale monarhiei românești, cu accent pe imaginea Casei Regale, mai ales după finalizarea celei de-a doua conflagrații militare mondiale. De asemenea, perioada comunistă și-a pus amprenta decisiv asupra conștiinței istorice a populației, iar perioada postdecembristă, care a venit cu încercări de restaurare a democrației, s-a izbit de refuzul conducatorilor țării de a înțelege entitatea regalității ca simbol istoric.

            Dinastia regală a României (Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea și Mihai I) se trage din ramura Hohenzollern-Sigmaringen, care a dat numeroase personalități istoriei medievale și moderne europene, cel mai de seamă fiind Wilhelm I, rege al Prusiei apoi împărat al Germaniei. Carol I este întemeietorul Casei Regale a României. El fost adus pe tronul țărilor române, Moldova și Țara Românească, proaspăt unificate sub domnitorul Alexandru Ioan Cuza (1859), în anul 1866, din dorința diplomaților vremii de a consolida statul național și de a-i spori prestigiul european. Acest fapt s-a dovedit a fi benefic pentru evoluția statului, proiectele Regelui Carol I contribuind la modernizarea societății românești (regimul democratic, câștigarea independenței de stat fiind acțiuni extrem de relevante).

            În incursiunea mea istorică aș dori să zăbovesc asupra momentului Mihai I, al patrulea rege din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen și ultimul. Devenind rege la numai 6 ani întrucât tatăl său renunțase la tron și se autoexilase, în 1927, la moartea Regelui Ferdinand I, România avea un rege-copil care conducea țara prin consiliul de regență format din principele Nicolae (fratele lui Carol), patriarhul Miron Cristea și primul președinte al Curții de Casație, Gheorghe Buzdugan. Dar în 1930, date fiind dificultățile economice și politice în care se zbătea țara, apare o tendință din ce în ce mai evidentă în rândul populației și al partidelor politice: ,,să-l rechemăm pe principele Carol”. Iar principele Carol dă o lovitură: vine în țară pe neașteptate și este recunoscut de Parlament ca rege al țării. În aceste condiții, micul rege trebuie să cedeze locul tatălui său, și iată-ne în 1930 cu începutul domniei Regelui Carol al II-lea.[1] Sub domnia lui, țara trăiește o dramă provocată de regimul autoritar instaurat de acesta, pe fondul unor ample frământări politice la nivel european, generate de dictaturi aspre.

            Vâltoarea celui de-al Doilea Război Mondial îl readuce în scenă pe Mihai, din nou rege, după ce tatăl său este silit să abdice. Lipsit de protecția regelui, în umbra căruia trăise, și izolat de viața politică, tânărul rege află abia în iunie 1941 că România declarase război Uniunii Sovietice. Țara și armata română sunt acaparate de puterea generalului Antonescu. Deși aflat încă la o vârstă fragedă pentru un monarh, Mihai I înțelege nevoile și prioritățile țării sale, canalizându-și deciziile spre binele acesteia. Astfel, regele îl arestează pe generalul Antonescu, la 23 august 1944, și hotărăște ca armata română să treacă în luptă de partea sovieticilor, întorcând, așadar, armele împotriva Germaniei hitleriste. Acest act îndrăzneț de politică externă este considerat de istoricii de astăzi ca fiind un act ce a scurtat cursul războiului cu aproximativ 6 luni. Numai că apropierea față de URSS nu a fost pe deplin favorabilă, Stalin impunând un Guvern condus de Petru Groza, urmărind consolidarea puterii comuniste și în țara noastră. Dar personajul care avea să aibă un rol mult mai complex era Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretarul general al Partidului Comunist Român.

            În urma unui complot malițios al comuniștilor, care acaparaseră puterea în stat, monarhul este înlăturat, căci preceptele sale și Constituția pe care o promova nu mai erau compatibile cu noua ordine  socială. Astfel, la 30 decembrie 1947, sub pretextul unei discuții pe ,,probleme intime, de familie” solicitate de Petru Groza la București regelui, Mihai I se vede pus în fața unor vorbe și subtilități pe care, inițial nu le înțelege: ,,Ei, bine, Maiestate, a venit timpul să stabilim un divorț amiabil.”[2]– sunt cuvintele de adresare ale lui Groza. Alături de Gheorghiu-Dej, Groza ține o pledoarie în fața regelui despre incapacitățile monarhiei în contextul noii Europe și îi înmânează actul de abdicare pentru a-l semna. Cei doi se lovesc de refuzul regelui, care invoca prevederile Constituției (fără să-și dea seama că aceasta încetase de mult să mai aibă putere asupra lor) și care le spunea: ,,Mi-am făcut întotdeauna datoria față de țară cum am știut mai bine.” sau ,,Am jurat să-mi apăr poporul. Majoritatea românilor nu acceptă comunismul și nu vor să le fie impus.” Văzându-se silit, regele ia documentul de abdicare și se retrage pentru a-l citi, timp în care Groza continuă amenințările subtile, adresându-i-se reginei-mamă, Elena: ,,Dacă refuză să semneze, nu răspund de viața Maiestății Sale”.[3] Dar regele a semnat, înțelegând că nu mai poate rămâne, nemaiavând nicio posibilitate amiabilă sau pașnică de răspuns.

            Odată cu abdicarea ilegală și cu exilul Regelui Mihai I, comunismul a fost descătușat din ultimele lanțuri democratice. Mulți români au simțit că, odată cu plecarea regelui, se rupsese și ultima verigă   care-i lega de Occident. Ceea ce s-a și întâmplat, în fapt. Aici începe perioada de negare a monarhiei românești, de minimizare istorică și chiar de defăimare în conștiința românilor.

            Comuniştii români au încercat tot timpul să prezinte despărţirea ţării de instituţia monarhiei ca pe una amiabilă. În discursul său din seara de 30 decembrie 1947, Petru Groza spunea: “… vreau să vă comunic că actul acesta s-a făcut prin bună învoială. Regele a constatat că instituţia monarhiei era o piedică serioasă în calea dezvoltării poporului nostru. Istoria va înregistra o lichidare prietenească a monarhiei, fără zguduiri […] poporul a făcut azi un divorţ şi decent, şi elegant de monarhie. […] Vreau să se ştie pretutindeni că lucrul acesta s-a făcut cu cuminţenie, la timpul său. Noi mergem înainte pe drumul nostru, cu minimum de zguduiri la maximum de foloase. Vom îngriji ca fostul Rege să plece liniştit, aşa cum se cuvine, pentru ca nimeni să nu poată avea un cuvânt de reproş pentru acela care, înţelegând glasul vremurilor, s-a retras”. De asemenea, potrivit discursului oficial comunist, Regelui şi suitei sale li s-a permis să ia toate bunurile solicitate. De aici şi până la acuzaţia că ar fi fugit cu un tren plin cu bunuri de o valoare inestimabilă nu a fost decât un pas. Ulterior, discursul istoric s-a modificat, monarhia dispărând din manualele şcolare, iar cei aproape 100 de ani cât a domnit în România au fost dedicaţi exclusiv realizărilor populare.[4]

            După patru decenii de exil, Regele Mihai încearcă pentru prima oară să se întoarcă în ţară în aprilie 1990 pentru a petrece Sărbătorile de Paşte, dar Guvernul de la Bucureşti îi refuză viza. Vestea îl surprinde pe fostul suveran pe aeroportul din ­Zürich, gata de îmbarcare spre ţară. „E o situaţie inedită pentru mine!”, a declarat Regele Mihai la auzul veştii. Regele însă reuşeşte să obţină permisiunea de a reveni în România de Crăciun, când are de gând să participe la slujba religioasă de la Curtea de Argeş.

Familia regală soseşte pe Otopeni şi primeşte vize provizorii, valabile 24 de ore. Numai că imediat o parte a presei prezintă ştirea că fostul suveran a forţat graniţa şi a intrat clandestin în ţară. Peste câteva ore, coloana de maşini a regelui este oprită pe autostrada Bucureşti-Piteşti la un baraj poliţienesc, iar fostul suveran şi suita sa sunt întorşi, sub escortă armată, pe aeroport şi expulzaţi. În 1992 de Paşte, fostul suveran face o vizită în România, fiind întâmpinat de circa un milion de oameni, potrivit CNN.[5]

            După vizita din 1992, autoritățile române reușesc să îl țină departe pe rege câțiva ani, timp în care îl mai împiedică încă o dată, în 1994, să ajungă pe meleagurile natale. Perioada de ,,reconciliere” debutează în anul 1997, când fostului suveran îi este oferit pașaport românesc și primește permisiunea de a-și vedea țara. Ion Iliescu este cel care, în 2001, face gestul istoric, invitându-l pe Regele Mihai în România, pentru a lua parte la inaugurarea unei galerii de artă.

            În cadrul unei conferințe ținute la Universitatea Harvard, Principele Radu de Hohenzollern-Veringen relatează cum a cunoscut soția sa, Principesa Margareta a României, țara, cum a descoperit-o la începutul anilor `90, sufocată încă de ideologia comunistă, în timp ce străzile, clădirile și oamenii, purtau urmele evenimentelor revoluției decembriste. Principele Radu mărturisește că: ,,Principesa cunoștea în inima ei, România, fiindcă Familia Regală a păstrat, în exil, o iubire solidă, neștirbită, și credință în pământul lor. Adevărat, ei au facut-o delicat. Aceste discrete, dar puternice sentimente de iubire și credință aduse de principesă în țara natală au fost ca o adiere de flori de tei în mijlocul pâclei și al ruinei undei societăți lovite”.[6]

            Regăsesc din nou cuvinte pline de semnifiație istorică și însemnătate personală într-un eseu[7] scris de Principele Radu, care relevă într-o notă mult prea evidentă tumultul în care se găsea clasa politică postdecembristă, debusolată: ,,După 1990, am asistat la un deceniu de oroare generalizată, în rândul clasei politice, cu privire la Regele Mihai și Casa Regală. Partidele de stânga, deținătoarele puterii, au militat cu brutalitate împotriva regelui, privit ca un inamic imediat al politicii și poziției lor. Partidele de dreapta, în opoziție, au militat cu brutalitate pentru rege, privit ca un instrument de lovitură împotriva inamicului lor imediat de orientare politică și de împărțire a puterii. Ambele au comis o eroare, pe care au fost nevoite să o plătească dupa 2001. Primele au comis eroarea de a-l considera pe rege o alternativă la propria lor politică, ceea ce în cazul regelui român este un nonsens. A doua eroare este că ele au confundat o dimensiune națională constantă cu una politică, variabilă. […] Greșeala clasei politice a fost că a confiscat politic și a îngustat public un bun care are dimensiune națională, suverană, în sens statal (nu personal), și legitimitate istorică. Ei au crezut că acest subiect îi amenința în imediat. Acest subiect nu-i amenință decât pe cei care îl nesocotesc sau îl înțeleg prost.”

            Astăzi, la mai bine de un deceniu de la acceptarea revenirii fostului suveran român în țară și la peste două decenii jumătate de la căderea regimului comunist, foarte mulți conaționali se simt atașați de instituția regalității, de Regele Mihai I și de familia sa, chiar dacă nu au cunoscut perioada monarhiei decât din perspectivele istoriei. Acești oameni sunt tot mai activi în a-și exprima prin orice mijloc adeziunea la preceptele monarhice, dar și gândurile de bine ce le nutresc la adresa Majestății Sale și a Familiei Regale.

            În contextul redescoperirii și al restaurării imaginii Casei Regale a României pe plan național, am aflat că Alianţa Naţională pentru Restaurarea Monarhiei, Cluburile Monarhiştilor Clujeni, Bistriţeni şi Craioveni, precum şi o serie de personalităţi din mediul academic, artistic şi jurnalistic, au iniţiat un apel pentru susţinerea Legii privind Casa Regală a României, considerându-l ,,un act cu valoare statală prin care reprezentanți ai Statului Român recunosc fără echivoc rolul fundamental jucat de Casa Regală a României în dezvoltarea și modernizarea societății românești, precum și meritele prezente și trecute ale membrilor Familiei Regale”.[8] Despre ce este vorba mai exact, voi dezvolta în paragrafele ce urmează. În esență, trebuie spus că Guvernul a propus, în luna iunie a acestui an, un proiect de lege ce prevede, printre altele, acordarea personalității juridice Casei Regale a României. Așadar, acești oameni sunt de părere că proiectul legislativ propus de Guvern nu face altceva decât să recunoască juridic starea actuală de fapt, căci el nu stabiliște niciun drept și nicio atribuție Casei Regale față de cele pe care aceasta le exercită în prezent. În acest sens, inițiatorii petiției amintesc cititorilor că diverse inițiative culturale, educaționale, de caritate, sportive sunt patronate de Casa Regală, care, totodată, promovează interesele statului român, ale românilor și ale companiilor românești, încearcă să reducă inechitățile sociale prin proiecte cu un puternic impact. De asemenea, Casa Regală este prezentă adeseori la importante evenimente de peste hotare sau se află în postura de organizator și, de multe ori, se vede în imposibilitatea de a desfășura toate proiectele de dimplomație, de reprezentare, de participare în acțiuni sociale, cu rol economic și simbolic în beneficiul românilor, din pricina lipsei unui cadru legal (anume, personalitatea juridică), de o așezare într-un statut oficial dat.

            ,,Familia Regală este văzută de români ca având nevoie de o implicare mai puternică în viața instituțională a țării. Provizoratul, lipsa de predictibilitate nu sunt caracteristice niciunei societăți avansate. Dezvoltarea democrației nu înseamnă eludarea instituțiilor, ci construcția lor”,[9]  sunt cuvinte pe a căror forță se bazează susținătorii proiectului de lege dorind să atragă și alți români în rândurile lor. În același timp, aceștia subliniază faptul că ,,acest proiect de lege va ocroti Casa Regală de cei care ar încerca să-i știrbească statutul, să-i nege meritele și utilitatea sau implicarea în viața statului. Un model similar funcționează în Muntenegru de 5 ani și a dus la rezultate remarcabile, unice în Balcanii de Vest și în Europa.”

            Acum că am descoperit motivele pentru care acești oameni susțin adoptarea unui act legislativ cu privire la Casa Regală, îmi propun să prezint succint proiectul inițiat de Guvern. Astfel, în Secțiunea a 2-a, privind motivele emiterii actului normativ, legislatorul subliniază că, astăzi, ,,Casa Regală a României este păstrătoarea valorilor și tradițiilor statale ale Coroanei Române, care simbolizează suveranitatea și independența națională”. Acest lucru înseamnă că proiectul de lege recunoaște rolul din trecut, dar și ativitatea prezentă a regalității românești. Nota de fundament a inițiativei legislative restabilește adevărul istoric ocultat în perioada comunistă. De asemenea, juriștii care au redactat acest proiect au evidențiat faptul că, neavând personalitate juridică de sine stătătoare, Casa Regală întâmpină mari inconveniente, deoarece instituțiile nu pot încheia direct parteneriate cu aceasta, trebuind să acționeze precum cu o persoană fizică.

            Redactorii documentului propun soluții pentru depășirea obstacolelor care stau în calea dezvoltării pe termen mediu și lung a activității Casei Regale a României în parteneriat cu instituțiile publice, astfel: acordarea personalității juridice pentru aceasta instituție; recunoașterea poziției de Șef al Casei Regale a României ca poziție de demnitate publică, între atribuțiile căreia se află adoptarea Statutului Casei Regale a României; instituirea unui serviciu administrativ al Casei Regale, strict în scopul îndeplinirii atribuțiilor sale publice, care să fie finanțat de la bugetul de stat, dar și din surse private; atribuirea în folosință gratuită (cu păstrarea dreptului de proprietate publică a statului) a Palatului Elisabeta ca sediu al Casei Regale a României. ,,Proiectul de lege încadrează predictibil activitatea publică a Casei Regale și stabilește o metodă constituțional validă de recunoaștere a Șefului acesteia la momentul intrării în vigoare a legii. Toate aceste activități vor fi sub controlul Parlamentului, Șeful Casei Regale depunând anual un raport în acest sens. Aceste măsuri sunt necesare pentru asigurarea continuității unei instituții-simbol al cărei conducător a fost Șef al Statului timp de 81 de ani din istoria constituțională a României, iar, din 1947 până astăzi, reprezintă un reper de moralitate, continuitate și reprezentativitate a națiunii și valorilor sale”.[10] Șeful Casei Regale, care, în prezent, este Majestatea Sa Regele Mihai I, va beneficia, potrivit proiectului, de o indemnizație lunară, egală cu cea pe care o primesc foștii șefi de stat. Majestatea Sa va fi succedat de Alteța Sa Regală Custodele Coroanei, Principesa Moștenitoare Margareta a României.

            În cuprinsul Secțiunii a 3-a, legiuitorul face referiri la impactul socio-economic pozitiv pe care adoptarea proiectului de lege îl va avea. În acest sens, prin faptul că va beneficia de personalitate juridică și de mijloace de colaborare cu statul, Casa Regală va putea să-și extindă activitățile publice, în folosul României, al comunităților sale și al inițiativelor meritorii din societatea civilă. De asemenea, se vor putea multiplica acțiunile publice de susținere a producătorilor, produselor, serviciilor și meșteșugurilor românești, deja organizate prin mijloace proprii de Casa Regală.

            Se poate observa din cele de mai sus că imaginea Casei Regale s-a îmbunătățit considerabil în conștiința conducătorilor țării, dar și în cea a cetățenilor, aceștia susținând tot mai mult acțiunile întreprinse de familia fostului monarh. Inițiativa guvernamentală prezentată este un pas cert al celor care, până nu de mult îl denigrau pe rege, spre o recunoaștere a rolului istoric jucat de monarhie în procesul de formare a statului național democrat român și a beneficiilor aduse astăzi de membrii Familiei Regale în societatea românească.

            Convingerea mea este că viitorul reabilitării imaginii familiei Regelui Mihai I, cât și al refacerii statutului istoric pe care fostul monarh îl merită (bineînțeles, cu titlu onorific, dacă putem spune astfel) se bazează pe adoptarea de către legislativ a acestui proiect de lege. Cel puțin până acum, propunerea legislativă se bucură de sprijinul unanim al partidelor politice, iar până la aprobarea sa  cu largă majoritate în Parlamentul României nu ar fi decât un pas. În același context, mai precis acela al viitorului Casei Regale a țării noastre, am speranța că aceasta își va putea implementa proiectele cu mai multă ușurință, în ceea ce privește cadrul juridic, că va beneficia de simpatia și susținerea reală, concretă a organelor statului și că tinerii vor participa activ la consolidarea imaginii istorice și actuale a monarhiei românești.

            În încheiere, aș dori să adaug că națiunea română, cu societatea și conducătorii ei, nu trebuie să rămână indiferenți în fața istoriei, a evenimentelor decisive ce ne-au unit într-un popor, în fața meritelor unor personalități precum cei din Familia Regală și nici în fața valorilor etern valabile promovate de aceștia. Dimensiunea internațională a activității Casei Regale este dedicată promovării intereselor, valorilor și proiectelor României, țară de care familia a rămas atașată spiritual în momentele în care i-a fost luat elementul material, coroana.

[1] Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ed. Humanitas, București, 2005, pag. 237

[2] Ivor Porter, Mihai I al României. Regele și țara, Ed. Allfa, București, 2007, pag. 171

[3] Idem, pag. 173-177

[4] www.historia.ro

[5] Idem

[6] Discurs publicat în volumul Europa din noi. Regalitatea și democrația-spectacol de Radu Principe de Hohenzollern-Veringen, Ed. Polirom, Iași, 2005, pag 41-49

[7] Eseul Variabila politică și constanta națională. Politica și regele, publicat în volumul Europa din noi. Regalitatea și democrația-spectacol de Radu Principe de Hohenzollern-Veringen, Ed. Polirom, Iași, 2005, pag 57-59

[8] https://monarhiasalveazaromania.wordpress.com

[9] https://monarhiasalveazaromania.wordpress.com

[10] Conform proiectului Legii privitoare la Casa Regală a României, Secțiunea a 2-a ,,Motivele emiterii actului normativ”, punctul 2. Schimbări preconizate

Bibliografie:

  • Neagu Djuvara, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, ed. Humanitas, București, 2005
  • Ivor Porter, Mihai I al României. Regele și țara, Ed. Allfa, București, 2007
  • Radu Principe de Hohenzollern-Veringen, Europa din noi. Regalitatea și democrația-spectacol, Ed. Polirom, Iași, 2005
  • historia.ro
  • wikipedia.ro
  • https://monarhiasalveazaromania.wordpress.com
  • Proiectul de Lege privitor la Casa Regală a României